În ultimele luni am trecut printr-o perioadă emoțională încărcată și încurcată. Nu detaliez, nu e vorba despre sănătate, mulțumesc Domnului!, ci despre alte situații.

Uneori nu suntem pregătiți, orice ni s-ar spune, pentru cele ce vin în viața noastră.

Și, pentru că mintea mi-a fost în altă parte, am renunțat să mai scriu. De fapt nu am renunțat, ci nu am mai putut.

Ca să scriu trebuie să fiu sinceră, liniștită sau măcar concentrată, ori nu am fost în niciunul dintre aceste feluri… În plus, m-am întrebat dacă ceea ce aveam eu de spus ar interesa pe cineva…

Sau? Poate greșesc…

Vedeți, asta e o chestiune de pudoare, timiditate, interiorizare, spuneți-i cum vreți, dar mie mi-e greu să vorbesc despre ale mele. Nu sunt genul care să le pună pe masă pe toate, deși asta înseamnă, nu-i așa, să ai un blog…

E uneori mai ușor să-ți dezălui problemele în tren, într-un vagon, unor necunoscuți, pentru că știi că atunci când trenul se va opri în gară vorbele și problemele tale vor pleca și ele cu cei cărora le-ai împărtășit.

Și nu de puține ori ai senzația că numai tu ai o viață complicată, sau că ceea ce ți se întâmplă ție nu se mai întâmplă și altora după care, din senin, printr-o conjunctură oarecare, ești adus la realitate

Asta mi s-a întâmplat și mie de curând când, supărată fiind, m-am aflat într-un grup cu care am petrecut mai mult timp. Și mi-am dat seama, apropiindu-mă de acei oameni, că fiecare dintre ei cară o cruce în spate, că are bucurii, da, dar și necazuri. Și asta nu m-a consolat neapărat, ci m-a făcut să văd în mod obiectiv propria-mi realitate. Zâmbetele din social media și figurile senine și luminoase ascund de multe ori dureri sau neîmpliniri. Da, nu spun o mare noutate, numai că uneori mai uit.

Din luna septembrie și până acum, în vâltoarea unor schimbări din viața mea și a familiei mele, am trecut de la agonie la speranță, de la șoc la rugăciune, de la a nu înțelege nimic până la a cuprinde totul dintr-o răsuflare. Și am decis că, acolo unde nu am putere, nici nu pot face prea multe modificări, că înțelepciunea vine o dată cu acceptarea, că nimic nu e grav în sine și că puterea de a merge mai departe este, de fapt, o superputere pe care ți-o dă Cel de Sus.

Cam atât.

Voi reîncepe să scriu și voi face efortul de a mă aduna… Probabil că numai ceea ce știu și-mi place să fac mă va vindeca. Sau alina.