Horia Ghibuțiu este un jurnalist vechi, un om drag, bun, politicos, genial.

Horia Ghibuțiu este suflet și talent, este iubire și omenie.

Am lucrat cu Horia „mii de ani” la Viva! și am rămas cu el și cu Carmenuța, soția lui acum dusă la Domnul, în relații tainic legate de suflet.

Horia are un condei de invidiat, mereu am vrut să fiu ca el, mereu am vrut să scriu ca el. Dar el… e el…

L-am întrebat ce va face postpandemie. Mi-a răspuns cum numai el știe s-o facă…

„Cum va fi viața mea când toate astea se vor fi încheiat? Când n-o să îmi mai privesc semenii ca pe o potențială sursă de infectare – mai cu seamă pe străini, desigur, cu care nu am de împărțit decât spațiul public și aș prefera, totuși, ca lucrurile să rămână așa?

A-ți imagina ce urmează e un exercițiu captivant de istorie contrafactuală care mă transportă în adolescență, când credeam cu tărie în fleacuri și îmi imaginam cu delectare ce ar fi fost dacă nenorocitul ăla de arbitru dădea gol valabil și Steaua cucerea Cupa Intercontinentală, iar eu aș fi dănțuit extaziat.

Ce vreau să spun este că a-ți închipui ce va urma cred că e la fel cum te-ai gândi ce ar fi fost dacă se întâmpla altfel. Dacă ai fi trăit altă viață decât cea pe care ai trăit-o. Înălțător și deosebit de interesant, dar inutil și contraproductiv. Sigur, țin cont și de alte păreri. În cartea „Missing Out: In Praise of the Unlived Life”, psihoterapeutul și scriitorul britanic Adam Phillips avertizează că „în condițiile în care următoarea viață – una mai bună, una mai plină – va avea loc tot în aceasta, avem o sarcină imensă în mâinile noastre”.

Asta e valabil pentru cei care nu cred în viața de apoi. Pentru cei care se lamentează că povestea vieții lor a devenit povestea vieților pe care nu și le-au permis în timp ce trăiau. Or, fără să contest posibilitatea unei existențe postume, eu numesc viață ceea ce trăiesc aici și acum.

Da, e nasol în pandemie, și mă gândesc mai ales la perioada de izolare, în care stăteam într-o locuință fără balcon și cu o curte interioară cât un petic de asfalt. Dar fie-mi îngăduit să observ că a sta tolănit și a pendula între Netflix și HBO, a lucra din bucătărie și a nu mai cheltui prostește pe socializări ratate, de conveniență, nu sunt cele mai cumplite lucru care mi s-au întâmplat până acum. Dintr-o perspectivă strict individuală, pandemia e un pistol cu apă.

Dar, de dragul scenariului „ce va fi dacă”, hai să-mi imaginez că această pandemie se va încheia, cu toate că am impresia că ceva s-a schimbat definitiv în mine și că voi purta totdeauna umbra neliniștilor căscate în această perioadă. Fiindcă trăiesc de peste o jumătate de veac în București, însă descopăr tot mai frecvent semnale din trecutul meu ardelenesc – cel pe care nu l-am trăit eu, ci ai mei – o să cujet un pic înainte de a mă dezlănțui, ca toată lumea.

Dacă pandemia se termină duminică, dați-mi voie să nu mă destrăbălez de luni, ci de marți. O să măi șed un pic și o să mă gândesc.

Apoi, mă voi ocupa temeinic și cu metodă de planurile pe care le urzesc în prezent: să fug de mine și de actuala mea existență.

Sfârșitul pandemiei n-o să mă prindă suplu, cu economii și cu o vitalitate debordantă. Va fi încheierea unui război personal cu întreaga planetă în care am avut o singură dorință – să supraviețuiesc teafăr, ca să pot să am grijă de maică-mea. Așa că n-o să mă vedeți triumfător, îmbrățișând necunoscuți, ca în pozele de după Al Doilea Război Mondial. O să mă bucur, firește, dar o să dansez tot singur, ca și cum nu m-ar vedea nimeni.

Și voi călători. Vreau să mă duc, întâi de toate, la prietenii mei din Olanda. Nu pentru a începe o altă viață, ci pentru a trăi părți din cea pe care nu mi-am permis-o până acum și a retrăi părți din cea pe care mi-am permis-o. În viitor, să călătorim împreună, în Mongolia și în Ucraina. Iar când va fi să fie, să mă retrag cu cumnatul meu în Mexic, pe plajă, unde să contemplăm apusuri și să vorbim lucruri esențiale și nimicuri.

Cam asta.