Măriuca Ivan : "Am îngrijit, în ultimii 23 de ani, 22000 de persoane"

Măriuca Ivan Cornel Brad - Romania se vede bine din perspectiva elvetiana.

Măriuca Ivan, fondatoarea Crucii Alb Galbene, este o minune de om. Energia ei, sinceritatea, felul în care zâmbește și vorbește sunt remarcabile.

Sunt oameni pe lumea asta care știu de ce se trezesc dimineața și care pun capul fericiți pe pernă seara. Știu că fericirea vine din ajutorul dat celorlalți, mie mi-e clar.

De curând, Măriuca Ivan, prin Crucea Alb Galbenă, a implementat un program de asistență și îngrijire la domiciliu cu fonduri elvețiene, „butonul roșu”, pe care și-l dorește dezvoltat la nivel național. Și încearcă să convingă autoritățile să facă asta. Nu reușește, dar speră. Și luptă, și vrea, și… este molipsitoare.

De când faceți îngrijire paleativă?

De 23 de ani. În 1996 am început.

Cum adică în 96, că atunci nimeni nu se gândea la asta?

Am început pur și simplu prin grupuri de lucru care încercau să explice nevoia îngrijirii la domiciliu. Eram la vremea aceea la Ministerul Sănătății unde era foarte greu să spui că pacientul se poate trata și în afara spitalului sau a ambulatoriului de specialitate. După 96 eu am încercat să explic că din acest tort mare care este sănătatea, o bucățică trebuie să fie despre îngrijirea la domiciliu, pentru că pacientul nu poate rămâne doar într-un spital și că un bolnav cronic își duce boala pe perna lui. Și e de 10 ori mai ieftin să îl îngrijești acasă, decât în spital. În plus, e și mult mai confortabil pentru pacient.

Dar de ce statul nu oferă aceste servicii? E o întrebare tâmpită, nu?

Nu e tâmpită… Cum să fie? Eu mi-o pun de 23 de ani! (râde) Au găsit să finanțeze serviciile de îngrijire la domiciliu prin casele de asigurări de sănătate, dar procedura este extrem de complicată și nu au acces toți pacienții.

Înțeleg că ați lucrat cu Ambasada Elveției. În ce a constat exact colaborarea?

A fost un proiect pe fonduri de la ei, care a fost o continuare a altui proiect realizat în București unde am dezvoltat centrul pilot de coordonare a serviciilor de îngrijire la domiciliu prin sistemul de teleasistență, împreună cu Primăria Generală. Proiectul a durat 2 ani și… nu a mai continuat. Atunci l-am depus pentru fonduri elvețiene și am câștigat.

Acum suntem în perioada de sustenabilizare a proiectului. Când a venit noul ambasador, ne-a și făcut o vizită, pentru că, dintre toate proiectele depuse la ei, al nostru a fost singurul ales și m-am bucurat când ne-am cunoscut.

În ce constă exact programul cu teleasistența?

Pacientul, mai ales cel în vârstă și, mai ales cel cu probleme psihice, primește o brățară pe care e un buton roșu. Prin el ajunge să comunice cu niște profesioniști care au capacitatea să discearnă care este problema lui reală, când el este singur acasă. Familia este mai liniștită că pacientul are cu cine să comunice și că cineva îl asistă. Acest sistem de urmărire, de monitorizare a pacientului la domiciliu aduce multe beneficii. În clipa în care el apasă, telefonul, care vine o dată cu brățara, oriunde s-ar afla în casă, devine difuzor și noi auzim ce se întâmplă. Chiar dacă el nu poate vorbi, noi auzim tot. Dacă a făcut vreun accident vascular pe partea dreaptă și este afazic și nu poate vorbi, noi simțim că este ceva zgomot în casă și primul lucru pe care îl facem, sunăm vecinul sau persoana pe care în prealabil ne-a spus s-o sunăm: vecinul, fiica, fiul, etc, persoana care se află cel mai aproape de el. Noi anunțăm persoanele repective, între 8-22 în timpul zilei, pentru că noaptea anunțăm direct ambulanța, dacă ajungem la concluzia că este o urgență. Noi cunoaștem foarte bine pacientul, el poate avea doar un atac de panică și acesta să se mai fi repetat în comunicarea cu noi. După ce am stat de vorbă cu el, în realitate am constatat că nu era nimic. Acest sistem de „triere” este foarte bun pentru toată lumea… Problema e că este extrem de greu să conving autoritățile că acest sistem este foarte bun și că trebuie dezvoltat la nivel național. Noi stăm pe la ușile Ministerului Sănătății, am fost pe la Casele de Sănătate, dar este extrem de greu să-i convingi. Pentru că sunt foarte suspicioși la adresa oricui, nu mai contează…

Dar ce stă în spatele acestei brățări?

O echipă întreagă, un sistem pe care noi l-am creat în ani de zile!

E foarte periculos, greu și trist să îmbătrânești în România, nu-i așa? În câțiva ani, nu foarte mulți, cea mai numeroasă generație a României, ceaușeii, ies la pensie…

Da, și tinerii care ar trebui să le asigure acestora sistemul de securitate socială nu sunt în România, sunt plecați… Și deci nu mai sunt lângă ei. Că nu mai sunt lângă ei să le plătească pensia e una, dar nu mai sunt lângă ei nici să comunice cu ei. Nu mai sunt și nu vor mai fi aici să bată la uși, să se lupte pentru ei, să ajute efectiv. Nici noi nu mai găsim asistenți care să lucreze, că nu mai vrea nimeni. Mulți au plecat.

„Casa Națională de Sănătate acordă îngrijiri medicale la domiciliu pentru o perioadă de 90 de zile tuturor pacienților din țara asta”.

La școală noi am învățat că „cine nu are un bătrân să-l cumpere”… Ce s-a întâmplat? A fost o chestie de fațadă?

Nu, draga mea, fibra românului nu a fost așa. Noi acum ne-am devalorizat pe toate planurile. A fost o perioadă post decembristă în care chiar s-a cultivat această depreciere a fibrei românului. Noi am fost dintodeauna iubitori de neam și țară. Acum s-a creat o dihonie atât de mare între generații… Cei care pleacă afară sunt cuminți acolo și oameni de ispravă, dar când se întorc acasă, mulți își bat joc de semenii lor.

Cum adică?

M-am întors zilele trecute de la Lisabona și am fost șocată de ce am văzut pe avion. Mănâncă semințe. Își iau mâncare de acasă, în timpul decolării și aterizării se ridică și își caută în bagaje, vorbesc foarte tare, schimbă pampersul copilului în avion, strigă, la toaletă blochează ușa, beau, fac aprecieri despre persoanele de lângă ei… Am avut senzația că sunt într-o „rată” plecată din autogară…

Cum veniți dimineața la birou? Ce vă motivează? Structura dvs pare așa una… foarte rezistentă:)

Nu știu nici eu de unde mai am atâta forță…

Vă considerați un om ales?

Mi s-a mai spus asta, dar eu nu socot că e așa. Sunt om modest-sincer și ar fi o mândrie să spun că sunt aleasă… Dar simt că pot transmite niște mesaje extraordinare, dacă aș fi lăsată și ajutată. Am adunat lângă mine oameni frumoși de-a lungul anilor și simt că putem face ceva în țara asta. Am cerut mereu ajutor, nu pentru Crucea Alb Galbenă, ci pentru sistemul de îngrijire medicală la domiciliu din România și ca fondatoare a CAG și ca Vicepreședinte al Asociației de Nursing din România -până nu au distrus-o sindicatele- și ca Vicepreședinte al Alianței pentru Sănătate din România- până nu am cedat și asta- pentru că toată lumea n-a vrut decât să câștige altceva, ba notorietate, ba o poziție favorabilă, dar parcă n-a vrut și nu vrea nimeni să-și pună toată cunoașterea, toată energia, tot efortul pentru binele acestei națiuni.

Simt deci că pot transmite un mesaj, dar mai simt și că energia mea e pe terminate, că vârsta nu-mi mai permite să fiu așa de implicată și eficientă. Aș vrea ca Ministerul Muncii, Casa de Asigurări, Ministerul Sănătății să se adune toți la un loc și să ajungă la concluzia că românii au nevoie de îngrijire la domiciliu statuată! Că nu e de ajuns ca Măriuca Ivan care are o fundație la București să fie specializată în îngrijiri. Că mai e și Slobozia, Călărăși, Vaslui… Și pe acolo nu e nimeni, absolut nimeni care să se ocupe de așa ceva… Ați văzut câte anunțuri sunt pe tv? Ei bine, nu l-ați văzut și pe acesta: „Casa Națională de Sănătate acordă îngrijiri medicale la domiciliu pentru o perioadă de 90 de zile tuturor pacienților din țara asta”. Nu au niciun interes să scrie asta la tv, ca să nu afle toată lumea, pentru că, dacă află toată lumea, omu își cere dreptul. Și, dacă își cere dreptul, nu există acest sistem pus la punct de Ministerul Sănătății în toată țara. Numai inițiativele private fac îngrijiri la domiciliu. Acum un an s-a întâmplat ca anumite organizații să distrugă încrederea oamenilor, pentru că au furat niște fonduri și acuma s-a deteriorat ideea de îngrijire la domiciliu…

Mă gândesc că n-om fi chiar așa blestemați, că ne-o vedea și pe noi bunul Dumnezeu, pentru că e atâta aroganță la nivel politic și se luptă între ei așa de mult, că noi aici, jos, mai avem puțin și ne prăpădim.

Păi dacă eu simt că mă sufoc de indignare de 18 minute de când vorbim, cum vă simțiți dvs după 23 de ani?

Ei… simt că voi găsi eu soluția, că nu se va putea altfel, trebuie să se poată să găsim și noi pe cineva acolo la Casa de Sănătate, la Minister, să zică doamnă, nu ești nebună și noi chiar vrem să facem asta. Dar niciunul, niciunul dintre guvernele de până acum nu a vrut să facă nimic. Niciunul! Să zică, vino Măriucă uite, ți-l dăm pe dr Farcaș de la minister, stați aici o săptămână și hai să vedem ce iese…

Și încă mai sperați?

Mă gândesc că n-om fi chiar așa blestemați, că ne-o vedea și pe noi bunul Dumnezeu, pentru că e atâta aroganță la nivel politic și se luptă între ei așa de mult, că noi aici, jos, mai avem puțin și ne prăpădim. Eu nu pot să fiu cu unu sau cu altu, pentru că pacientul nostru este apolitic, adică singura lui politică este sănătatea! Și dacă eu aș fi ori cu unu, ori cu altu, ar fi foarte greu. De aia am rezista atâția ani, pentru că am făcut o singură politică, politica pacientului.

În 23 de ani, nu am avut nicio reclamație!

 

Câți pacienți aveți acum în grijă?

Anu trecut au fost 800 îngrjiți pe lună prin rulaj, acum în jur de 300…

Care sunt afecțiunile bătrâneții?

Accidentul vascular, Altzheimerul care vine rău de tot, din ce în ce mai mult, co-morbiditățile la diabetici, cardiacii, fibrilații, infarct, post infarct, patologii neurologice altele decât accidentul vascular- Parkinson, de exemplu, mai sunt postchirurgicale, sunt escarele postspitalicești, sunt pacienți cu patologii oncologice în faza terminală, sondajele vezicale la femei și bărbați, multe, multe, recoltările de analize care trebuie făcute…

Ne prefacem că nu există durere…

Da…

Și banii?

Banii sunt puțini. Noi nu luăm bani de la pacienți, pentru că avem contract cu Casa de Sănătate. Care dă 12.50 lei pentru un kinetoterapeut, de exemplu, care stă 40 de minute la un pacient. Păi, ce firmă e aia care vine cu 12.50 lei? Așa că plătim noi.

Noroc cu ambasadele…

Da, că așa mai avem proiecte! Amabasada Elveției, Ambasada Belgiei…

Noi suntem creștini. Preoții vă ajută?

Niciodată nu am cerut ajutorul. Eu cred că biserica este concentrată atât de mult pe nevoile ei personale, încât nu mai stă să se uite la amărâți. Sunt câteva inițiative ale unor preoți, dar astea sunt rare și răzlețe. Nu există o colaborare între instituții în cadru profesional. Patriarhia Română, dacă nu ar fi concentrată să adune bani pentru ridicarea atâtor biserici, ar fi poate interesată să facă un parteneriat cu Crucea Alb Galbenă ca să îngrijească pacienții din parohiile ei. Dar noi nu am avut această șansă, deși am încercat de mai multe ori și, la urma urmei, ar trebui ca ei să vină spre noi și să zică ia să vedem care e cel mai bun pe piață, că avem o grămadă de enoriași care sunt ai nimănui.

Sunteți un om fericit?

Marea mea bucurie sunt cele două fiice ale mele superbe, marea mea bucurie sunt scrisorile de mulțumire și telefoanele de la pacienți sau familiile lor. Am îngrijit, în ultimii 23 de ani, 22000 de persoane. Și, în 23 de ani, nu am avut nicio reclamație! Mă face fericită această echipă care a rămas lângă mine atâția ani, cu toate greutățile pe care le-am avut. Și eu chiar cred în Dumnezeu și știu că El a stat lângă mine tot timpul. Știu asta. Și să știi că sunt o mare iubitoare și căutătoare de oameni, de oameni frumoși, cu energii bune.

Ați văzut cum se îmbătrânește în alte părți. Condițiile sunt foarte bune…

Da, am văzut. În primul rând, nu trebuie să îmbătrânești singur. Uite, eu am o casă la țară, este casa soțului meu, de fapt, care din păcate, nu mia este printre noi… S-a dus acum 15 ani. Era unul dintre cei mai mari pediatri din România. Avea un suflet enorm. Un suflet care murea cu fiecare copil care îi murea. A lucrat la Oncologie Pediatrică la Fundeni. Și-a neglijat viața, stătea la spital tot timpul, foarte rar mai trecea și pe acasă. Și, când trecea pe acasă, cădea într-un fotoliu numai al lui și noi îl protejam, îl înveleam cu o pătură și se mai trezea pe la 11 noaptea, scria ceva și apoi pleca dimineața din nou. A murit de inimă la Fundeni. Acolo, lângă cei mai mari cardiologi și anesteziști. Așa, pur și simplu…

Eu am fost la casa asta de la țară, unde am distrus în curte toate cotețele și magaziile și am rămas cu 2000 de metri liberi unde m-am gândit să fac niște căsuțe cu spatele la vecini, cu scurgere în față, cu o bucătărie mare. Acolo am lumină, am gaze… Și aduc acolo toți oamenii din sat care sunt ai nimănui. Pun primăria să plătească pentru ei și, cu pensia lor, reușesc eu să organizez viața acolo. Îi învăț să se ajute unii pe alții și copiii, când trec de la școală, să se oprească la ei și să le citească povești. Ce crezi, ce zici Cristina?

Ce să cred? Ce să zic? Că e bine!

(râde veselă)

—————————————————————————————————————————

Program sustinut de Programul de cooperare elvetiano-român

https://butonulrosu.ro

Proiectul a constat în implementarea unui sistem de teleasistență destinat persoanelor vârstnice din România. Acesta a fost testat la nivel regional în București-Ilfov, Constanța, Buzău și Giurgiu. Intervenția a vizat persoanele aflate la domiciliu care nu pot primi asistență îndelungată în spital, aflate în stare de dependență și cu posibilități materiale reduse. 236 de beneficiari au primit suport 24 de ore din 24, 7 zile din 7. În mod practic, cei 236 de beneficiari au primit servicii integrate constând în consiliere și tehnici medicale, consiliere socială și psihologică, kinetoterapie, îngrijire de bază și teleasistență. Activitățile au fost implementate cu ajutorul celor 200 de echipamente de monitorizare și teleasistență achiziționate, echipamente care constau într-un telefon mobil și o brățară de tip ceas din silicon medical, dotată cu un buton de urgență, precum şi a aplicației IT dezvoltată prin proiect.

Lasă un comentariu: