carieră
Cu pași mici, foarte mici, cei mai mici, cu viteza melcului, cu timpul stors de secunde și ore, înainta pe holul strâmt dintre camerele apartamentului în care locuiește acum singură… Se pregătea să spele din nou toate paharele de cristal din care s-a băut vreodată, rămase moștenire sau cumpărate pe vremea când lucra la Bicaz și la barajele de pe Argeș. De altfel, spală mereu fructiera primită în dar acum 50 de ani, ceainicul de argint (cam prea șters și frecat) rămas de la soacra ei din Cluj. Soțul i-a murit acum multe zeci de ani, dar încă îi scutură costumele de care nu s-a despărțit niciodată, pentru că simte că el este încă acolo, printre lucrurile strânse din mai multe case în care au trăit…
Se simte singură de 47 de ani, deși are copii și nepoți, deși a călătorit, deși a avut o viață relativ liniștită. Ceea ce nu s-a vindecat niciodată a fost lipsa unei jumătăți de inimă. Nu a putut să meargă mai departe decât cu o voință extraordinară, unii spun că ieșită din comun.
A trăit toamnele făcând dulcețuri și zacuscă, iernile gătind torturi și prăjituri, pregătindu-se cu lunile pentru Crăciun. Apoi Paștele îi solicita întreaga forță pentru a întoarce casa pe dos spre disperarea tuturor. Perdelele apretate, ciucurii covoarelor albite, praful aspirat de peste tot… Luni de zile de curățenie, de sertare scoase, aerisite, aranjate, organizate.
Apoi, vara, bucuria parcului de lângă bloc unde s-a mai plimbat până când… nu a mai putut ieși din casă. A speriat-o pandemia, a ales să se izoleze de frică. Nu a mai vrut să vadă oameni decât foarte, foarte rar… A împlinit 90 de ani, apoi 91, 92, 93… Voința care a ținut-o activă a început să scadă și să se topească în dureri pe care nu le înțelegea… Vârsta i se părea o glumă de care râdea uneori. O înveselea faptul că nu se simțea deloc bătrână.
Și, deodată, a căzut.
La propriu și la figurat.
În câteva câteva zile forța ei a dispărut, corpul i s-a topit, brațele i-ai devenit inutile, picioarele la fel. A slăbit, a privit neputincioasă cum tot ce a fost începea să nu mai fie… Cred că asta a durut-o cel mai tare, faptul că timpul nu i s-a mai supus și avea alt plan pentru ea.
S-a internat la Sf. Luca, la secția de Geriatrie și Gerontologie condusă de prof. dr. Luiza Spiru. Era albă, mică, speriată, redusă la câteva kilograme care păreau chiar și ele fără greutate proprie. A stat câteva săptămâni și a început să vadă din nou, să audă, să se miște, să revină la viață.
Dar știe că este doar pentru o perioadă și că data viitoare poate nu va mai fi la fel. Însă e împăcată cu asta sau cel puțin învață să fie. Nu se lasă, chiar dacă simte și vede cum viața i se scurge printre degete.
Nu degeaba a fost mereu un model de luptă și voință.
