carieră
Există o întrebare care apare, aproape obsesiv, în „La grazia” al lui Paolo Sorrentino: „ale cui sunt zilele noastre?”
Nu e o întrebare filozofică de pierdut timpul la cafea. E una incomod de concretă. Pentru că filmul lui Paolo Sorrentino nu vorbește despre timp în abstract, ci despre cine are dreptul să decidă asupra lui.
Personajul central, un președinte la final de mandat, pare, teoretic, omul care decide. Are autoritate, are semnătură, are putere asupra altora. Poate aproba sau refuza legi, poate acorda sau refuza grațieri. Și totuși, filmul îl arată exact invers: un om blocat nu de sistem, nu de presiunea publică, ci de propriile limite.
Pentru că deciziile pe care trebuie să le ia nu sunt administrative. El are pe masă trei doare: unul cu legea eutanasiei și două cu cereri de grațiere. Sunt documente despre viață și moarte, despre cine are dreptul să oprească suferința și despre cine merită iertare.
Și aici apare fisura: dacă nici măcar cel care are puterea formală nu poate decide cu adevărat, atunci cine o poate face?
Filmul introduce două tipuri de „grație”: una juridică, grațierea, și una aproape spirituală definită ca „frumusețea îndoielii”.
În ambele cazuri, întrebarea e aceeași: cine are dreptul să decidă pentru altcineva?
Un bărbat care și-a ucis soția bolnavă. O femeie care și-a omorât partenerul abuziv. O lege care ar putea legaliza eutanasia. Situații-limită, construite nu pentru dramatism, ci pentru a arăta cât de fragil e conceptul de justiție. În fața acestor decizii, legea devine insuficientă.
În paralel, există o poveste personală: obsesia președintelui pentru infidelitatea soției sale moarte. Nu e iubire aici, ci orgoliu rănit, nevoia de a ști, de a controla chiar și trecutul.
E poate cea mai dură observație a filmului: nu putem gestiona nici măcar propriile emoții, dar vrem să decidem asupra vieților altora. În acest punct, întrebarea „ale cui sunt zilele noastre?” capătă altă greutate.
În cinema-ul lui Sorrentino, frumusețea a făcut parte din casting. Aici, ea e redusă: mai puțin exces, mai mult gol. Cadrele sunt elegante, dar reci. Spațiile sunt largi, dar goale.
„La grazia” nu e despre politică. E despre aroganța de a crede că avem control.
Și despre momentul în care începi să înțelegi că nu e așa.
