Am fost de curând la un eveniment în care s-a povestit despre viața pictorului Vladimir Șetran. De prisos să spun că a fost un pictor puternic a cărui viață a avut un traseu care va face subiectul unei cărți, că picturile sale sunt pline de umor, senzualitate, viziuni abstracte și colorate ale eternității.

Dar nu despre asta voiam să scriu, pentru că are cine…

La evenimentul de re-amintire al pictorului Vladimir Șetran, cel care a plecat dintre noi la începutul acestui an, Gabriela Massaci, prietena și cea care i-a curatoriat expozițiile de la AnnArt, a încheiat povestirea despre Vladimir Șetran cu un banc pe care acesta l-a spus cândva și care m-a amuzat de atunci încoace.

Și mă și gândesc la el de fiecare dată când mi se pare că situația o cere. Am ajuns chiar să dibui în jurul meu porci cu picioare de lemn.

Iată bancul:

Un călător rătăcit, înfometat și înfrigurat, bate noaptea târziu la ușa unei case care i se ivește în cale. Îi deschide un bărbat care îl întreabă cu ce treabă pe acolo. Acesta îi răspunde că este un călător rebegit de frig și înfometat și însetat, că nu mai știe drumul și că ar avea nevoie de ajutor.