Adelina Toncean a lansat de curând Asociația Blondie care are 3000 de voluntari numai în București. Ce fac acești oameni? Merg în spitale unde sunt copii bolnavi și singuri, abandonați acolo și îi îngrijesc. De fapt, aleg să-i iubească, de îngrijit îi îngrijesc cadrele medicale, dar de iubit îi iubesc acești voluntari. Da, copiii sunt bolnavi, unii mor, durerea este imensă, dar și implicarea este la fel.

Adelina Toncean a început prin a-l lua acasă pe Cristi, „Blondie”, cum i-a zis prima oară. L-a crescut aproape 14 ani, până când Cristi a plecat într-o lume mai bună. Adelina l-a crescut știind că el se va duce, pentru că i se spunea mereu că nu are șanse prea mari. A avut. 14 ani. Apoi Adelina l-a luat pe Andrei pe care, din fericire, a putut să-l opereze în Italia de aceeași problemă pe care a avut-o Cristi. Andrei trăiește, este o bucurie de copil care, la 5 ani și jumătate, este plin de iubire pentru tot și toate.

Trebuie să ai o calitate anume să iei acasă, în spațiul tău privat pe cineva, sau ceva… Că e ființă umană, sau animal.

Mie mi se pare că în Cluj, unde am copilărit, lucrurile astea sunt mai normale. Că eu așa am crescut: cel care are nevoie de ajutor, trebuie ajutat! Să căutăm soluții să-l ajutăm.

Deci a oferi ajutor este o chestiune de educație…

Cu siguranță. Pentru mine nu s-a pus problema altfel. Când i-am spus mamei că eu vreau, la 25 de ani, să iau un copil bolnav acasă, mama mi-a spus „ok, eu cu ce te ajut?” Nu m-a întrebat „ești nebună?” Nu mi-a spus „ce vei face cu cariera ta?”. I s-a părut complet normal. A avut încredere în mine. Mama mea și fratele meu sunt la fel ca mine. Fratele meu e omul meu de bază și a fost și pentru Cristi și pentru Andrei.