Am ieșit de la filmul Joker cu un profund sentiment de milă. Milă în cel mai curat și mai ne-peiorativ sens. O milă sfâșietoare.

Sună ciudat ce spun, dar Joker este probabil cel mai acut strigăt al umanului pe care l-am auzit/văzut în ultimii ani.

Așa cum „The last Tempation of Christ” este cel mai profund manifest al creștinismului, așa Joker este declarația disperării unui clovn trist. Și abuzat. Și bolnav.

Boala lui Joker vine din ne-iubire.

O mamă, bolnavă și ea de aceeași suferință, își neglijează fiul, îl lasă a fi abuzat și lovit de iubiții ei, boala lui mentală fiind rezultatul unei violente lovituri la cap primite în timpul acestor abuzuri.

Joker suferă de o manifestare nervoasă care îl face să râdă atunci când suferă și nu cred că am auzit vreodată până acum un râs atât de dureros, mai trist decât orice plâns, un râs nervos, disperat, un râs care m-a făcut să plâng sfâșiată de milă, de compasiunea cea mai umană și mai adâncă.

Joaquin Phoenix face un rol de Oscar, și dacă ar exista un premiu mai sus de Oscar, probabil că ar trebui să-l primească și pe acela.