Îmi aduc aminte momentul în care am ieșit pe ușă. Plecam la facultate la București, chestie teribil de importantă în anii aceia, în orașul meu, Pitești.

Am plecat ca și cum m-aș fi aruncat în necunoscut, pentru că așa și era și am simțit că tot ce învățasem acasă și la școală se transformă brusc  într-un nucleu dur în interiorul meu care avea să mă țină cât de cât în echilibru în anii următori, până când aveam să devin un adult.

Aveam 21 de ani. Era târziu, mulți dintre prietenii mei erau deja în anul 3 la facultate, dar eu dădusem de prea multe ori la medicină și mă săturasem. Oricât aș fi insistat, nu acesta era drumul meu, deși eu îl forțasem la limită.

Am plecat de acasă și nu am realizat că mă desprindeam de ai mei. Am traversat holul blocului și am ajuns la liftuș care știam că nu mă va duce în jos, la parter, ci în sus, la nori.

Nu m-am întrebat atunci ce-o fi în sufletul alor mei, nu mă preocupa asta. Aveam să cuceresc lumea, eram sigură că voi ajunge acolo sus, undeva, unde voi înțelege ce se întâmplă pe planeta asta și în lumea asta pe care doream să o cunosc persoană cu persoană- vreo 5 miliarde, atunci…:)