Mihai Chirilov : "O critică fără emoție, nu e o formă totală de critică"

Mihai Chirilov Foto Alex Gâlmeanu pentru HG Media

Niciun moment nu este mai bun decât acela în care îmbini gustul cu plăcerea cititului. Kronenbourg 1664 Blanc vă invită la #interviuldelatiff


Am vorbit cu criticul de film Mihai Chirilov, directorul artistic al Tiff, despre filme, desigur, despre această ediție a festivalului și despre hobby-ul lui, ginul. Iubitor de viață și filme, Mihai spune că a văzut atâtea pelicule, încât ideea de realitate nu i se mai pare stimulantă. Ne-am așezat la o terasă și a comandat un gin, întrebând despre marca lui, cum este făcut și în ce pahar va fi servit. Până la urmă, a luat un aperol.

Mihai Chirilov, văd că ai comandat gin ca un cunoscător. Ești băutor de gin?

Cred că toți am avut perioada noastră de gin, am trecut și eu cu prietenii mei prin supradoze de gin în anii facultății, era băutura studențească. Am abandonat însă ginul la un moment dat și am descoperit coctailurile. După un traseu anevoios și lung printre ele, am început, acum 5 ani, mergând la un festival de film din Spania, la San Sebastian, unul dintre festivalurile mele favorite, să redescopăr ginul. Câțiva colegi m-au invitat acolo, într-o seară, la un gin. M-am mirat, le-am spus că eu nu am mai băut de vreo 20 de ani, din studenție. Dar m-am dus, pentru că băutul ginului la barul Dickens din San Sebastian este o tradiție. Și am descoperit un gin care nu avea nicio legătură cu ce beam noi în facultate!

Se bea în cupe ca niște boluri de acvariu. Se pune un anumit număr de cuburi de gheață, felul în care se stoarce coaja de lămâie are o mare importanță. Facerea unui gin acolo nu dura 30 de secunde cum știam eu, ci 2, 3 minute! Am aflat că nu există numai ginurile cu care am „crescut” și pe care le știm cu toții, ci că sunt sute de alte ginuri din rozmarin, salvie, bobocei de trandafiri… Am început să citesc despre asta și să înțeleg arta ginului. Când m-am întors în România, procesul de persuasiune asupra prietenilor mei a avut efect, acum avem serate de gin, combinăm, mixăm, suntem deja într-un soi de grup pe Instagram, am devenit colecționari de gin, apreciem design-ul, facem fotografii, ne complimentăm unii pe alții… L-am convins și pe Tudor Giurgiu care a devenit între timp și el un mare fan… Acum sunt din ce în ce mai multe locuri în București unde găsești zece tipuri de gin, care s-au dotat cu pahare corespunzătoare, care s-au specializat și se extinde fenomenul, crește mania:) În Spania la ora 6, indiferent că au 20 sau 80 de ani, oamenii se adună la un gin și trebuie să spun că nu este prea ieftin, e 20 de euro un pahar din care bei. Adică bei, nu îl dai peste cap și gata…

Foto de pe contul de Instagram al lui Mihai, @gin_chiri

Vom mai vorbi despre gin… De ce San Sebastian este preferatul tău?

Nu este un festival din top 3- Veneția, Berlin, Cannes- dar este imediat în trena lor. Pentru mine a devenit, într-un timp foarte scurt, favorit din mai multe puncte de vedere. E un loc extraordinar, San Sebastian este un oraș minunat, cu o bucătărie fabuloasă, sediul festivalului este pe malul oceanului. Mi se pare a fi combinația perfectă de leisure, de hedonism și profesie și este singurul festival la care încerc să stau de la început la sfârșit, 9, 10 zile câte sunt, pentru că îmi place toată combinația asta. Vorbeam cu cei veniți de curând de la Cannes, distruși, se mănâncă prost acolo, și mă întrebam totuși până unde te poate împinge dragostea pentru cinema? Dacă m-ai fi întrebat acum 20 de ani, ți-aș fi spus că până în pânzele albe. Acum sunt într-o perioadă în care caut acel echilibru între dragostea pentru sine și pentru ceea ce-ți place. Nu mai merg la Cannes, sigur și pentru că e foarte aproape de Tiff, dar și pentru că mi-ar complica viața, e un festival foarte stresant și un oraș după care nu mă dau în vânt. În schimb, la San Sebastian merg și pentru că are acel echilibru de care vorbeam și care mă menține funcțional, dar și pentru că adun multe filme pentru Tiff, selecția lor fiind foarte bună. Iar acolo, la San Sebastian plăcerea de a te bucura de micile lucruri, o alimentează pe cea de a vedea filme.

Barul Dickens din San Sebastian
San Sebastian, foto by Botond Horvath.

Cât de intens lucrați pentru Tiff?

Depunem un efort gigantic cu cel puțin 3 luni înainte de începe. Intrăm în festival pe brânci de oboseală și nu apucăm să ne bucurăm de el noi, cei care îl facem, cât cei pentru care îl facem.

Blestemul organizatorului…

Da… E un festival mamut, cu energii uriașe puse în joc. Anul acesta sunt 220 de filme, ceea ce nu e puțin, dar am avut și 250. Încercăm de câțiva ani să reducem oferta, tocmai pentru că există oameni care spun că sunt prea multe și frustrarea de a pierde, e mai mare decât bucuria de a le vedea. Pentru foarte mulți Tiff ul este despre filmele pe care le-au pierdut, decât despre cele pe care le-au văzut. Pot să înțeleg acest lucru. Am fost la foarte mari festivaluri la care am văzut 40, 50 de filme și la care am pierdut marele premiu, de pildă… Deci, într-adevăr, dimensiunea este cel mai mare bau bau de la Tiff și trebuie găsit mereu echilibrul just între publicul pe care îl țintești și oferta pe care o ai, pentru a minimiza frustrările și a maximiza plăcerile. Tiff-ul este un festival omogen, dar compartimentat, tocmai pentru a accesa diversele tipuri de public. Există filmele premiate pentru cei care vor să meargă la sigur, există nișa asta a documentarelor pentru omanei foatye hardcore, există filme provocatoare, există filme-nișă pentru cei care nu văd decât scurt metraje, există filme pentru cei care nu vor să vadă decât VR și așa mai departe.

Alegi filmele de unul singur?

Am început să funcționăm cu curatori dedicați, cu alte cuvinte oameni din joburi conexe cu festivalul, dar pe care i-am depistat a fi oameni de film. Chiar dacă erau jurnaliști de eveniment, sau lipeau afișe, sau rupeau bilete, erau oameni cu o pasiune reală pentru film. Sunt oameni care își doresc să fie la Tiff și să bată și un cui, dar mor să vadă un film de Bergmann. În felul acesta mi-am creat o bază de selecționeri foarte dedicați, pe care îi educ în a avea o viziune unitară. Caut oameni cu care am afinități și cu care văd filmele în același fel. De aceea deleg, cu responsabilitate integrală, întregi secțiuni. De pildă, am o secțiune de documentare care este girată de Ana Maria Sandu, scriitor, jurnalist, un ochi propaspăt de om care înțelege și apreciază ce este mișto în documentar.

Care este criteriul după care îți alegi oamenii? Ei aleg filmele, dar la bază stă subiectivitatea.

Da, dar atunci când îi aleg, mă asigur că viziunea lor nu este fundamentalistă. Mă intersează viziunea cuiva tolerant, cuiva care nu selectează filme pentru el, viziunea cuiva care să înțeleagă de fapt cui se adresează acele filme. Aleg oamenii care lucrează nu cu șuruburi, ci cu structuri.

Îți plac toate filmele pe care le alegi?

Criteriul este calitatea lor, dar nu pot spune că le iubesc pe toate. Pe multe doar le stimez, le apreciez, pe multe le admir, la unele admir curajul lor, chiar dacă poate nu reușesc sută la sută să obțină ceea ce și-au propus. Din oferta pe care o avem, superlativele se vor impune de la sine, curatorul vine și spune parcă nu aș vrea 3 filme care spun aceleași lucruri, dar îl aleg pe acesta pentru că este mai fresh, mai profund, mai provocator. Până la urmă, sunt criterii de bun simț, curatoria este o meseria foarte grea, de aceea lucrez nu cu oameni care au terminat o facultate de film, ci cu cei care au instrumentele de a depista adevărul, dacă vrei… Și care își asumă responsabilitatea alegerilor lor, pentru că criticile păzesc după colț. Mereu vor fi oameni care vor întreba: ce a căutat filmul ăla în festival? Și trebuie să știi să justifici și să ții cu filmul ăla până în pânzele albe. Și emoția are un rol foarte important, fiindcă o critică fără emoție, nu e o formă totală de critică.

Pentru foarte mulți Tiff-ul este mai multdespre filmele pe care le-au pierdut, decât despre cele pe care le-au văzut.

Tu când vorbești despre filme, le personalizezi… Vorbești despre ele care despre niște ființe.

Și un mecanic vorbește despre piulițele lui ca despre niște ființe, fiindcă alea sunt parte din viața lui.

Cum îți începi o critică? Prima frază, prima idee sunt cele mai importante, nu?

E ca în carte. Pe mine mă fascinează prima frază din toate cărțile. Prima frază este întotdeauna foarte grea. Evit să încep cu citate, e cea mai facilă formă de a te agăța de relevanța altcuiva. Încerc să citez cât mai puțin în criticile mele, darămite în prima frază. Nu prea mai scriu critică de film, pentru că a face selecție și curatorie de film pentru festival este tot un fel de critică, ceva mai satisfăcătoare, însă. Prin selecționarea unui film îl aduci în fața oamenilor care, altminteri, ar citi despre el fără să-l vadă.

E dorință de film nou, de ceva în fresh în industrie?

Nu știu dacă e dorință, nu cred că ține de fondul problemei, ci de formă. Văd ce mult a prins în România Netflixul și mă întreb de ce. De ce oamenii brusc au devenit de Netflix. Le place oferta? Nu cred. Cred că așa cum vor să meargă cu Uberul sau vor să cumpere haine din anumite locuri, așa vor să fie și pe Netlfix. E cool. Deci e dorința e de a fi cool, relevant. Nu cred că moare nimeni să vadă ultima producție de pe Netflix, dar e cool. În toate relele e și un bine, pentru că pofta vine mâncând. Dacă văd filme pe Netflix, vor vrea să vadă și filme mai bune pe alte platforme, așa că vor accesa și Tiff Unlimited. Noi încercăm să capitalizăm de pe urma acestei noi tendințe, și anume că festivalul nu se termină niciodată, oferim filme de autor, de artă…

 

Pe mine mă fascinează prima frază din toate cărțile. Prima frază este întotdeauna foarte grea. Evit să încep cu citate, e cea mai facilă formă de a te agăța de relevanța altcuiva.

 

Cine ți-a atras atenția?

Am avut câteva revelații, ca în fiecare an, de fapt. Sigur, „Pain and glory” al lui Almodovar în care se expune, e un film autoscopic, scoate toate lucrurile despre el pe care altfel le-ai fi ghicit din filmele lui, sau nu. Dar nu la genul acesta de autor mă refer, la legendă, ci la acei oameni care vin din urmă, tineri care fac film într-o lume în care e tot mai ușor să faci film, să faci film prost, mai cu seamă.

Ce te mai surprinde la ei?

Prea puține lucruri. Ăsta este ghinionul oamenilor care văd foarte multe filme, prea puține lucruri îi mai surprind, prea puține sunt imprevizibile. Am văzut, totuși,  anul ăsta un film care mi-a rămas în minte, „Dama de cupă”, un film danez și ce m-a interesat anul ăsta la Tiff, an în care socialul și politicul au ajuns să ne invadeze viața, m-au interesat filmele de pur cinema, care vorbesc despre lucrurile intime, despre dinamica relațiilor de orice fel. Iar filmul acesta despre care vorbesc este un film politic, da, dar nu în sensul larg, ci este o poveste despre o familie perfectă, scandinavă, Ikea style care începe să se fisureze încet, încet, în momentul în care mama are o relație cu fiul ei vitreg. Vorbim de o femeie puternică, un personaj feminin solid, care începe această relație și care m-a stimulat foarte tare prin felul în care fațadele perfecte din el cad. Ce cauzează această cădere, această fisură? Filmul descompune foarte bine relația din familie, dintre părinți și copii, ce se spune și ce nu se spune, care sunt consecințele, etc. Acest film ar putea fi catalogat conform etichetelor contemporane, un film misogin. Dar nu este! Surpriză, filmul este făcut de o femeie, deci devinde un film politic:) Cred că un film care nu generează empatie, nu e un film reușit. Iar empatia nu poate fi generată doar de personaje pozitive.

Și un alt film?

Un film care m-a făcut cu capul:) Am intrat în el, am ieșit din el, am intrat, am ieșit și după 3 zile, tot la el mă gândeam. „Copilul problemă” l-am tradus noi, făcut de o regizoare foarte tânără despre o situație aproape imposibilă și la care raportarea este foarte dificilă. Este povestea unei fetițe de 9 ani cu care nu se poate trăi, pentru că este un pericol. Este isterică, violentă. Pentru acest copil însă sistemul nu e pregătit, pentru că acest copil este foarte smart, dar este foarte violent, autodistructiv, imprevizibil, rău. Sistemul care a dezvoltat asistențe sociale pentru ce vrei și ce nu vrei, ei bine, pentru acest copil nu știe ce să facă. Și ajungi să te gândești cum ar fi să fii mama acestui copil? Ce faci? Nu-i poți face nimic, că nu are vârsta pentru a reacționa la diverse mecanisme de corecție. Și atunci ajungi să relaționezi cu acest mic „monstru” cu care nu ai vrea să trăiești, dar pentru care ai vrea să faci totul ca să-l ajuți.

Cinemaul trebuie să fie o artă angajată?

Nu, nu cred asta, arta trebuie să vorbească despre lucruri, trebuie să aibă o opinie, dar nu trebuie să facă propagandă. Cred că toate filmele pe care le-am ales în competiție vorbesc despre condiția femeii, despre condiția de a fi „altfel, despre eșecuri relaționale condiționate de factori obiectivi într-o formă foarte intimă, în care intrăm cu sufletul… Poveștile astea generează un tremur, dar un tremur foarte satisfăcător.

Ce părere ai despre political corectness-ul ăsta adus la modul absolut?

Cred că orice este adus la modul absolut, trage un semnal de alarmă. Toate formele de extremism sunt de evitat. Din păcate, trăim într-o lume în care nu mai sunt punți, nu mai există nuanțe, trepte intermediare… trăim într-o lume în care cine nu e cu noi e împotriva noastră. Anul trecut la Tiff am semnalat asta, pornind de la filme! Despre ce mai putem face comedie, ce mai e moral sau nu, au apărut niște criterii care nu au legătura cu arta… E la Tiff un film care se cheamă „Umoristul”. Este vorba despre un stand up comedian din Uniunea Sovietică, din anii 80. Evreu. Și, sigur, la modul previzibil este un film despre ce are voie să spună și despre ce nu are voie. Și despre cum deraiază și despre cum primește sistemul această deraiere. Și mi se pare că un film ca acesta nu l-ai putea face despre un actor de stand up de azi, pentru că tot ce înseamană transgresiune, devine acceptată în filmele de epocă. Așa cum numia în filmele de epocă mai vezi un personaj care fumează o țigară:)

Care e filtrul prin care vezi lumea din jur?

Am văzut atât de multe filme și trăiesc înconjurat de filme și prin filme, încât ideea de realitate nu o mai găsesc foarte stimulantă. Îmi plac realitățile transfigurate. Înclusiv realitatea mea o filtrez prin felul în care o văd transfigurată în artă. Realitatea este plictisitoare.

Se spune că ai atâtea vieți câte filme ai văzut. Tu câte vieți ai până acum?

Una singură, dar în care totul e posibil.

Kronenbourg 1664 Blanc vă mulțumește pentru momentele în care v-ați bucurat de #interviuldelatiff. Beți cu măsură, dar citiți fără. Și, așa cum #interviuldelatiff v-a lăsat un gust bun, Kronenbourg 1664 Blanc vă va seduce cu gustul special de citrice și coriandru, ca nicio altă bere pe care o cunoașteți.

Lasă un comentariu: