Andrei Runcanu a trecut de la calculatoare la teatru, adică de la Politehnică la UNATC, domenii pe care le-a legat, mai târziu, și într-o a treia formă de exprimare: fotografia.
A descoperit pasiunea pentru teatru în timp ce era student la „Calculatoare”, ba chiar înainte, când a jucat, în orașul său natal, Târgu Jiu, într-un spectacol de teatru cu elevi, experiență care i-a rămas în minte ca una care l-a împlinit profund.
Așa se face că, deși a intrat fără examen la Politehnică, la „Calculatoare”, lucru posibil fiindcă fusese olimpic pe țară la Informatică, a virat spre teatru, ajungând mai întâi la Teatrul Podul, unde tinerii se pregăteau pentru meseria de actor. Acolo, Cătălin Naum i-a spus că are talent și că trebuie neapărat să dea la UNATC. Rezultatul acestor drumuri întortocheate a fost că ultimii ani de la „Calculatoare” i-a făcut în paralel cu primii de UNATC.
Mind-blowing!
Am menționat acest traseu al studiilor lui Andrei pentru că nu e unul obișnuit. Așa cum nu este nici felul în care se uită la oameni prin obiectivul aparatului foto.
L-am reîntâlnit de curând pe Andrei la un eveniment unde iubita lui, designerul Irina Marinescu, lansa, la Eshte, colecția capsulă Opium. Cu această ocazie m-a invitat la viitoarea sa expoziție de fotografie analogică cu nuduri și flori, „Fior” din spațiul Primitiv Plants, un paradis al plantelor în București.
Andrei Runcanu, de ce fotografie analogică?
Pentru că uite, în era digitală, când faci o fotografie cu telefonul, stochezi o informație, adică niște fotonii lovesc un senzor care îi transformă în informație și cam atât. Atunci când faci fotografia pe film, niște fotoni care lovesc chipul tău, vin spre aparat și impresionează filmul. Și filmul rămâne impresionat de acești fotoni care te-au cunoscut pe tine.
După care, filmul va trece printr-un aparat de mărit și alți fotoni trec prin film impresionând imaginea pe hârtie fotografică.
Deci acea imagine este impresionată de niște fotoni, care au cunoscut niște fotoni care te-au cunoscut pe tine. Și acea fotografie obținută astfel e o mărturie a întâlnirii cu tine…
Pe lângă asta, fotografiile din expoziție sunt obiecte unicat. Nu sunt printuri, ci imagini reținute pe partea de plastic a unui polaroid… În fine, de aceea spun că sunt obiecte unicat, mai degrabă, decât fotografii…
Ce vrei să transmiți prin fotografie?
Nu vreau neapărat să transmit ceva, la mine este vorba mai degrabă de acțiunea de a privi. Cu toții avem dorința de a îngheța un anumit moment din viața noastră care are o anume însemnătate, dar pentru mine, dorința de a privi, uneori pe „gaura cheii”, e mult mai motivantă.
Ce îți place să privești?
Lucruri care țin de o anumită intimitate a subiectului, sau lucruri care spun o poveste.
De aceea ai lansat o revistă de fotografie?
Da, pentru că am vrut să adun povești din imagini sau imagini cu poveste.
Ce te atrage la un om? Chipul sau trupul?
Datorită formării mele ca actor, răspunsul este inevitabil „ochii”. De acolo pleacă totul… Ochii sunt un vector, văzul este un radar pentru noi, ființele umane.
Expoziția ta se numește „Fior”. Nu e un clișeu ăsta: nuduri și flori?
Ba da, dar ce nu e un clișeu acum? Am să-ți spun cum a început treaba asta… La un moment dat, la o ședință foto, o actriță a folosit ca obiect de recuzită niște flori. Și, deși această alăturare s-a mai făcut, nu era ceva nou, am simțit o emoție pe care mi-am dat seama că aș dori să o explorez mai adânc. Apoi am uitat gândul până la o altă ședință foto, când s-a repetat alăturarea cu florile și iar am simțit o emoție, de data asta diferită de prima.
Și atunci mi-am dat seama că este o direcție pe care aș putea merge, folosind emoțiile personale. Fiecare ființă are emoțiile sale proprii care, în contact cu florile, se pot deschide diferit. Și așa că, de 8 ani încoace, am tot adunat imagini cu nuduri și flori pe care am decis să le împărtășesc acum cu privitorii.
Nudul reprezintă și azi o inspirație? Întreb pentru că există și o cultură a urâtului care e la fel de prezentă precum cea a frumosului.
Frumosul și urâtul sunt concepte care se schimbă mereu, fiind noțiuni subiective ale unei societăți sau al unei culturi. Pentru mine nu acestea sunt importante, ci „naturalul” în sensul lui primordial, dar mai ales în sensul în care nu are nicio intenție estetică ascunsă. Noi toți suntem goi… când suntem😊.
Unora le place să stea mai mult sau mai puțin timp așa, dar goliciunea este starea noastră naturală. E o stare pe care, dacă vrei s-o exploatezi și s-o transformi în frumos, urât sau senzual, o încarci cu o intenție estetică. Eu nu am vrut să fac asta, am încercat să surprind doar o emoție a corpului gol și atât.
Pentru expoziție am făcut o sortare și am eliminat vreo 200 de fotografii din selecția restrânsă pe care o făcusem deja din câteva zeci de mii pe care le-am realizat în ultimii 8 ani, tocmai pentru că mi se păruse că au o intenție estetică.
Care au fost cele mai importante demersuri fotografice din experiența ta de până acum?
În primul rând fotografiatul actorilor. Cu asta am început, fotografiindu-mi colegii la repetiții, atras fiind de ochi, de priviri… Am avut până acum 3 expoziții cu actori, la Comedie, la Bulandra și la Teatrul Național Radu Stanca din Sibiu.
Deci am putea spune că acesta este un demers important și consistent. Un altul este acesta cu florile și, în ultimii ani, mi-am dat seama că fotografiez foarte multă mișcare, că mă atrage corpul în mișcare. Am multe fotografii cu dansatori, dansatoare, gimnaste, pe care încerc să le surprind într-o secundă de dinamică. De fapt, mișcarea nu poate fi fotografiată, ci doar o clipă a ei… Acea clipă mă interesează pe mine.
Ce fel de oglinzi sunt fotografiile tale de portret?
Sunt la UNATC acum, la doctorat, iar lucrarea mea de cercetare e chiar pe tema asta: chipul actorului. Adică de la chipul actorului ascuns, în antichitate, după o mască, până azi, când inteligența artificială poate fura fața actorului fără ca el să poată face ceva. Analizez, în cercetarea mea, reprezentarea chipului și semnificațiile lui pentru un actor. E o temă vastă… Una dintre concluziile mele legate de portret este că fotografia unui chip poate fi înțeleasă ca o mască mortuară.
Pe de altă parte, odată ce capeți încredere în fotograf, simți puterea de a afirma cine ești. Iar acel moment se transformă într-o combinație de fragilitate și încredere care se simte în privire. Când văd treaba asta în ochii celei din fața aparatului foto, îmi dau seama că acela este momentul cel mai bun de capturat.
De ce?
Mulți asociază fotografia cu pictura, dar există o diferență: pictura este o operă rezultată din interpretarea artistului, pe când fotografia este o emanație a realului, o amprentă a lui. Fotografia unui chip este un mulaj al acestuia, dacă vrei, ea este o urmă pe care o lăsăm pe drumul nostru către moarte. Probabil că asta caut când fotografiez un chip: ceva nemuritor.
Ce legătură poate fi între un nud și flori? Cum să privim aceste fotografii?
Nu am o cheie de citire a acestei expoziții, eu mi-aș dori ca fiecare să participe emoțional la ea. Oricum, fotografiile nu vor fi expuse în mod clasic, pe un perete gol, ci vor apărea dintre plante, vor surprinde privitorul, iar acesta nu ar trebui să analizeze imaginile, ci să le primească în mod natural în interiorul lui.
Și legătura cu florile?
Aș putea spune că un corp e la fel de fragil ca o floare, dar este și rezistent, în același timp, tot ca ea. Vorbim de un vehicul care ne ajută să viețuim, așa cum și florile, cu ajutorul „trupului” lor o fac…. Am putea vorbi mult și bine și am putea divaga în analize, dar ele ar fi desuete.
Cine ți-a pozat?
Am avut peste 50 de ședințe foto, în mare cu actrițe. Dar am lucrat și cu modele, dansatoare sau femei obișnuite.
Care este relația oamenilor cu trupul lor? Actrițele învață să facă pace cu trupul lor, dar în principiu pacea asta nu o putem obține, noi, ceilalți.
Cred că actorii au făcut pace mai degrabă cu ideea de a-și expune trupul. Ideea generală de a face pace cu trupul nostru este cumva păguboasă, pentru că nu ar trebui să fim în război cu trupul care ne poartă în această viață. Societatea este cea care distruge pacea asta cu trupul, pentru că are păreri, de care, uite, actorul nu ține cont…
Ce parte a nudului este cea pe care o valorizezi mai mult sau îți place cel mai mult?
Ochii..
?
Da, pot să-ți spun că în ședințele foto în care exista și nuditate, de multe ori mă concentram pe ochi, pentru că, atunci când ești gol, se întâmplă ceva cu tine. Pe de o parte, ai senzația că ești dezvelit și nu te poți ascunde, nu mai există construct sau alte elemente care îți formează identitatea…
Pe de altă parte, odată ce capeți încredere în fotograf, simți puterea de a afirma cine ești. Iar acel moment se transformă într-o combinație de fragilitate și încredere care se simte în privire. Când văd treaba asta în ochii celei din fața aparatului foto, îmi dau seama că acela este momentul cel mai bun de capturat.
Irina, iubita ta, nu este geloasă pe faptul că privirea ta de fotograf, dar și de bărbat, cade pe formele goale ale altor femei?
Probabil că da, uneori, alteori, nu… Nu am avut niciodată conflicte pe această temă…
Și primești pe email ultimele interviuri.
Prețuim și respectăm intimitatea ta. Pentru mai multe informații, citește Politica de confidențialitate.