Gheorghe Fikl : "Pregătesc o lucrare un an și o pictez într-o lună"

Gheorghe Fikl

Cine e omul acesta?!– am întrebat-o pe prietena mea, Gabriela Massaci, privind uluită pentru prima dată picturile lui Gheorghe Fikl. Ce lume ciudată, ce picturi neobișnuite… În interioare de Versailles, turme de oi și cirezi de vaci, sub candelabre de cristal, păuni albi, în catedrale, hălci de carne atârnate și vite masive.

E Gheorghe Fikl, mi-a răspuns, un pictor din Timișoara, un artist foarte apreciat afară, a intrat în colecții private valoroase, a expus mult (New York, Luxemburg, Lisabona, Londra), s-a spus despre el că este exotic, profund, puternic, dramatic. Un personaj, mi-a spus ea și, credeți-mă, se pricepe.

Cred și eu… Lumea lui, colorată în roșu și negru și dominată de pulpe puternice de animale așezate în interioare baroce, sau de candelabre luxuriante atârnate de sus, de stele, sau de Dumnezeu(?) deasupra unor câmpuri, sau drumuri simple și goale, ca și cum interiorul cel mai frumos ar fi chiar… exteriorul. Afară- înăuntru… Un balans care derutează, fascinează, uluiește pe alocuri. „Opera mea nu este de sufragerie”, spune Fikl.

Da, este de mai mult de atât. Este de istorie.

Contrastele sale sunt tulburătoare, nici nu știi cum să mai ieși din acele săli uriașe pictate în detaliu, o dată ce ai intrat. Privirea îți este hipnotizată, furată de profunzimea și stranietatea locului în care… nu găsești oameni.

Am făcut un interviu cu Gheorghe Fikl la telefon, printr-un video call.

A vorbit cu mine mergând prin casa sa, arătându-mi lucrările atârnate pe pereți între care una proaspăt terminată și deja arvunită de care urma să se despartă curând, lucru care îi nemulțumea.

De ce?

Pentru că abia am terminat-o și nu o pot da așa de repede… E prea curând, în ea sunt eu, proaspăt „scos” pe pânză… E prea repede, am fost cufundat în lucrarea asta mult timp și nu am făcut-o pentru a o vinde neapărat, nu asta a fost ideea. Sigur, arta poate fi și un business, dar nu acest lucru a constituit motivația realizării acestei lucrări… Eu pregătesc o lucrare un an de zile, mă gândesc la ea, studiez, caut… O pictez poate într-o lună sau mai puțin, dar mă consum căutându-i compoziția destul de mult timp, cam un an, cum am spus.

Domnule Fikl, în aceste interioare opulente, nu sunt oameni. De ce? Și de ce sunt animale?

Poate că aceste animale sunt chiar reprezentările oamenilor… Dacă vedem bisericile, vedem turma, nu aceștia suntem noi?

Și această turmă are și conștiință, spirit, sau e doar… o turmă?

Turma are spirit, dialoghează cu noi. Nu este o turmă în sensul ironic, ar fi prea pueril să fac mișto, ar fi prea simplu. Aceste două lumi asociate au o altă scânteie și un alt mesaj decât ironia.

Adică aceste animale sunt un fel de avataruri?

Pot fi, nu știu… Ele mă găsesc pe mine, nu eu pe ele, nu e o speculație intensă, ci o revelare, un limbaj vizual pe care eu nu îl pot explica. Are o încărcătură de informații simbolice pe care nu le pot eu transpune într-o critică.

Interioarele sunt ample, spectaculoase, opulente. De ce ați ales astfel de interioare?

Mă reprezintă puternic, poate unde am crescut aici, în zona de vest a țării… Părinții mă duceau în bisericile catolice când eram mic (tata era ceh, mama unguroaică). Așa am crescut, văzând aceste interioare, deși am și lucrări cu interioare țărănești, mai dărăpănate, pe care încerc să le conserv prin lucrările mele, fiindcă ele vor dispărea curând. Deci nu numai opulența, ci și derizoriul are valoarea lui.

Poate că de aceea am ales să dau viață satului Socolari, un sat de artiști, suntem vreo 20, care am recondiționat case acolo. E un colț de rai, eu mi-am construit acolo un paradis, mai întâi am renovat o casă veche, apoi mi-am făcut atelierul, a apărut galeria și acolo ne întâlnim, unii s-au mutat chiar de tot!  Noi creăm acolo, ne întâlnim, dialogăm, de acolo pornesc lucrările spre Europa sau mai departe. Facem acolo muzică, teatru, avem două scene exterioare, îmi invit prietenii, stăm împreună ca să scăpăm de oraș un pic. Acolo fac muzică, pentru că mă pricep puțin și la asta și am acolo am ocazia să cânt.

Cum se vede România din partea de vest?

Eeee, nu-i dau seama, fiindcă nu prea am călătorit eu prin România. Nu știu, nu mă prea uit boltit așa…

Vorbiți-mi despre părinții dvs…

De la ei am primit primele albume de artă, în familie am văzut primele lucrări și am simțit o aplecare spre artă. M-am dus la Palatul Pionierilor unde am început pictura. Bunicul meu cânta, picta, fotografia, așa știu, nu l-am cunoscut, atunci când mama avea 4 ani, el a fost ridicat de ruși de pe stradă. Am și o poză cu el în care pictează la un șevalet, deci am avut pe cine moșteni. Tata este în alt domeniu, al sportului, cu care eu nu am treabă.

Când v-ați dat seama că pictura este calea?

Când am făcut portretul mamei, ea mi-a zis că trebuie să merg mai departe cu asta și mie mi s-a părut atunci ceva serios. Aveam 10 ani.

Ce fel de adolescent ați fost?

Mai profund, mai trist, dar mă bucura arta, mă bucura să mă plimb, să văd expoziții și să pictez. Mergeam în natură și îmi puneam întrebări legate de lumina pe care încercam să o reproduc și nu reușeam. Aveam frământări și de aceea m-am dus mai întâi la Școala de Artă, apoi la Cluj la facultate unde erau doar 3 locuri. M-am chinuit vreo 3 ani să intru, alții vreo 11! După Revoluție am picat la admitere primul sub linie și s-a dat atunci o lege ca primii de sub linie să fie admiși, fiindcă era clar că aceia care intraseră deja aveau pile. Fiindcă aveau, da. Și așa am ajuns eu în Facultatea de Artă de la Cluj. Am primit o scrisoare prin care eram anunțat că am intrat. Am stat vreo doi ani acolo, am făcut o școală serioasă, dar cum s-a înființat aici, m-am mutat.

Ce pictori v-au influențat? Cine v-a atras atenția?

Am început cu rușii. Cu Șișkin, cu Levitan, cu realiștii, m-am dus apoi spre Renaștere, am revenit apoi la expresionism, la Francis Bacon… tot amestecul, așa cum am dat de ei, nu am urmat o cronologie prea sănătoasă. Am construit și am învățat de la ei. Dar nimic nu s-a comparat cu a-i vedea în muzee. Țin minte că în călătoriile mele mergeam la muzee și mă opream în fața câte unei lucrări, iar afară prietenii mă așteptau cu orele…

 

Oamenii sunt de vină pentru ceea ce se întâmplă, lumea merge pe un drum greșit, dar vom ieși la liman, însă nu chiar acum, ci după ce oamenii vor învăța ceva.

 

În ce pictură ați locui?

Una impresionistă din școala franceză.

Iubiți natura?

Da. Asta m-a și atras la Solocari… Dealuri, pârâu, liniște, alte sunete, altă vibrație, altă lume, alte culori. Mă retrag acolo cu zilele și lucrez. Simt că trebuie să termin lucrările, nu sunt un tip răbdător și, ce ironie, am ales ca meserie pictura, meseria răbdării!

Cum a fost anul trecut pentru dvs?

A fost un șoc. Izolarea din primăvară a fost cea mai apăsătoare, chiar dacă puteam ieși în natură, chiar dacă puteam merge la un piesaj, sau pe dealuri să fac un desen, nu-mi venea! Știam cum se simte toată lumea și nu mi se părea loial să fac eu altceva. Nu era de distrat. După care mi-am permis să mă bucur totuși, fiindcă la Socolari sunt mai liber, m-am apucat de lucru și mi-au ieșit lucrările una după alta! M-am simțit inspirat, fiindcă nu contează ce stare ai, arta este pentru toate stările.

V-a speriat boala?
Nu, că nu definim nici astăzi ce ni se întâmplă, e încă ambiguu și, mai mult, asta ne destabilizează, incertitudinea asta, de unde vine și încotro merge, ce se va întâmpla… Starea generală proastă nu vine din boală, ci din ce se poate întâmpla și asta poate fi transpusă în artă, din fericire, pentru că un artist își poate crea o lume paralelă în care să fugă.

Oamenii sunt de vină pentru ceea ce se întâmplă, lumea merge pe un drum greșit, dar vom ieși la liman, însă nu chiar acum, ci după ce oamenii vor învăța ceva.

Sau până când nu vor mai rămâne pe străzi decât animalele dvs…

Exact! Dar chiar s-a întâmplat, noi stăteam în case și ele mergeau pe străzi… Natura jubila, aici era paradisul și avem de învățat din asta, pentru că de aceea se întâmplă ceea ce se întâmplă.

 

 

Revin la animalele pe care le pictați și care sunt masive, impunătoare… De unde apropierea de această lume?

Este o lume paralelă cu a noastră care este spectaculoasă și la care merită să fim atenți. Dacă ne uităm la un microunivers din natură, nu știm nimic despre el, suntem necunoscători. Dar animalele vizibile, mari au intrat în conștiința comună, am crescut cu ele și înseamnă ceva. În sensul acesta le folosesc, dar uneori mă suprinde și pe mine și nu știu cum să explic. E ca și cum aș fi întrebat cum de am talent, de unde vine…. Nu știu. Asta vine la pachet, aș fi putut crea personaje cum a făcut Klimt, dar asta era structura lui, nu a mea… Poate un psiholog să explice:). Eu mă bucur că am un element cu care pot comunica și cu care pot transmite mesajul meu.

Oamenii obișnuiți cred în secret că artisul are numărul de telefon al lui Dumnezeu și că-L mai sună din când în când. Sau că este sunat…

Artistul este un privilegiat că se poate exprima. De multe ori când pictez, dacă aș începe să gândesc mult prea logic sau mult prea realist, mi s-ar bloca mâna și nu aș mai ști să dau acele tușe care-mi ies natural. Fiindcă astea nu vin dintr-o învățare, ci dintr-un destin. Nu e suficient să știi să pictezi, să faci pictură de dragul picturii, ci trebuie să știi și ce să pictezi ca să spui ceva, dacă simți cu adevărat nevoia să te exprimi! Că tu poți face lucrări spectaculoase, vandabile, comerciale, dar asta este o altă treabă. Dacă vorbim de artă, aia e revelată.

Cum e publicul azi?

Informat. Poate să consume arta foarte bine și vine multă lume interesată. Mișuna lumea prin galerii până mai acum un an. Era plin și va mai fi. Sigur, un artist poate fi „creat” rapid pentru bani, prin promovare și marketing, dar el vine și pleacă. Un artist autentic va fi mereu vizibil și va rămâne așa.

Care considerați a fi succesul dvs cel mai important de până acum?

Modestia de a nu ști și de a nu-mi păsa unde voi avea loc în istoria artei și de a munci și a crede în ceea ce fac.

Care este succesul pe care îl țintiți în perioada care urmează?

Vizibilitatea. E în regulă să stai cu tine și să creezi, dar e cam egoist. Sunt câțiva artiști la Socolari care fac asta și eu tot îi rog să dea câte o lucrare, că vine lumea pe la mine și ar putea să o vadă. Dar nu, nu se întâmplă asta și e păcat. Un artist trebuie să ofere, să dea mai departe, să comunice cu alți artiști, de aceea am făcut locul acela minunat, ca să ne întâlnim artiști cu artiști, să creștem împreună, să avem proiecte.

Există o lucrare care v-a consumat mai mult decât alta?

Sunt mai multe feluri de a fi consumat, în primul rând pentru că poate nu iese, mă frustrează asta, am o problemă cu „devenirea artistului”, în al doilea, mă consumă o temă sau o serie, în general, pentru că eu compun lucrările cu mult înainte. Mai întâi e documentare, fotografia, schița, apoi pictura pe pânză. Dar mă mai poate consuma și mesajul acela pe care îl aleg. Anul trecut am fost la Milano într-un anumit context și acum scot seria inspirată de acest loc. Aș spune despre tema ”End of history” pe care am pictat-o cu mult înainte de ceea ce se întâmplă azi și în care vedeți acele interioare din sate dărăpănate, cu tavane care nu mai existau și un cer dramatic și pe care am prezentat-o la București acum 3, 4 ani.

Unde vă simțiți mai bine, în natură sau între oameni?

Mă simt foarte bine între oameni, numai că nu se prea întâmplă.

Când faceți fotografie, cum vă vedeți lucrurile?

Ca într-o pictură. Apăs pe buton numai în momentul când mă inspiră lumina, cadrul. Dar folosesc fotografia pentru documentare, pentru realizarea unei lucrări pe care o am în minte.

Dacă ați picta un portret, ce ați căuta în el?

Freamătul din interiorul omului, starea de dincolo de spectacolul ridurilor sau frumuseții. Starea, asta contează. Tu redai cu 5 minute înainte, nu gândești forma, construcția, ci te lași dus de starea omului. E greu de predat asta studenților, deși mă gândesc să fac asta, o școală de vară unde să studiem starea. Cum o creezi, de exemplu și în muzică, la pian? Trebuie să știi niște tehnici, dar trebuie să dai mai departe lucrurile astea.

 

 

Vă visați lucrările?
Nu. Eu visez lucruri care mă pot inspira, am vise de conjunctură, imagini, dar pictura în sine, pentru mine, când e gata făcută, nu mai înseamnă ceea ce înseamnă pentru privitor.

Sunteți împăcat cu dvs?

Sunt în lucru cu mine. Lucrez cu mine, conștientizez și încerc să mă bucur, deși nu sunt obișnuit să fac asta. Ar fi frumos să învăț să mă bucur. Starea asta de tristețe pe care o am de mic copil ajută la artă, dar și când sunt fericit pot să lucrez, nu e o problemă.

Lecția vieții dvs este răbdarea?

Da, răbdarea și mulțumirea. Și o altă lecție ar fi bucuria. Oamenii se bucură și sunt aproape gelos pe ei, că se pot bucura de o floare, iar eu admir asta la ei. Când îmi pun o muzică și pictez vreo 8 ore, simt și eu că mă bucur, dar nu cred că bucuria este miza acestei vieți.

Dacă ar fi să vă comande cineva o lucrare care să numească „Iubire”, cum ar arăta?

Nu știu dacă aș căuta în exterior sau în mine. E dificil. Cred că aș căuta și în mine, și în exterior. De obicei, e bine să crezi că iubirea e în tine și că tu o proiectezi în viața ta. În cazul meu nu este încă așa. Dar aș face o lucrare abstractă. Iubirea nu poate fi definită într-o lucrare figurativă, ar ieși ca un afiș de film.

Și ar fi și un animal în ea?

Mai multe. Un animal nu ar fi suficient:). Cel puțin două, dacă nu mai multe.

 

Lasă un comentariu: