Acum 30 de ani regizorul Nae Caranfil debuta cu filmul „E pericoloso sporgersi” selecționat chiar atunci, direct la Cannes, la Quinzaine des Réalisateurs.

Este un film dedicat tinereții, un film care ne întoarce într-un timp care nici măcar nu pare așa de departe, deși este: comunismul. Atunci când băieții făceau armata și liceul era plin de uniforme, când a merge cu trenul era totuna cu marea călătorie a vieții pentru care te pregăteai ca și cum te-ai fi dus la capătul pămîntului.

„E pericoloso sporgersi” era scris pe plăcuțe metalice din trenuri și citeam aceste cuvinte obsesiv și repetitiv, că ne plăcea cum sună, neștiind întotdeauna ce înseamnă, adică „este periculos să te apleci în afară”. Cum adică afară? Uite așa, pentru că geamurile trenului se deschideau și ne scoteam capetele în bătaia vântului, cum își amintește Nae Caranfil chiar în interviul de mai jos. Uneori se mai auzea câte o voce care spunea „închide geamul  că e curent”😊

Azi filmul este din nou în cinematografe, revenit după 30 de ani în care a stat închis într-un depozit în Franța după ce firma producătoare a dat faliment. Aranjat și curățat, își așteaptă cu emoție spectatorii…

Domnule Caranfil, ce s-a întâmplat cu filmul în acești 30 de ani? Unde a fost?

Cam prin anul 2000, Compagnie des Images, casa producătoare a filmului de la Paris, și-a declarat falimentul. Toate activele firmei, printre care și filmul meu, au fost preluate de niște mandatari (lichidatori) judiciari.

E Pericoloso Sporgersi devenise astfel o marfă pusă pe tarabă, la vânzare. Folosindu-mă de dreptul de preemțiune am făcut o ofertă de răscumpărare a filmului. Lichidatorii au considerat probabil că cele câteva mii de euro pe care le aruncam eu „la înaintare” erau mărunțiș, așa că au tras de timp, așteptând apariția unui pește mai mare. Care – ce să vezi? – întârzia să apară. De atunci, timp de ani de zile, nu mi se răspundea la telefoane sau mail-uri, iar la vizitele mele în persoană la acea firmă de mandatari nu puteam trece de secretară.

Două decenii s-au scurs, termenul limită în care filmul putea fi achiziționat de către terți a expirat, iar drepturile s-au reîntors în mod legal la autorii lui: scenaristul, regizorul și compozitorul muzicii, toți trei reuniți într-una și aceeași persoană: subsemnatul. Cu concursul Ambasadei României din Franța, am luat legătura cu laboratorul Eclair din Paris, care păstra în gestiune negativul și materialele primare ale filmului, și le-am repatriat. Odată reîntors din „pribegie”, cu concursul dnei Anca Mitran de la CNC și a Arhivei Naționale de Filme, s-a obținut restaurarea lui digitală și aducerea la standardele tehnice ale zilei de azi.

E filmul dvs. de debut. Și nu orice fel de debut, ci unul strălucitor și îndelung aplaudat. Ce vă aduceți aminte legat de acest moment? Cum a fost pentru tânărul Nae Caranfil experiența lansării primului său film la Cannes și ce momente ați evoca legate de asta?

În dimineața ce a urmat proiecției principale a filmului, aveam programată conferința de presă. M-am prezentat împreună cu producătorii și actrița principală în fața ziariștilor, decis să „rup gura” cu orice preț. Am devansat artileria întrebărilor cu o mărturisire introductivă – ceva cam așa: „Trebuie să vă spun din capul locului că e prima mea conferință de presă. Acesta e un lucru extrem de important, deoarece din fragedă copilărie am realizat că adevărata mea vocație este să susțin conferințe de presă. Filmul este doar un mijloc pe care-l folosesc pentru a atinge acest scop!”. S-a râs. S-a aplaudat. Îi câștigasem.

Cum de s-a întâmplat lansarea tocmai la Cannes?

Ultima etapă de post-producție (colorizarea, sunetul optic, subtitrajul) s-a desfășurat la Paris. Cannes-ul se apropia, copia pozitivă a filmului stătea deja cuminte în cutiile metalice aferente, drept care producătorii au decis să înscrie titlul pentru selecție. Eu locuiam la vremea aceea într-un fel de cămin studențesc – la „Maison Universitaire”.

Pentru a fi contactat telefonic, apelantul trebuia să telefoneze la recepția respectivului cămin, să indice numărul camerei și i se făcea legătura. M-am trezit sunat de însuși șeful secțiunii Quinzaine des Réalisateurs, care ținea să-mi comunice în persoană selecționarea filmului. A fost una din cele mai fericite zile din viața mea. Mi-am invitat câțiva prieteni la „Le Procope”– cel mai vechi restaurant parizian, datând de pe la 1686- și mi-am cheltuit aproape toți banii.

Ceea ce vedem acum la cinema este pelicula originală?

Da, nu s-a schimbat nicio fotogramă din montajul original, însă s-a lucrat la colorizare pentru a reîmprospăta culorile și a repara unele alterări cauzate de mentenanța defectuoasă a negativului în laborator de-a lungul acestor mulți ani. De asemenea, am refăcut mixajul de sunet al filmului pentru a-l aduce la standardele tehnice ale unei săli de cinema din ziua de azi.

Orice tânar are (sau ar trebui să aibă) un instinct profund sănătos: acela de a fenta sistemul. Indiferent de sistem, că e vorba de un regim politic sau de propria familie.

În același timp cu dvs. au fost și alții care au debutat cu acest film, Vizante, de exemplu… A fost deci o echipă tânără. Cum ați creat-o? Care a fost procesul?

Fiind un film „cu, despre și pentru tineri”, ca să folosesc un clișeu al vechii cinematografii socialiste, am căutat tineri. Când mi s-a părut că n-am găsit în România protagonista pe care mi-o imaginasem în scenariu, am adus-o din Franța! Marius Stănescu nu era chiar la debut, dar e unul din primele lui roluri de întindere. Vizante, Liviu Topuzu, mulți dintre soldații în termen care apar în film, sunt debuturi. Toți au dat probe filmate, chiar și vedete deja consacrate la acel moment, cum era George Alexandru sau Florin Călinescu. Voiam o distribuție care să funcționeze ca o menajerie fizionomică. Filmul trebuia să funcționeze și ca o colecție de caricaturi, pentru a contrabalansa melancolia latentă a acestei povești.

Sunt un om care, din când în când, are privilegiul de a plăsmui vieți pe care i-ar fi plăcut să le trăiască

Ce așteptări aveți acum de la noua generație de spectatori, că în fond a trecut o generație, nu? – care nu știu cum a fost școala în perioada comunistă, și nici armata, și nici teatrul… Îi va interesa oare? Și din ce punct de vedere?

Eu văd “E Pericoloso Sporgersi” ca un “imn comic” închinat tinereții în general, indiferent de epocă, cu sau fără constrângeri sociale, cu sau fără internet și telefon mobil, cu sau fără uniforme școlare sau stagiu militar obligatoriu, cu sau fără un dictator sângeros la putere.

Orice tânar are (sau ar trebui să aibă) un instinct profund sănătos: acela de a fenta sistemul. Indiferent de sistem, că e vorba de un regim politic sau de propria familie. Din acest punct de vedere, noua generație de spectatori ar trebui să se regăsească cu ușurință în pofta de viață, de libertate și de evadare din rutină care se face simțită în fiecare cadru din filmul meu.

Aveți emoții lansând filmul după 30 de ani?

Mari.

Dacă l-ați face azi, ați schimba ceva?

Da. Titlul. La momentul 1993, E Pericoloso Sporgersi mi s-a părut un titlu perfect, toată lumea (și când spun „lumea” mă refer la mapamond) era familiarizată cu plăcuțele metalice puse pe blatul ferestrelor la vagoanele de tren, ce avertizau în patru limbi călătorii „să nu se aplece în afară”... Era metafora perfectă a lumii despre care vorbeam.

Sonoritatea formulei în italiană se întipărise în memoria mea din anii copilăriei, și nu numai în a mea. Devenise o sintagmă adoptată de români la modul general, ca „Mersi” sau „Ciao bambina!”. Nu mi-aș fi imaginat că după numai câțiva ani, trenurile vor funcționa cu ferestre închise etanș, iar plăcerea aproape voluptoasă a scoaterii capului pe geam în bătaia vântului va deveni o dulce amintire, de care noile generații nu mai au parte. Din păcate.

Ce ați pus din dvs. înșivă în acest film?

Experiențele fundamentale pe care le ingerasem până la vârsta de 30 de ani: școala, stagiul militar, viața în lumea teatrului. Fascinația mea născută încă din copilărie pentru trenuri și poezia pe care ele o degajă, obsesia plecărilor, a marilor evadări. La 28 de ani am părăsit România, poate nu la fel de spectaculos ca actorul din povestea mea, dar totuși! România pentru mine atunci era la fel de sufocantă ca orășelul de provincie din film. La 19 ani, când am făcut armata, acel orășel de provincie (Caracal) îmi părea tărâmul libertății depline în comparație cu cazarma în care îmi târam Kalașnikovul zi de zi. Vedeți, am trăit în cercuri concentrice…

Domnule Caranfil, cum v-ați descrie dvs. ca regizor?

Nu-mi place denumirea de regizor, e limitativă. Eu încep prin a-mi scrie scenariile, atunci, în acel moment se naște filmul. Prefer termenul de cineast, sau autor de film. Sunt un om care din când în când are privilegiul de a plăsmui vieți pe care i-ar fi plăcut să le trăiască.