Nae Caranfil : "Capacitatea de atenție și răbdarea scad de la generație la generație; trăim pe repede-înainte"

Nae Caranfil Foto Adi Bulboacă

Nae Caranfil este regizor, dar, mai mult decât atât, este un creator de povești. De curând a pus pe scena naționalului bucureștean „Papagalul mut”, o piesă după o istoria adevărată a unui spion bărbat care s-a degizat în femeie pentru a reuși misiunea dată.

 

Domnule Nae Caranfil, ați pus în scenă un text despre un bărbat, un spion, deghizat în femeie? Cum se poate simți un barbat travestit în femeie? Ce indicații i-ați dat lui Vlad Logigan în acest sens?

Poate părea curios, dar în privința travestiului nu m-am putut baza pe experiență personală!… (Poate doar să fi făcut apel la amintirea unui număr cu “Coana Chirița” pe care l-am interpretat în copilărie, dar si acest recurs ar fi rezultat cu virgulă…) Astfel încât nu mi-a rămas decât să mă bazez pe imaginație. În definitiv, personajul meu nu se travestește datorită unor pulsiuni sexuale, ci ca urmare a unei misiuni de spionaj concrete ce-i este încredințată, miza lui “feminină” reducându-se la a înșela vigilența celor de la curtea țarinei. Că ulterior, toată cariera i s-a reconfigurat prin prisma acelui travesti reușit, si că bărbatul care era a făcut loc din ce în ce mai mult femeii pe care o inventase, asta e o altă poveste, extrem de interesantă, dar care nu face obiectul spectacolului meu.

Moment din repetiția pentru „Papagalul mut” de la TNB.

Sunteți creator de film… Spectacolul de teatru pus acum are ceva dintr-un film?

Mai important decât “creator de film”, mă simt în primul rând creator de povesti. Înainte de a turna primul meu lung-metraj, am pus în scenă și câteva producții teatrale. Am scris si un număr (relativ mic) de cântece (muzică și versuri), atunci când am avut ceva de povestit în această formulă, dar asta nu mă definește drept compozitor profesionist. În cazul “Papagalului mut”, sigur, el a apărut inițial ca premiza unui posibil film. Dar, după ce am construit si articulat story-ul, am realizat că finanțarea acelui film în regim de coproducție internațională ar fi fost un vis utopic. Dar nu mă consolam nici cu ideea abandonării proiectului într-un sertar, căci îmi devenise prea personal. Asa că am ales mediul care mi s-a părut cel mai plauzibil pentru materializarea acestei povesti, în speță scena de teatru. Dacă mi s-ar fi părut preferabil să “torn” această idee într-un roman, probabil că m-aș fi îndreptat în acea direcție. Dar construind spectacolul, am încercat să mă țin cât mai departe de “arsenalul” cinematografic care mi-ar fi fost atât de la îndemână, să nu recurg la soluții filmice, să evit proiecțiile video pe diverse ecrane dispuse ba pe scenă, ba în sală, sau la alte efecte vizuale atât de “trendy” în spectacologia ultimilor ani.

Cum ați ales distribuția?

Pe Vlad Logigan îl “mirosisem” de mai mult timp ca opțiune ideală, dacă nu chiar unică, pentru cavalerul d’Eon. Tot eșafodajul se sprijină pe credibilitatea protagonistului, pe acceptarea cu zâmbetul pe buze a convenției travestiului. Odată bătută palma cu Vlad si bifat acest rol-catarg în spectacol, restul distribuției s-a constituit relativ simplu, fără multe accidente de parcurs.

Vlad Logigan
Vlad Logigan, Claudiu Bleonț, Nae Caranfil

Ce credeți că așteaptă publicul atunci când aude ca Nae Caranfil a pus un spectacol de teatru?

Nu știu la ce public ne referim; la noi există un evantai larg de categorii de public. Publicul familiarizat cu filmele “comise” de mine nu e același cu publicul de mall care consumă numai blockbusteruri, care, acesta, nu seamănă de loc cu publicul ce merge să vadă teatru independent, si el cu totul altul decât publicul ce aplaudă în picioare, nediferențiat, solemn ca un activ de partid, în teatrele “de prestigiu”. Așa că n-am habar despre “așteptările” cu care vin spectatorii la “Papagalul Mut”, dar am o idee despre ceea ce încerc să le livrez, fără să pretind că îmi și reușeste: câteva momente de bucurie.

Care sunt ambițiile dvs ca artist?

Păi aș începe exact cu asta – cu oferta de bucurie. Bucuria nu înseamnă, în accepția mea, nici satisfacție din prefabricate, nici hăhăială gâdilicioasă, nici lacrimă convenabilă. Înseamnă conștientizarea unui moment de grație, când experiența la care te-ai supus benevol ca spectator pe o durată de timp limitată te face să îți șoptesti interior: “Da, domnule, a meritat să mă trezesc în dimineața asta, să stau la coadă la ANAF, să înghit mârlaniile sefului la birou si să aștept un metrou supra-aglomerat, pentru așa ceva!” Această bucurie împrăștiată în public nu e cadou electoral, e ambiția mea de bază. Toate celelalte – profunzimea discursului, rafinamentul stilistic, poetica, umorul, virtuozitatea narativă, toate sunt piese componente și constitutive ale acestei aspirații de bază; o bucurie pe care ți-o dă contemplarea unui obiect frumos, pe care îl poți “fura” din muzeu, din sala de teatru, de concert sau de cinema cu puterea memoriei, îl poți duce acasă si instala pe ce raft al bibliotecii intime doresti, si te poți delecta cu el în voie, ani în șir, sau doar câteva ore în plus. Ceea ce nu poți face cu o savarină.

Sunteți ușor de mulțumit? Ce trebuie să facă actorul ca să vă declarați mulțumit?

Odată ce l-am ales (pe considerente variabile), să învețe textul. Dar să-l învețe bine. Să-l viseze. De rest mă ocup eu.

Cum lucrați pe set? Ce fel de regizor sunteți?

Încerc să fiu precis în ceea ce pretind de la ceilalți și cât pot de meticulos în lucrul efectiv. Zic “cât pot”, deoarece, în ce mă priveste, mă lupt constant cu o nerăbdare antiproductivă de a obține rezultatul scontat cât mai repede cu putință. Obstacolele inerente unui proces creativ care se desfășoară pas cu pas pe un platou de film, sau pe o scenă de teatru, îmi provoacă momente de panică surdă sau uneori, chiar mai rău, un irepresibil chef de abandon. Dar în cursul anilor m-am antrenat să nu las să se întrevadă aceste lucruri si să aștept cu o aparență de calm olimpian ca problemele să se rezolve de la sine – sau prin aportul celor din jurul meu. Ceea ce, în majoritatea cazurilor, chiar se întâmplă. Există undeva o providență specializată pe “artiști în impas” care funcționează destul de eficient.

 

Orice om se împacă dificil cu propria sa vârstă – oricare ar fi acea vârstă (…) O perioadă din viață visăm cu ardoare la saltul înainte, iar de la un moment încolo, imaginăm melancolic saltul înapoi..

 

Cât timp ați lucrat la „Papagalul mut”?

Am început să mă documentez despre epocă și personaje în 1995, am abandonat totul jumătate de an mai târziu, am scris un scenariu în 2010, am readaptat materialul pentru scenă în 2017, am definitivat textul în vara lui 2018 și am intrat în repetiții în septembrie al aceluiași an. Premiera a fost în decembrie, după trei luni de lucru în teatru. Așa că, vedeți, traseul a fost sinuos, proiectul acesta a funcționat cu “on/off”.

Cum începeți un spectacol? Care este primul lucru pe care îl faceti?

La penultimul spectacol pus de mine în scenă (1991) am luat textul original al piesei în limba engleză si l-am citit actorilor traducându-l în română în timp real, cât de fluent m-a dus capul. La ultimul, pentru că între timp se inventase internetul, am trimis tuturor piesa pe mail. După cum se vede, nu încep niciodată un spectacol în acelasi fel…

Nu ne întâlnim cu carpe diem decât în “Faust”.

 

Poveștile se schimbă odată cu vremurile… Vă temeți că am putea ramâne într-o zi fără povești?

Deja suntem pe cale să rămânem fără ele. Deja nu se prea mai citesc cărți, se citesc într-o veselie postări. Nu mai vedem filme, ci filmulețe pe YouTube. Dramaturgia universală contemporană privilegiază dezbaterea, în defavoarea dramei. (Avem oare, în primii douăzeci de ani de secol XXI, un singur personaj de teatru memorabil, care să intre în galeria marilor roluri oferite de veacul trecut? Nu cred.) Părinții îsi adorm din ce în ce mai rar copiii spunându-le povești; le pun o tabletă cu jocuri video în brațe și își văd de treabă. Capacitatea de atenție și răbdarea scad de la generație la generație; trăim pe repede-înainte. Dar în tot acest peisaj dezolant, eu văd și o rază de speranță. Speranța mea este ca eu să fi devenit cu vârsta un bătrânel ciufut, în care începe să se instaleze mental stereotipul criticării tineretului. Dacă este așa, viitorul e în afara oricărei primejdii. E lumină la etaj…

 

Încerc să fiu precis în ceea ce pretind de la ceilalți și cât pot de meticulos în lucrul efectiv. Zic “cât pot”, deoarece, în ce mă priveste, mă lupt constant cu o nerăbdare antiproductivă de a obține rezultatul scontat cât mai repede cu putință.

 

Ce a zis tatăl dvs când v-a văzut prima peliculă?

S-a întâmplat la Cannes, în 1993, când debutul meu în cinema, “E Pericoloso Sporgersi” fusese selecționat și urma să aibă premiera mondială la “Quinzaine des Réalisateurs”. Taică-miu ateriza pentru prima oară în viață la Festivalul de la Cannes, invitat de mine, cu ocazia acelei participări. Cred că poți avea un oarece frison când iei contact, la peste 60 de ani, cu cel mai grandios festival de film din lume, și te așezi într-o sală ticsită de critici și cineaști din toată lumea să vizionezi primul ópus al fiului tău… După ce proiecția s-a încheiat în aplauzele publicului, l-am văzut cum se ridică, își așează o jachețică pe umeri și mă informează în grabă că “Eu fug la Palais du Festival să nu ratez începutul filmului lui – aici mi-a fluturat un nume de cineast asiatic.” Apoi a dispărut, fără alte comentarii, în mulțimea care afluia spre ieșire. Am rămas mască, nu-mi venea să cred. Să-l fi rușinat în chiar asa măsură? În acel moment Natalie, actrița principală a filmului, care ne însoțise la această premieră, îmi șopteste semi-emoționată, semi-amuzată: “N-ai văzut? Tot filmul și-a sters lacrimile de pe față!”

Ce a zis când a văzut-o pe ultima apărută?

A zis că se aștepta la o tragicomedie, și în loc de asta s-a trezit în fața unei tragedii comice. Explicați dumneavoastră nuanța, mie recunosc că îmi scapă.

Cum percepeți trecerea timpului?

Încerc cu încăpățânare s-o ignor, în speranța că mă va ignora și ea pe mine. Din nefericire, nu se întâmplă asa. În ultimul meu film, “6,9 pe scara Richter” (că tot m-ați întrebat în legătură cu el) am încercat să sugerez o idee: că orice om se împacă dificil cu propria sa vârstă – oricare ar fi acea vârstă. Că vorbim de vârsta de 5 ani, de 12, de 18, de 25, de 39, de 57 sau de 70, tindem invariabil să sărim un prag si să ajungem altcândva; o perioadă din viață visăm cu ardoare la saltul înainte, iar de la un moment încolo, imaginăm melancolic saltul înapoi. Nu ne întâlnim cu carpe diem decât în “Faust”.

Fotografiile din spectacol- Florin Ghioca

Lasă un comentariu: