Avram Iancu : "95% e o bătălie la nivel psihic și trebuie să-ți găsești mereu motivații să mergi mai departe."

Avram Iancu

Avram Iancu, bibliotecarul din Petroșani care a traversat Canalul Mânecii și care a înotat toată Dunărea, a câștigat acum locul al 3- lea în cursa 6633 Arctic Ultra. A mai încercat maratonul polar și anul trecut, dar  nu a reușit, așa că, ambițios, s-a mai dus o dată și anul acesta. Și s-a întors învingător.

Cărțile au fost cele care l-au inspirat: „Înotul pe înțelesul tuturor”- să traverseze Canalul Mânecii, sau „Pilotul pe Dunăre” să înoate tot cursul fluviului!

A plecat la Polul Nord știind că va termina maratonul polar. A avut un semn divin care l-a încurajat. De altfel, Avram Iancu vorbește mereu de țară și Dumnezeu cu seninătate și bucurie.

Nu credeam că se mai fac oameni de genul acesta pe la noi:)

De ce Avram Iancu? De ce acest nume?

E normal, pe de o parte, numele meu de familie fiind Iancu, ca părinții să adauge Avram în amintirea marelui nostru simbol național. Pe de altă parte, eu cred că nimic nu este întâmplător. Port acest nume cu un motiv, probabil, și îmi doresc să nu-l fac de râs vreodată.

V-a motivat acest nume?

Categoric. M-a obligat să fiu altfel, să fiu în spiritul celui care l-a purtat prima dată.

Cum ați copilărit?

Am avut o copilărie normală, dintr-un anumit punct de vedere. Dar am crescut doar cu mama, pentru că provin dintr-o familie destrămată și din punctul ăsta de vedere nu a fost ok…

Ce școală ați făcut?

Am făcut liceul, sunt absolvent al Colegiul Tehnic de Administrație și apoi, după ce am îmbrățișat meseria de bibliotecar, am făcut și Facultatea de Litere, specializarea Română Engleză, cursuri la distanță.

Anunța ceva aceste perfomanțe despre care vorbim azi?

Eu fac sport de la 10 ani. Am făcut diverse sporturi ajungând la diferite niveluri de performanță. Mi-am trăit toate etapele vieții foarte intens.

Încăpățânat?

Mai degrabă ambițios. În sensul bun al cuvântului. Viața mea s-a schimbat cu adevărat în 2014 când am luat hotărârea de a traversa, în premieră pentru România, Canalul Mânecii. Și hotărârea a venit în urma lecturii. Într-o seară, ca în oricare altă seară, am pus cărțile pe raft, cărțile pe care cititorii le-au adus și, așa cum se întâmplă din când în când cu câte o carte, mi-a atras atenția „Înotul pe înțelesul tuturor” unde ere descris înotul de fond și de mare fond. În carte am găsit un capitol fascinant despre toată istoria traversării Canalului Mânecii care se numește „În urma bătăliei de la Warterloo”.

Acolo scrie cum după ce Napoleon pierde bătălia, foarte mulți soldați din armata franceză sunt deportați în Anglia. Unul dintre ei nu acceptă gândul captivității pe malul englezesc și face ceva ce era de neînțeles la vremea aceea: se aruncă în apele Canalului Mânecii și începe să înoate spre Franța. Englezii l-au lăsat în pace, în plata Domnului cum ne place nouă să spunem. Numai că Domnul l-a ajutat pe acel om, Jean Salatti, un brav personaj al istoriei acestei lumi, ca, după 30 de ore de agonie, ajungă în Franța și să-și câștige libertatea.

Deci traversarea aceasta a fost mai mult decât o luptă,  a fost și este un simbol…

Da. Și așa începe frământarea mea lăuntrică. După aceea văd că, la 200 de ani după prima traversare a Canalului Mânecii, 900 de oameni din 60 de țări o făcuseră la rândul lor, dar printre ei nu era niciun român. Și nu m-am simțit eu bine. Am simțit un tumult de trăiri interioare, m-am gândit mult la acea libertate pe care o primești pe celălalt mal. Libertatea aceasta este mare lucru și, din păcate, noi nu o prea avem, suntem închiși din foarte multe puncte de vedere… Ideea este că am simțit ceva și m-am întrebat foarte serios ce pot eu face pentru țară și nu ce poate face țara pentru mine. Și am ajuns la concluzia că trebuie să traversez Canalul pentru România. Și am anunțat asta pe 21 martie 2014.

Înainte de asta însă i-ați spus soției..

Da, evident..

Și ce a spus?

A spus să-mi văd de treaba mea, a fost un șoc pentru ea. Și nu numai pentru ea, ci și pentru prietenii mei. La început nu am fost înțeles, dar văzând determinarea mea, argumentele, faptul că mă antrenez, că anunț public asta, lucrurile s-au schimbat. Adevărata aventură a început. Atât din punct de vedere fizic, cât și spiritual.

 

Sunt barierele trasate de noi, de mintea noastră. Cele mai groaznice bariere sunt însă cele pe care alții încearcă să ți le pună. Sunt foarte periculoase.

 

Cum adică spiritual?

Eu am 3 eșecuri la activ în Canalul Mânecii. Ori, începând de la un om simplu direct cu eșec, nu ai cum să nu te transformi într-un om mai bun, și mai bun… Deci eu oricât de sus aș ajunge, nu voi uita de unde am plecat. Dumnezeu m-a trecut de 3 ori prin școala umilinței. De 3 ori să mergi în Canalul Mînecii… O traversare costă 8000 de lire. Vă dați seama? Din postura unui om simplu, să găsești finanțare este o minune, a doua oară este o dublă minune, a treia oară pare aproape imposibil… Dar să găsești a patra oară? Cât de mult poți crede ca să obții? Și am obținut și a patra oară și am ajuns de la punctul A la punctul B. dar când am ajuns pe celălalt mal, am ajuns cu totul alt om.

Aventurile mele nu s-au oprit aici, am continuat după aceea cu Dunărea și Marea Neagră. Și aceste călătorii au fost fizice, dar au fost în egală măsură spirituale.

În ce fel ați ajuns alt om pe celălalt mal? Ce s-a schimbat?

S-a schimbat foarte mult concepția despre bariere. Sunt două feluri de bariere. Cele pe care orice om le are din punct de vedere fizic și mental, dar care se pot depăși prin antrenament, prin determinare, voință, stabilirea unor obiective clare. Sunt barierele trasate de noi, de mintea noastră. Cele mai groaznice bariere sunt însă cele pe care alții încearcă să ți le pună. Sunt foarte periculoase.

Cum a fost să stai în apă atâta timp?

Nu e ușor, nu e la îndemâna oricui, sunt foarte multe chinuri în aceste încercări.

V-ați rănit?

Da, de multe ori… Și pe Dunăre și pe Marea Neagră. Eu am plecat pe Dunăre exact din kilometrul zero al fluviului, din Marea Neagră. Am înotat 6 km pe Dunăre și, printr-o spărtură în zid, am încercat să intru în Marea Neagră. Era un zid subacvatic pe care nu l-am văzut și, efectiv, l-am rașchetat cu burta. Mi-a rămas semn de „bună purtare”, dar mă bucur că în 3 săptămîni s-a vindecat rana, nu s-a infectat.

Acum ați ieșit pe locul 3 în această cursă la Cercul Polar și dincolo de el. Cursa 6633 Arctic Ultra, considerată una dintre cele mai grele din lume. Era o altă barieră de trecut?

Nu, era sentimentul lucrului neterminat, este un sentiment groaznic să te apuci de ceva și să nu termini. Și, dacă tot am crezut că pot termina cursa, am căutat resursele financiare necesare pentru a ajunge din nou acolo și pentru a-mi duce drumul până la sfârșit. M-am dus cu o pace interioară extraordinară și mă bucur de locul 3 câștigat în această competiție, care este cea mai grea din lume.

Cum se poate dormi în zăpadă? Mi se pare imposibil!

Există un echipament special care te ajută, în mod teoretic, dar în mod practic el se udă, iar după câteva zile corpul tău nu mai produce atâta căldură ca în mod normal. Nu e ușor nici să-ți așterni lucrurile pentru somn, nici să ți le strângi. Dar aici e marea bătălie, să te descurci cu tot ce ai.

Ce-ți trebuie ca să te descurci?

O rezistență fizică foarte mare la frig, o rezistență psihică la frig și la tortură.

Cum v-ați orientat în pustiul acela alb?

Nu ai ce să te orientezi. Te uiți la busolă și mergi spre Nord, spre Nord, spre Nord.

N-ați întâlnit nimic în cale? E așa pustiu?

O singură dată am văzut un wolverine. Atât.

Am văzut că ați fost filmat..

Da, a fost o echipă formată din Alin Vintilă și Emil Pascu care vor face un documentar despre această cursă.

La ce vă gândeați când mergeați și în față era doar alb și pustiu? La ce te poți gândi?

Dar la ce nu te poți gîndi? 95% e o bătălie la nivel psihic și trebuie să-ți găsești mereu motivații să mergi mai departe.

Care au fost acelea?

Multe… De exemplu soția, cele 3 fetițe, susținătorii mei, partenerii mei, compatrioții mei. Pentru că drumul meu nu e numai drumul meu, victoria mea, nu e numai victoria mea, ci și a alor, a celor care rezonează cu mine. Am și o pagină de FB unde veți vedea că sunt ceva fani înflăcărați:)… Or mesajele pe care le primesc de la români constitue mereu sursă reală de energie pentru mine, pentru că iau un puls pe care nu oricine îl poate lua. Eu primesc în privat mesaje de la români care sunt foarte deznădăjduiți și care mărturisesc că acțiunile mele și nu numai ale mele, ci și ale altor personaje, ca să zic așa mai exotice ale României, îi fac pe ei să se simtă mândri că sunt români. Și asta este o motivație extraordinară.știi că ceea ce faci tu îl face pe un român deznădăjuit să se simtă mândru că este român. Nu știu eu ce anume l-a dus pe acel român să simtă deznădejne și desconsiderație față de propria nație și țară și asta mă întristează. Dar dacă pot eu să ajut la reconstrucția interioară a compatrioților mei, de ce să nu o fac?

Cât de puțin și cât de mult ați dormit? Care au fost cele două extreme?

Cel mai puțin o oră și cel mai mult 8 ore.

Nu v-a fost teamă?

Sigur că există anumite temeri, dar ideea este să le gestionezi și să-ți controlezi trăirile astfel încât să mai faci încă un pas și încă un pas…

Cum se vede cerul noaptea la Polul Nord?

Minunat! Minunat… Am prins niște lumini polare extraordinare, mult mai frumoase ca anul trecut. Am văzut aurora boreală de la un capăt la altul ca un curcubeu care trecea peste ice road. Au fost 300 de kilometri de ice road, adică de drum făcut pe fluviu înghețat.

Cum v-ați luptat cu frigul?

Îmbrăcându-mă adecvat. Am fost în pericol să sufăr degerături, dar prin îngăduință divină nu am pățit nimic. Totul a fost la limită, am rezistat cât a trebuit să rezist, până când am ajuns la punctul de control. Dacă nu era… (Punctul de control este un loc în care poți intra și poți să dormi și să usca lucrurile.)

E liniște acolo?

Bineînțeles. Acolo ești doar tu cu gândurile tale. Ceea ce-ți șoptesc gândurile tale, acestea este singura „gălăgie”. Au fost momente în care am cântat când m-am simțit deznădăjduit… Cântece patriotice, cîntece inventate, laude la adresa lui Dumnezeu. La un moment dat, cu 3 zile înainte de a termina cursa, simțeam că o termin, știam asta, am început să-i strig lui Dumnezeu acest cuvânt simplu: Aleluia! Dar îl strigam tare!

V-a răspuns?

Bineînțeles. De altfel, Dumnezeu mi-a dat binecuvântare înainte de a pleca.

Îl invocați, deci credeți.

Da, și chiar a avut loc o minune dumnezeiască înainte de a pleca la 6633. Eu știam că se va încheia cu bine cursa.

Minunea…

 

Ce minune?

Vă voi povesti pe scurt ca să înțelegeți despre ce este vorba. Am cumrat niște bețe de tracking de carbon, foarte ușoare, niște bețe de top de 120 de cm lungime. Ori eu mă antrenasem cu niște bețe de 125 de cm. Lipseau acei 5 cm care mă rodeau pe creier, că la mine dacă totul nu e așa cum vreau, e o problemă. Și atunci am căutat o rezolvare de tip românesc ca să aduc bețele alea de la 120 la 125 cm. Așa că am căutat niște șuruburi de același diametru cu vârfurile originale care aveau o lungime de 3 cm. Și am găsit într-un magazin absolut oarecare din Petroșani, îndrumat de un muncitor oarecare, pe un raft aleatoriu niște șuruburi, la întâmplare, de 6 cm, chiar mai ușoare decât cele originale, ceea ce era foarte bine. Am recuperat cu ajutorul lor 3 cm. Numai că, în bibiloteca municipală, tot uitându-m eu tacticos la șuruburi, fiind foarte încântat de faptul că am rezolvat această problemă, am observat că pe capătul șurubului scrie ceva, dar atât de mărunt, încât era foarte greu să citesc. M-am concentrat și am văzut ce scria…

Ce scria??

Probabilitatea ca să se întâmple așa ceva este de unu la un miliard. Scria A V R. Pe mine mă cheamă Avram, numărul mașinii mele se termina cu AVR. Pentru mine a fost semn dumnezeiesc, pentru dvs este poate doar o coincidență… Eu am primit binecuvântarea lui Dumnezeu înainte de a pleca și am știut că voi termina. Există niște forțe care ne călăuzesc în viață, există niște forțe care ne dau într-un anume moment binecuvântarea. Și se întâmplă întotdeauna la momentul potrivit. Și pentru mine acum a fost momentul în care Dumnezneu mi-a dat binecuvântarea și știe numai El de ce. Acuma știu și eu de ce. Sau de ce nu a trebuit să trec Canalul Mânecii din prima.

De ce?

Ia imaginați-vă: dacă treceam din prima? Nu exista oare pericolul să nu-mi mai ajungă nimeni cu prăjina la nas, deși eu sunt un om mic de statură? Dar, trecându-mă prin școala umilinței, am putut primi cu demnitate și așa cum trebuie și succesul.

Vă știți misiunea?

Nu cred că există cineva care, în totalitate, să-și cunoască misiunea. Singurul care a știut-o din start a fost Mântuitorul care a venit cu o misiune pe care a îndeplinit-o. Dar vă pot spune că am simțit chemarea către anumite misiuni și când acea chemare e foarte puternică și nu mă lasă să dorm, fac demersuri în sensul respectiv.

Ce va urma?

Va urma ceva cu siguranță. Să lăsăm timpul să treacă și să auzim numai de bine…

Vin acum mai mulți copii la bibliotecă?

Vin, nu am făcut o statistică, dar cu siguranță că vin multe persoane și pentru că sunt eu acolo.

Ce carte le dați copiilor să citească?

„Pilotul de pe Dunăre” care m-a inspirat atunci când am înotat Dunărea.

Cum ajunge un bibliotecar din Petroșani un erou național?

Pornindu-se la drum din punctul A spre punctul B. Este foarte simplu. E foarte important să faci primul pas în orice. Cât timp lupți, ai șansa să și pierzi. Dar dacă nu lupți, nu ai șansa să câștigi. Dacă ai un crez și simți o chemare, trebuie să începi să pui în practică împlinirea lui.

Lasă un comentariu: