Frații Tate au adus din nou în discuție relația copiilor noștri cu lumea digitală. Și nu a copiilor mici, ci mai cu seamă a celor mai mari, peste 12, 13 ani. 

Am întrebat-o pe Diana Stănculeanu, psiholog și specialist în educație, despre aceste lucruri care au ridicat o perdea de pe comportamentele noastre ca părinți și răspunsurile emoționale și nu numai ale celor pe care îi avem în grijă: copiii noștri.

Diana Stănculeanu, tânăra generație de azi trăiește într-un sistem care o agresează din foarte multe puncte de vedere. Îi solicită atenția pe de o parte, dar o și distruge, pe de alta. Adolescenții trăiesc de multe ori o viață virtuală plină de dorințe induse de influenceri ca frații Tate sau alții ca ei. Prin ce i-au și îi fascinează încă acești oameni pe tineri? Care este secretul lor?

Este un răspuns complex, pentru care trebuie să ne uităm și la etapa de dezvoltare a copiilor. Vorbim cu precădere despre preadolescenți sau adolescenți mici aflați la vârsta la care foarte multe lucruri și nevoi se schimbă. Acum ei își afirmă foarte tare nevoia de autonomie, de poziționare și de identitate de sine, cu precădere în raport cu „gașca” de egali și într-o mai mică măsură cu figurile parentale, cadrele didactice, antrenorii, etc, modele de altfel foarte puternice în etapa anterioară de vârstă. Deci avem de-a face cu nevoia de autonomie și de identitate de sine, care deocamdată este foarte imatură și care are ca un prim palier ceea ce se vede.

Avem de-a face de asemenea cu o nevoie de control, putere și influență asupra mediului, resimțită de adolescenți după o perioadă lungă în care aceasta a fost exercitată de adulții de lângă ei. Așa încât, atunci când ajung să vadă în social media expresii puternice ale acestor nevoi și dorințe despre care vorbeam, devin foarte interesați.

Ei văd oameni cu o aparență de putere, cu carismă, ceea ce au și frații Tate. Văd oameni tineri, cu multă influență, care dau senzația că au avut succes ușor în viață, ceea ce ne dorim cu toții, într-un fel sau altul.

Exemplele, chiar și cele negative, frații Tate fiind prin excelență un model negativ, reprezintă varianta realizată facil ale acestor nevoi firești. Iar acești copii ai noștri, aflați între 12-14 ani, către care ar fi foarte neînțelept să ne ducem cu un mesaj de critică și indignare, nu au nici înțelepciunea, nici maturitatea cu care să gândească dincolo de ceea ce văd și să se întrebe ce preț au plătit acești oameni ca să aibă ceea ce arată că au. Câți oameni din jurul lor au avut de suferit ca ei să fie acolo?

Și aici intervine rolul nostru fundamental: să ne ducem către copiii noștri cu curiozitate, cu explorare, să îi întrebăm ce anume admiră ei la frații Tate și de ce? Că dacă eu mă duc spre copilul meu de 13 ani cu mesajul: „nu-mi vine să cred că îți place de indivizii ăștia!”– am închis calea de comunicare și am adâncit încă o dată distanța și așa generațională puternică dintre mine și copilul meu și mi-am tăiat șansa de a-i explica faptul că, în spatele acestei poleieli care îi ia ochii, se află și altceva.

Vedem acum, în premieră, generațiile de copii care au crescut cu smartphone de la grădiniță și care între timp au devenit adolescenți, că au sisteme dopaminergice complet modificate de expunerea excesivă și prematură la ecran.

Deci nu are legătură cu familia din care face parte copilul?

Sunt copii care se uită la frații Tate și care provin din cele mai curate medii familiale, cu valori ca empatie, umanitate, compasiune. Copii care au relații sociale bune, care-și respectă colegii, etc. Și chiar dacă se uită la acești frați, nu înseamnă că de mâine își vor schimba comportamentele, sau că vor avea alte repere morale!

Nu încerc acum să susțin că influența lor este de negljat, pentru că nu este, numai că copiilor noștri trebuie să le oferim și alte modele de urmat. Social media este un univers paralel în care copiii noștri cresc, fie că ne place, fie că nu. Dar dacă nu vom avea înțelepciunea de a merge spre modele pozitive ca artiști cu imagine curată, sau sportivi, etc. și de a încerca să îi apropiem de ele, atunci frații Tate vor avea o și mai mare influență, mai ales prin vidul care îi completează.

Deci ar fi un pic prematur să tragem concluzia că dacă copilul meu îi admiră pe acești frați, el va fi următorul tânăr cu masculinitate toxică, fără scrupule, fără etică, empatie sau compasiune care o să-și bată joc de oamenii din jur și care va călca pe cadavre ca să-și atingă scopurile.

Cu alte cuvinte, ceea ce spuneți este că noi privim realitatea cu ochi diferiți.

Exact. Și noi, adulții, o privim prin prisma unei maturități și a unei nuanțări etice pe care un preadolescent de 13 ani nu o are. Însă el o va căpăta în timp și, dacă vom păstra canalele de comunicare deschise, vom avea ocazia să purtăm o discuție (sau mai multe) în care să îi spunem că îl înțelegem, dar să-i propunem să spună dacă dorește să trăiască în felul în care trăiește Andrew Tate și pentru asta ar accepta să-și umilească colegii, sau să vorbească urât cu fetele din clasa lui.

Am întrebat asta și mi s-a răspuns că acești frați sunt de fapt niște victime ale unui sistem care vrea să le închidă gura, pentru că ei, vezi Doamne, dețin adevărul și că nu au făcut niciodată ceea ce se spune că au făcut!

Teoria conspirației în care au picat copiii noștri este un fenomen căruia îi cad victime și mulți adulți! Analfabetismul funcțional e în floare, lipsa simțului critic în social media este evidentă. Am văzut doar cum ne-am raportat la măsurile luate în pandemie. Am văzut oameni care au spus că tot ce se întâmplă de 2 ani și jumătate încoace este un mecanism generat de un sistem care vrea să ne ia controlul, libertatea, etc. Și acești copiii au crescut în teoria conspirației, poate că și unii părinți sunt adepții ei.

Ideea unei oculte mondiale este una care vinde foarte bine…

Da. Exact. Și mai e ceva: cât de mult îi învățăm noi pe copiii noștri că sursele trebuie verificate, că spiritul critic trebuie antrenat? Cât de mult se preocupă școala pentru a le oferi copiilor aceste abilități de învățare cognitivă astfel încât să fie în stare să-și pună întrebări pe cont propriu legate de realitate.

Ce facem cu social media și copiii?

Dimensiunea digitală cu care cresc copiii noștri le modifică tiparele de maturizare, de funcționare, precipită o nevoie de autonomie care se manifestă mai repede azi la un copil de 11, 12 ani, nu la 16 sau 17 cum se întâmpla, din punct de vedere psihologic, acum 10 ani.

Lucrurile par să se grăbească, expunerea la o altă realitate în care ei cresc are legătură cu acest lucru, dar încercând să le interzicem accesul la social media ar fi o mare greșeală. Dimpotrivă, ar trebui să pătrundem în același timp cu copiii noștri acolo și să vedem ce găsesc ei așa de lipicios și atât de adictiv încât îi face să prefere lumea digitală celei reale.

Din neferice eu văd generații de părinți care se grăbesc să le facă cadouri copiilor tablete sau telefoane smart. Copii de 4 sau 5 ani care au ecrane în cameră sau au propriile lor telefoanele smart și care nu au reguli privind folosirea lor. În momentul de față știința ne învață cum să-i ajutăm pe copii să gestioneze legătura cu lumea digitală, astfel încât lucrurile să intervină treptat. Și există un algoritm atât de clar: 3, 6, 9, 12. Nu ecrane până în 3 ani, nu jocuri video înainte de 6 ani, fără internet cu posibilitatea de explorare pe cont propriu până la 9 ani și fără social media înainte de 12, 13 ani.

Sunt sute de mame care, cu mânuța lor creează cont de Instagram fetițelor lor de clasa a doua sau a treia! Păi am invitat dușmanul în casa noastră deschizându-i ușa larg și asta chiar înainte de a oferi copiilor noștri fix acele instrumente care să-i ajute să aibă gândire critică, sau repere de stimă de sine astfel încât valoarea lor personală să nu fie dată de un filtru pe Instagram pe care îl văd folosit de o colegă, sau de numere de likeuri, share-uri, comentarii, etc.

Să înțeleagă că înseamnă mai mult decât contul de Instagram, decât pozele de acolo, că viața este mai mult decât ceea ce pun pe un cont de social media, dar asta trebuie să o înțeleagă înainte de a deschide contul! Iar invitația mea este acum spre părinți: haideți să facem lucrurile acestea înainte de a le pune social media în mână sau de a ajunge ei la o vârstă la care își iau acest instrument de funcționare cu mâna lor, apropo de o adolescență gata instalată.

Impactul nostru ca modele scade în adolescență, pentru că nu în raport cu mama, tata sau profa se mai calibrează adolescentul nostru la 14 ani. Și e normal să fie așa, numai că ar fi bine să nu ne dăm seama chiar atunci că noi am pierdut lupta cu social media și influența ei asupra adolescentului prin nonimplicare sau pentru că i-am minimizat impactul.

Și vedem acum, în premieră, generațiile de copii care au crescut cu smartphone încă de la grădiniță și care între timp au devenit adolescenți, că au sisteme dopaminergice complet modificate de expunerea excesivă și prematură la ecran. Avem dovezi științifice acum care demonstrează că ai noștri copii întâlnesc un sistem de stimulare vizuală și control total asupra realității din telefon sau tabletă care le influențează creierul în sensul în care le scade toleranța la frustrare și le crește nevoia de recompensă.

Cum reacționează un copil când i-am luat tableta din mână? Văleu! Acestea sunt reacții emoționale care ne-au făcut să investigăm procesele care au loc în creierele în formare care sunt expuse la jocuri colorate, agitate, cu multe elemente vizuale. Păi e un duș de dopamină acolo!

Și când vine mama și zice, ia și tu o carte să citești, ei bine, cartea aceea nu numai că nu-i dă plăcere copilului, ci îi solicită chiar efortul!

În mediile digitale nu e nimic greu, acolo totul e cu recompensă, cu plăcere. Iar creierul aflat în plin proces de dezvoltare, setează niște praguri pentru acest nivel intens de plăcere care nu poate fi atins de alte activități, altminteri plăcute, din viața de zi cu zi.

Așa se face că ei nu primesc cu plăcere alte jocuri după ce le iei telefonul din mână. „Nu te supăra, frate”, șah, domino…  toate vor fi „plictisitoare”.

Teoria conspirației în care au picat copiii noștri este un fenomen căruia îi cad victime și mulți adulți! Analfabetismul funcțional e în floare, lipsa simțului critic în social media este evidentă

Sunt mulți părinți care nu se înțeleg între ei cu privire la aceste lucruri. Unul îi ia telefonul, celălalt i-l dă… Apar conflictele pe toate planurile…

Aș provoca acești părinți la o discuție serioasă pentru a afla motivele fiecăruia. Dacă un părinte s-a informat despre impactul negativ al ecranului asupra copilului și îi spune celuilalt despre asta, uneori primește răspunsuri de genul: „lasă dragă, că ăsta este viitorul, toți sunt acolo.”

Iată niște poziționări diferite pentru că, în realitate, mediile digitale nu au adus numai dezastre în viața noastră. Vorbim despre progres, despre roboțeii care fac curat, nu-i așa? și care ne fac și pe noi fericite:).

Deci sunt mulți adulți care consideră că își pregătesc copiii pentru viitor dându-le telefonul de mici ca să le dezvolte „aptitudinile digitale”. Numai că a te juca pe telefon nu înseamnă să aptitudini digitale, pentru că văd mai târziu acești copii că nu sunt tocmai alfabetizați digital când vine vorba despre o prezentare power point, sau alte asemenea care sunt necesare în mediul școlar sau academic.

Fiecare dintre părinți dorește binele copilului, fără îndoială, doar că pe căi diferite. De aceea este nevoie să facem o psihoeducație bazată pe știință, apropo de limita de la care ecranul nu mai e un beneficiu, ci înseamnă multe costuri. Și acesta costuri sunt în termeni emoționali- copii frustrați, agresivi, deprimați-  în termeni relaționali- dau oricând relația cu un om pentru a avea la schimb telefonul (prefer să rămân acasă, decât să ies cu părinții la cină, sau prefer să stau acasă să mă joc, decât să ies cu prietenii la o cafea. Și chiar dacă iese, fiecare stă cu telefonul în mână și dă check in), costuri cognitive- funcția atențională este compromisă și asta duce la o dificultate de a învăța.

Dacă ne gândim la învățarea umană, ne putem imagina o casă de tip vagon, în care se intră dintr-o cameră în alta. Ei bine, atenția se află chiar la intrare. Și dacă de acolo se strică lucrurile, tot procesul de învățare este compromis.

Ce efecte are acest tip de conflict între părinți?

În momentul în care părinții sunt în dezacord, copilul se va poziționa de partea celui care îi satisface dorința. Deci copilul ratează un obiectiv de învățare dacă mama nu se înțelege cu tata, pentru că dacă mama zice că ecranul e nasol și tata zice că nu, atunci reiese că mama e nebună și atunci regula pe care copilul o învață nu este despre telefon, ci despre mama.

Și dacă amândoi sunt de acord că ecranul e nasol, dar tot nu reușesc să rezolve problema?

Dacă amândoi sunt de acord, atunci e deja grozav. Dar dacă vin și spun că de mâine copilul sau adolescentul nu mai are voie cu ecrane, atunci această regulă, fiind de natură punitivă, rigidă, greu de implementat, nu rezolvă lucrurile. Mai degrabă cu duhul blândeții, explicându-i că ecranul aduce și lucruri bune, dar și rele în viața lui, că nu va rămâne fără el, dar că va trebui să discutăm despre efectul negativ al acestuia, precum și despre condițiile în care poate fi el folosit. Pentru că a-i lăsa telefonul mereu pe mână este ca și cum l-am invita în pivnița noastră de vinuri și i-am zice bea până când nu mai poți, că ficatul tău o să supraviețuiască.

Admir cele câteva școli private care au implementat regula fără telefon, și cred că așa ar trebui să procedeze toate! Toate școlile ar trebui să scoată telefoanele din mâna copiilor în spațiul lor! Pentru că nici măcar nu pot să condamn copilul că este adictiv, e ca și cum aș certa consumatorul de droguri că le consumă! Omul acela nu mai are criterii de alegere, nu mai poate să inhibe acel comportament, de aceea trebuie ajutat!

Am ajuns de la frații Tate la social media, ceea ce înseamnă că lucrurile se leagă… Și înseamnă că de fapt acest tip de influenceri vând un tip de poveste cu subiectul cel mai plăcut: recompensa.

Da, recompensa obținută cel mai ușor și mai rapid, construită pe nevoi pe care le avem cu toții, de aceea nu trebuie să ne judecăm copiii pentru că admiră asta. Validez un copil care admiră acest lucru, adică oameni care au o viață bună, de succes, etc, dar trebuie să discut cu el și despre costurile cu care a fost ea obținută.

foto unsplash și freepik