Irina Bossy-Ghica : "Nepăsarea este o sinucidere cotidiană a acestei națiuni"

Irina Bossy-Ghica

Când te întâlnești cu o jurnalistă importantă care poartă numele Ghica și Cantacuzino, (este  stră stră nepoata lui Ion Ghica  și stră stră nepoata lui Gheorghe Grigore Cantacuzino- zis și „Nababul”)  când afli istoria familiei sale și a vieții puse în slujba binelui și interesului general, nu îți rămâne decât să asculți. Și să înveți. Irina Bossy Ghica s-a întors în România și vrea să se implice în schimbare. A intrat în politică, are experiență și crede că nepăsarea ne va omorî.

Fac parte din generația care a învățat la școală că familia dvs și alte familii din aceeași categorie au „supt sângele poporului”… Apoi am aflat câtă educație și cultură existau în aceste famlii. Unii au ales să înțeleagă asta, alții au rămas în ura învățată din care nu mai vor să iasă.

Asta așa este, am constatat…

Istoria nu merge într-un sens bun, nu? Sau cum vi se pare? Sună pesimist?

Optimismul este doar o formă de politețe (râde)… În fine, trebuie să avem inteligența pesimistului, dar tenacitatea optimistului…

Sunteți optimistă?

Îmi interzic să nu fiu, pentru că nu cred că țara asta nu poate să fie pusă pe o cale mai bună. Și eu am învățat că… noi am supt sângele poporului, dar eu vă rog să vă uitați să vedeți cine a iubit mai mult țara asta: cei care au fost forțați să o părăsească așa cum am fost noi? Pentru că noi nu am plecat fiindcă nu am iubit România, am plecat fiindcă România nu ne-a iubit. Și acum, după 40 de ani de Franța eu mă întorc aici, pentru că aici sunt rădăcinile mele, pentru că asta este țara pe care eu vreau să o ajut. Nu mai pot sta acolo în Franța în nepăsare și să spun că mi-e bine, că familiei mele îi este bine și asta este suficient. Nu. Sunt Ghica și Cantacuzino, port numele unor oameni care au construit o parte din istoria acestei țări, mi-e imposibil deci să stau deoparte. Memoria face parte din identitatea noastră. Trecutul face parte din identitatea noastră și văd că nu numai comuniștii, ci și guvernele de după 89 s-au înverșunat să-l șteargă. Dar fără acest trecut, noi nu avem viitor! De aceea pleacă și toți tinerii, fiindcă simt că nu mai au viitor aici.

Ce ați făcut în Franța pentru dvs, în primul rând…

Niciodată nu am făcut pentru mine, m-a interesat să fac lucruri pentru binele public. După ce am trecut mai întâi concursul pentru a fi profesor în învățământul superior în Franța, mi s-a oferit posibilitatea de a lucra la secția română de la BBC. Și mi s-a părut că între a servi elevii din Franța și a-mi servi propria țară, era clar ce aveam de ales. Așa că m-am dus la Londra și am lucrat 2 ani la BBC. Și în fiecare zi mi se părea că nu e adevărat ce trăiesc, că faptul că lucram într-o instituție atât de venerabilă, este extraordinar și că prin știrile pe care le aduceam, îmi serveam țara în mod real.

Pe cine ați moștenit având această dăruire?

Pentru că m-am ocupat mult în ultima vreme de Ion Ghica căruia îi restaurez conacul și biserica unde este înmormântat, m-am documentat mai profund despre opera și viața lui și am constatat că avem multe în comun. Ion Ghica a fost un infatigabil avocat al României în Franța împreună cu toți cei din generația lui: Cuza, Negruzzi, Rosetti, Odobescu, etc. care au încercat să întoarcă spatele orientalismului care exista în România acelor timpuri pentru a deschide drumul spre cultura occidentală și civilizația care erau mult mai aproape de esența noastră. Și Ion Ghica a fost întotdeauna cel care a vrut binele României. De altfel și Grigore Cantacuzino a vrut binele României fiind un mare filantrop, susținând Armata României. A fost primar al Bucureștiului și  nu a cerut salariu pentru asta și chiar a făcut pe banii lui decorarea Parcului Carol, de pildă. Străbunica mea care este înmormântată la Ghergani unde este înmormântat și Ion Ghica, a creat primul orfelinat din București, Sf Ecaterina. Cantacuzinii au făcut spitale, mânăstiri. Este deci în ADNul meu…

Noi nu am plecat fiindcă nu am iubit România, am plecat fiindcă România nu ne-a iubit pe noi.

După perioada BBC ce a urmat?

Am dat un concurs și am intrat la Agenția Reuters unde am devenit reporter. Făceam reportaje printre care și cele dedicate evenimentelor din 1989. Era greu pentru o femeie, care pe deasupra nu era nici englezoiacă, să răzbată.. Am constatat acolo că era dificil să promovezi și am demisionat după 8 ani văzând că, deși, cunosc foarte bine limba română și istoria țării, ceea ce nimeni nu știa pe vremea aceea în afară, nu mi s-a propus, totuși, să vin în România să fiu corespondent Reuters sau să preiau biroul local.

Consider că acest episod de la Reuters a fost tot un fel de slujbă în interesul general, pentru că lucram într-un organ de presă total independent. Am decis să merg înainte și am demisionat, închizând capitolul presă. Am dat apoi un alt concurs- toată viața am dat concursuri:)- pentru a intra la Ecole Național d’Administration din care devii funcționar public de cel mai înalt rang pentru a lucra în Guvern. Și de atunci până de curând, am lucrat în guvernul francez. M-am integrat foarte ușor în Franța.

„Am lipsit 17 ani și, când am ajuns aici, prima chestie care m-a izbit a fost că lumea și-a pierdut total simțul esteticii”

 

Și în România cum vă integrați?

(Râde) Mai greu, paradoxal. Vreau să-mi pun la dipsoziție competența, relațiile, Cred că prin exemplu e un mod de a ajuta. O națiune are nevoie de exemple pentru a fi puternică. Azi nu mai există așa ceva, Tinerii spre ce năzuiesc? Care este aspirația lor?

Și soțul dvs unde este?

El vine în România, îi place aici, are o meserie liberală și poate lucra de oriunde. Îmi spune că îi place în România fiindcă aici constată că s-au păstrat niște calități de suflet pe care nu  prea le mai găsești în altă parte.

Serios? Îi place aici?

Nu trebuie să aveți o așa atitudine, pentru că trebuie să fim conștienți de țara asta, care nu e orice țară… Eu am fost Secretar General Adjunct al Președinției Franței a Uniunii Europene. Am vrut să vin aici să ajut România pentru a o pregăti pentru președinție. Nu am fost dorită. Am văzut multe țări aflate la președinția UE. Nu am văzut însă niciuna care să se prezinte într-un așa hal cum o face România azi.

Mi-aduc aminte că toate țările  care s-au aflat la Președinția UE pentru 6 luni au vrut să profite de această fereastră care s-a deschis asupra lor care să-și arate ce au mai bun, mai competent, ce au mai strălucit. Românii vor să arate că au o figură de învingători, când de fapt au o atitudine de supuși. Nu putem să ne complacem în asta. Democrația pe care ar trebui să o avem aici este democrația indignării. Până nu ne indignăm, nu vom putea progresa. Nepăsarea asta ne îngroapă și este un fel de sinucidere cotidiană a acestei națiuni. Așa cum spune și Stephane Hessel în eseul lui, „Indignez vous” tradus și în limba română: Indignați-vă!

Și, fiind eu nepoata bunicii mele, am decis că nu pot sta frumușel în Franța privind cum România se scufundă. Bunica mea mi-a spus: numele pe care îl purtăm nu ne dă niciun drept, ne dă numai obligații…

Intrăm în aceste case vechi care sunt ca niște ființe vii, după părerea mea. Numai că multe dintre ele sunt în comă Multe mor. De ce lăsăm frumusețile astea să moară?

Când am cumpărat casa de alături, Casa Odobescu care era pe cale să cadă, și când am vrut să o renovez, toți, dar absolut toți arhitecții cu excepția unuia singur asupra căruia voi reveni, au spus „o razi și faci un P+4”. Singurul cu care m-am înțeles a fost Șerban Sturdza care a și făcut renovarea. A durat 2 ani și am păstrat tot ce s-a putut păstra din casă. Tot. Casa avea un luminator la etaj care lumina tot holul unde era un parchet Versailles pe care nici în Franța nu-l mai găsești. Ei bine, din luminatorul acela a curs apă pe acest parchet timp de 5, 6 ani. Și a trebuit să-l schimb pe tot. Firește, l-am făcut aidoma, dar nu mai este originalul. Și aici vorbim iată, tot despre nepăsare…

Eu am plecat în 73 din România și m-am întors în 89. Am lipsit 17 ani și, când am ajuns aici, prima chestie care m-a izbit a fost că lumea și-a pierdut total simțul esteticii. Nu mai vede urâtul și mizerabilul și provizoriul care devine definitiv… Am avut aceeași viziune în India, acum 30 de ani, la Bombay, actualmente Mumbai, unde pe trotuarele late făcute de englezi erau 3 sau 4 rânduri de coșmelii cu table, cartoane și plastice. Lumea nu le mai vedea pentru că se obișnuise.

Nici oamenii pe care îi cunoșteam în România nu mai vedeau blocurile gri scorojite, urâte, cu balcoane închise sau deschise, cu fier ruginit, sau numai cu geamuri… Pur și simplu se obișnuiseră.

Vă dau un exemplu: dacă în Franța familia nu are bani pentru a renova fațada casei, primăria vine și o face, fiindcă e fațadă! Este ceva ce strică orașul, dacă nu arată bine.

Aici nu se face nimic, din păcate. Lipsa de libertate de care noi am fugit a fost una, dar privațiunile în folosul unei caste pe care le-am îndurat, au devenit sechele pentru unii. Oamenii au fost privați de posibilitatea de câștiga bani în mod onest, legal și acum totul este gândit de fapt în funcție de rentabilitate. E singurul criteriu. Acum a avea este mai important decât a fi.

„Vreau să particip la schimbare”

 

Ce vă doare cel mai mult când sunteți plecată?

Că de România nu se vorbește. România nu există. Despre România nu se vorbește nici de rău, nici de bine. Se vorbește mai mult despre Bulgaria. Cum am ajuns de la o țară care l-a avut pe Nicolae Titulescu președinte al Ligii Națiunilor la ce… „nu mai suntem azi”? Cum de ne complacem într-o inexistență? Mă gândesc că este ce s-a vrut. S-a vrut să se șteargă trecutul, identitatea. Și unde s-a ajuns?

Și vreți să schimbați asta?

Vreau să particip la schimbare, da.

Care este viitorul politicii?

Spre Uniunea Europeană, bineînțeles. Și nu înțeleg cum oamenii luminați din Marea Britanie au crezut că pot fi mai bine în afara Uniunii decât în ea? Cum se poate cineva gândi la asta acum? Este o enormitate care nu se poate pune decât pe baza populismului și a unui cinism de o gravitate fără precedent, în care viitorul unei persoane care vrea să ia cârma într-o țară este mai important decât adevărul istoric. Probabil că în spate se află niște fonduri și o strategie care au ca scop demontarea Uniunii Europene. Pentru că altfel, cum vă explicați că politicienii pe care i-am ales ca fiind mai luminați decât noi, nu și-au dat seama de acest pericol?

Când Sarkozy a ieșit după ce se întâlnise cu Putin, s-a spus despre el că era beat. Între timp s-a aflat că Sarkozy nu bea nicio picătură de alcool și deci nu alcoolul îl turtise, ci discuția cu liderul rus. Putin știe că Uniunea Europeană este cea mai mare piață de desfacere occidentală, știe că Uniunea este o forță politică, de aceea poartă dialoguri când cu Franța, când cu Germania. Dacă am fi o unitate politică europeană în care politicenii să fie preocupați numai de binele general, nu am avea probleme.

Ce se învață la Școala de Administrație din Franța? Care sunt principiile?

Bineînțeles, binele general. Am încercat împreună cu Ambasadorul Philippe Etienne în România să creez Institutul Național de Administrație. A și funcționat câțiva ani. Prima promoție a fost numită chiar Philippe Etienne, după ambasadorul care a iubit foarte mult România și care, și în ziua de azi, vine incognito să-și petreacă vacanțele în Bucovina. Acum școala nu mai există… Îmi pare rău, am încercat și cu succesorul lui Philippe Etienne să facem niște întâlniri cu românii care au absolvit INA sau ENA și am aflat cu această ocazie că niciunul nu lucra în administrație!

Când eram în Franța le spuneam tinerilor care făceau Studii Europene, specialitatea mea, că se vor întoarce în România să lucreze. Și, peste un an, sau doi, îi vedeam din nou în Franța. Nu ne-au primit, îmi spuneau. De ce? Pentru că erau în competiție cu nepoata, fina, soția, verișoara cuiva… Și așa se duc copiii buni din România.

Majoritarea dintre noi ne știm arborele până la străbunici… Nu ar fi  rău să săpăm mai adânc, ce ziceți?

Da, asta ar fi important, pentru că îți afli rădăcinile. Altfel am ajunge ca popoarele nomade care ne-am duce acolo unde ne-ar fi mai bine. Aici e țara noastră, nu ne dă nimeni afară.

Bine, pe noi ne-au dat afară… Bunica mea, de exemplu, care trăiese în vremurile celelalte, ajunsese să locuiască într-o singură cameră cu fiica și ginerele ei, după ce pierduse toate moșiile și casele pe care le avusese. Și au pus un glasvand pentru a separa patul tinerilor căsătoriți de patul ei și făcând asta, bunica nu mai avea lumină, pentru că rămăsese în colțul în care nu erau geamuri. Atunci au sacrificat bucătăria ca să aibă lumină și, în mica încăpere cu ciment pe jos, bunica a pus un fotoliu și numea acea parte de cameră „salonaș”… Așa au trăit 15 ani.

Și bunica mea nu a vrut niciodată, în acei ani 50, să plece. Sigur, după 25 de ani a văzut că nimeni nu a lăsat-o să facă nimic pentru țară… Nu mai avea nimic, nu avea cu ce să trăiască, și și-a propus să facă o școală de maiștri ca să poată să-și câștige existența. S-a înscris și, peste o lună, a venit un control politic care atunci când i-a văzut numele, a zis ăsta nu e nume, e dinamită! O chema Ghica Cantacuzino. Și atunci a început să dea lecții de engleză și franceză și cu asta a trăit toată viața. Dar a văzut și cum copiii ei au fost împiedicați să facă orice.

Tatălui meu, care era medic nu i s-a dat voie să-și practice meseria, a fost prin Moldova apoi a fost acceptat la Colțea, pentru ca în final să ajungă la Bălăceanca, el nefiind medic psihiatru. Și acolo a fost bătut de niște nebuni până aproape de moarte…

Bunica mea a căzut în genunchi la profesorul Făgărășanu pe care îl cunoștea ca să îl transfere pe tata în altă parte. Și așa a ajuns la Pantelimon. Și asta a fost cariera lui tata, când de fapt el era un strălucit doctor și pe care șefii lui l-ar fi vrut în învățământul superior, dar cu așa un nume nu se putea.

Și, fiind eu nepoata bunicii mele, am decis că nu pot sta frumușel în Franța privind cum România se scufundă. Bunica mea mi-a spus: numele pe care îl purtăm nu ne dă niciun drept, ne dă numai obligații…

Ce veți face în continuare?

Vreau în primul rând să restaurez conacul, capela familiei, să ajut USR în care sunt membră, vreau să fac ceva la Florești, deși mă depășește financiar… Acolo sunt lucrări de zeci de milioane, și sper să ajungem pe lista monumentelor istorice ca să accesăm fonduri europene. La Ghergani am vândut tot ce am putut și reușim să terminăm măcar o aripă a conacului pe care aș vrea să o inaugurez anul acesta pentru că suntem într-un an foarte important pentru Ghergani-ul care împlinește 150 de ani. În plus, cifra 9, care este o cifră mistică, e și ea importamtă pentru Ghergani. Ion Ghica, dar și Cantacuzino, au dărâmat conace mai vechi, printre care un conac care venise ca dotă în familie, în secolul la 17 lea de la familia Văcărescu și au făcut un conac a la francaise, așa cum voia să se construiască în toată Romînia. De altfel Ion Ghica, prim ministru al lui Cuza și apoi al lui Carol I a fost cel care a ordonat schimbarea alfabetului din chirilică în latină. A fost un om luminat, care a vrut propășirea României. A și creat ziarul „Propășirea”. Acest conac a fost deci început în 1869, a fost confiscat în 1949, ni s-a dat înapoi în 2009, și anul acesta, în 2019, vreau nepărat să facem o inaugurare festivă.

Capela de la Ghergani
Conacul de la Ghergani

E foarte important ce vreți să faceți.

Da, dar nu vreau să fiu considerată doar o persoană care vrea să redea lustrul familiei sale. Nu. Ideea este că aceste lăcașuri aparțin partimoniului României și european și nu al meu, că nu mă voi muta la Ghergani.

În ce stadiu vi se pare că e cultura României?

Îngrijorător. Patrimoniul este în stare jalnică și e cu atât mai grav în București cu cât riscul cutremurelor aici este mai prezent decât în altă parte, deci clădirile care au supraviețuit până acum vor cădea la prima zgîlțâitură mai serioasă. Am lucrat 8 ani în Ministerul Culturii în Franța. Am adus francezi în România pentru a redacta Legea Patrimoniului… Dar am înțeles că legile în această țară sunt pentru cei săraci.

Cine v-a spus asta?

Un arhitect. Nu o spunea cu aroganță, o spunea cu jale.

Lasă un comentariu: