Alinei Grigore îi place zona de cercetare a procesului scenic. Alina a  făcut cursuri în America, a revenit în România și a decis acum 8 ani să-și deschidă o școală de actorie pentru care a sacrificat tot la vremea respectivă. Elevii ei sunt în majoritate corporatiști, oameni care se redescoperă prin teatru, care devin mai buni în meseriile lor pentru că devind conștienți de cine sunt ei.

Alina Grigore a dezvoltat în școala sa o metodă pe care a pus-o în practică în filmul „Ilegitim” împreună cu Adrian Sitaru. Școala InLight s-a dezvoltat, afacerea a început să meargă și acum se poate mândri cu un parteneriat unic pentru România cu The Second City, o școală de improvizație din SUA care are 60 de ani, unde a studiat Bill Murray sau Tina Fey.

În 19-21 aprilie profesori ai acestei școli vor veni în România să predea la InLight improvizație.

Cum ai făcut Școala InLight?

(Râde) Mi-am distrus familia, banii…  Eu nu-mi mai cumpăr bijuterii de atunci, ca să nu mai am ce să vând, pentru că mi le-am vândut pe toate ca să țin aceaștă școală. Dar am trecut de la un antreprenor pasionat la un antreprenor care trebuie să înțeleagă că toată lumea trebuie să se simtă bine din businessul ăla. Pentru că eram genul care spunea că muncim din pasiune, și o să fie bine… Și m-a convins Mihaela Perianu, o femeie senzațională care mi-a zis: Știu ce ți se întâmplă: dacă nu vrei să te plătești pe tine, poate vrei să-i plătești pe oamenii cu care lucrezi. Și atunci am înțeles și am început, ușor ușor, să gândesc și businessul astfel încât să produc real calitatea.

Cum ai ajuns în America?

Am primit la un moment dat un telefon de la un regizor și mi-a zis că m-a recomandat Cristi Puiu. Până la urmă, nu am mai ajuns să lucrez cu acest regizor, dar el, la rândul lui,  m-a recomandat unui agent în State. Am ajuns acolo, mai exact la Chicago, unde m-am întâlnit cu Stephanie Potakis, Cast Director.

Câți ani aveai?

23.

Și?

Eram printre puținii actori români cu agenți în străinătate. Ea, Stephanie m-a trimis la câteva castinguri, am făcut vreo 3 filmulețe de scurt metraj și am ajuns să dau o probă pentru lista finală, ceea ce e mare lucru pentru o actriță din Europa, a unui film de Hollywood. Numia că mie îmi place mult mai mult, să analizez procesul scenic din perspectivă psihologică, intuitivă… Pentru că sunt actori instinctivi, sunt actori are se folosesc mai degrabă de inteligență, sunt actori care știu să le combine pe astea două. Tu pe scenă trebuie să uiți totul și să lași să lucreze în tine rolul.

Noi avem și un exercițiu la școala de actorie în care îi dau o pușcă (din lemn, desigur), unui elev și îi spun să țintească un punct. Și-o face foarte prost. Dacă mă duc în spatele lui și bat din palme, se pune automat în poziția perfectă de tragere. Pentru că creierul lui a cules toate informațiile despre cum să țină o pușcă: a văzut 3 filme, a citit o carte, a văzut imagini. Și în secunda în care începe să acționeze instictul scenic, creierul alege cele mai bune informații și le transmite în corp. Deci, dacă tu îți faci bine treaba de actor în spate, pe scenă nu ai decât sătrăiești.

Dar cum poți să te „golești”?

Sunt multe metode. Și nu trebuie să te golești, trebuie să te relaxezi. Trebuie să te joci, trebuie să-ți dai voie să fii vulnerabil.

Tu, când te uiți la tv, îți dai seama dacă politicienii mint?

Da, sigur. Chiar mă prind, dar cred că orice actor se prinde. Mințitul nu ține numai de ceea ce spui, ci și de felul în care comunici cu partenerul tău.

Revenind în America, la filmul de Hollywood… De ce nu ai mers mai departe?

Am stat vreo lună acolo și nu mi-a plăcut absolut deloc, așa cum mi s-a întâmplat și când am jucat în  telenovela din România, pentru că nevoia ta ca actor ține de nevoia de a te juca. După care ușor, ușor, se transformă în nevoia de atenție, fără să-ți dai seama. Te duci spre zona superficială în care îți satisfaci nevoia de atenție și de afecțiune.

Dar nu e normal?

Ba da, e foarte normal. Dar eu am ales altceva. Când am ajuns în Hollywood, mi-am dat seama că acolo e vorba doar despre strălucire. E și o zonă indie în care lumea este preocuată să experimenteze, e adevărat.

Ce ai învățat de la actoria din America?

Un lucru foarte important: te naști cu nevoia de a crea. Și nevoia de a gândi pozitiv. Dar noi, de la copilărie spre maturitate uităm această nevoie de a crea.

Și toți oamenii fac asta?

Suntem diferiți, dar, dacă ar fi să împart oamenii pe categorii, i-aș împărți pe „categorii de uitare”:)

Cu ce se deosebește metoda ta de predare, de la școală, față de ale altor școli de teatru?

La bază stă tot Stanislavski și Stella Adler. Ce am adus noi în plus? Cu precursoarea metodei Stellei Adler, Deborah Aquila m-am întâlnit la Festivalul Subtitle din Irlanda, acolo unde, de altfel, am și semnat cu Richard Cook, agentul lui Vlad Ivanov și al unor actori străini. Festivalul ăsta este un loc unde poți cunoaște foarte mulți agenți de casting care sunt și profesori de actorie. Și Deborah este precursoarea metodei Stellei Adler, are o școală de actorie la Hollywood. Și am intrat să vorbesc cu ea 15 minute, iar la final ne-am luat în brațe, am început să râdem, ne-am împrietenit și o să vină la noi să predea un curs:)) Și am vorbit despre metodă și despre ce am adus noi nou.

Există o fișă pe care a creat-o Michael Cehov (nepotul lui Cehov) în care el așa, bătrânește, te învață cum să construiești un personaj. Stella Adler și Stanislavski au renunțat la asta și au zis că nu, nu există un personaj, există construcție de rol. Și noi am făcut construcția de rol împreună cu Adrian Sitaru la Ilegitim în care am trecut de la munca individuală la cea în echipă. Am construit roluri împreună.  Eu cercetez procesul de creație în echipă. Noi am reinventat tehnica de predare. Jocurile pe care le fac cei de la UNATC nu îți sunt întodeauna explicate (UNATC este o facultate pe care o respect foarte mult). Noi însă îi explicăm mereu ce i se întîmplă actorului prin jocuri și experimente. Nu apelăm la experiența personală, nu apelăm la traumă. Stanislavki spune că, dacă nu ai suficiente informații ca actor, să cauți în jur. Numai că acest „în jur” unii au înțeles că poate fi și în experiența personală, ori dacă ajungi la asta, atunci te poate afecta mult emoțional și afectiv! Și e foarte important să nu te urci pe scenă și să îți aduci aminte că ți-a murit pisica acasă doar ca să plângi. Este important să descifrezi textul în raport cu partenerul tău și cu scopul tău scenic, astfel încât să se trezească în tine zona de vulnerabilitate și ea să înceapă să acționeze. Și asta înseamnă că trebuie să capeți informații, nu să le trăiești sau să retrăiești niște traume.

Și aplici metoda asta și în viața de zi cu zi?

Dacă am învățat ceva ca pedagog în America a fost să nu-ți judeci echipa sau elevul. Elevul tău este un context valoric și de nejudecat. Tu nu poți spune că X este leneș, ci că X este posibil să fi avut în trecut o traumă sau un context școlar nefavorabil care îl face să absenteze… Și atunci tu îl iei de la zero și încerci să nu-l judeci și te deschizi în a comunica. Și constați că poți să rezolvi mai ușor lucrurile.

E foarte tare că-i aduceți anul acesta pe cei de la The Second City!

Da, e cea mai veche școală de improvizație.

Cum s-a întâmplat?

Anul trecut mi-am dat seama că vreau să crească mai mult calitatea școlii. Și am luat-o pe Ioana Flora, nașa mea și am fost la mai multe școli de actorie celebre americane care sunt cele mai bune după opinia mea și am întrebat ce au făcut să crească! Mă interesa cum au procedat! Și am început să vorbim și cu cei de la Second City și ne-am înțeles să facem așa un schimb de metode. Ei ne-au invitat la spectacolele lor, apoi am rămas la un curs… Dar prețul era foarte mare să-i aducem aici și atunci le-am spus că avem această problemă și ne-au făcut o reducere de 50% !(râde)

De bucurie le-am cumpărat și o țuică și le-am trimis-o:). Așa că 2 profesori vor veni să predea improvizația, una fiind directoare de casting.

Se poate compara un actor care a făcut InLight cu unul care a termnat UNATC?

Da, dar numai dacă muncește foarte foarte mult.

Dacă am învățat ceva ca pedagog în America a fost să nu-ți judeci echipa sau elevul. Elevul tău este un context valoric și de nejudecat.

Câți elevi ai?

Pe lună vin cam 100…

Sunt 100 de oameni care vor să facă asta? Lună de lună?

Sunt mult mai mulți, noi trebuie să închiriem încă o sală acum…

Vârsta?

De la 14 la 75 de ani. Am avut și o doamnă de 75 de ani care avenit să învețe actorie! În ultimii 8 ani de zile am avut 60 de grupe și 40 de spectacole pe care le-am pus la Teatrul Godot, la Unteatru. Punem spectacolele o dată, maximum de 2 ori, fiindcă elevii sunt de fapt oameni din corporații care au joburi!:)

Ce texte alegeți?

La grupa de începători își scriu ei textele din experiențe personale. Vorbesc despre ei, se nasc niște texte. Nu-i lăsăm să meargă spre traume, doar sondează frici din trecut, etc și scriu despre ele. Și unele texte sunt cu adevărat foarte bune fiindcă sunt autentice! Dialoguri reale, pe bune. La avansați mergem pe texte de autor.

Care a fost cel mai bun text?

„Martorii lui Charlie”, un text care s-a născut după incidentul de la Giulești…

Ah… da… Și ei învață acolo și public speaking?

Oricum, dacă învață actorie, învață și public speaking… Foarte mulți își schimbă meseria după cursuri, unii se fac fotografi, alții dimpotrivă ajung să-și facă prezentări mai bune în corporații, avocații devind mai buni în procese:)

Deci, ce scoți tu din oameni?

Creatorul:). Ei devin creatori care știu cum să folosească toate uneltele pe care le au la dispoziție: corpul mâinile, vocile, mintea. Își dau voie să devină vulnerabili.

Ce rol are disciplina?

Enorm! Noi îi învățăm disciplina, așa cum îi învățăm și modestia. Deși mai vin membrii juriului (că am făcut și un festival) care îi laudă! Dar noi îi încercăm să-i învățăm disciplina cu care se tratează acest hobby, care nu le este meserie, dar care îi face fericiți și relaxați pe scenă.

Ce părere ai despre dive?

Aoleo:))) Este importantă și puțină strălucire, e drept, pentru că actorul face parte din vânzarea unui produs, actul lui artistic, dar e important și cum își gestionează imaginea. Să nu devină penibil, să nu-i afecteze personalitatea. „Divă” sună rău, dar dacă ești Julia Roberts sau Leonardo Di Caprio și folosești imaginea asta de divă devenind artivist, atunci e ok.

De jucat mai vrei?

Nu, nu mai vreau de vreo 3 ani. Fac regie acum și mă pasionează. La vară încep filmările primului meu film de lung metraj! Sunt deschisă să colaborez cu regizori care experimentează: Adrian Sitaru, Mike Leigh… Mi se pare etraordinar că am putut aduce ceva nou unei metode de actorie mondiale și vreau să merg mai departe cu asta. Însă nu aș mai face de exemplu televiziunea niciodată.

Nu?

Nu. Niciodată. Nu mai face parte din aria mea de interes.

Despre ce va fi filmul tău?

Despre doi membri ai unei familii care, în contextul familial prezintă conflictul a două tipuri de mentalități. Una care zice că școala și educația reprezintă cel mai bun mod de a trăi și cealaltă care se bazează pe școala vieții. Și de aici apare acest conflict care mi se pare că a devenit mondial în ziua de azi. Și e despre cum ajunge ca un conflict verbal să distrugă o relație și o familie. Că asta se întâmplă indiferent care e subiectul: referendum, cu cine votăm. Vorbim despre o ea (Oana Chițu) și un el (Mircea Postelnicu)

Și tu cu cine ții?

Filmul încearcă să nu judece pe nimeni:). Dă credit ambelor părți între care e nevoie de un dialog social categoric.

Ai știut mereu ce vrei să faci?

Culmea e că mereu am vrut să fiu actriță și înainte să moară, bunica mea mi-a spus că își aduce aminte cum, atunic când eram eu mică, strigam pe stradă: eu o să fiu regizor, eu o să fiu regizor…

Vreau să fiu un artist-cercetător integru, mai degrabă decât o actriță sau un regizor.