Tiberiu Căpudean a plecat din țară de curând. Este un om care a făcut pentru semeni mai mult decât am făcut eu, de exemplu. A lucrat la Casa Hospice, la ARAS, a luptat împotriva drogurilor, are un simț civic pe care nu l-am văzut la mulți. A luptat și pentru drepturile comunității din care face parte, își cere respectul pe care îl merită orice ființă umană. Chinuită de un cancer, mama sa a plecat din lume în urma unor infecții nosocomiale, ceea ce l-a făcut pe Tiberiu să urască spitalele din România, să se înspăimânte și să plece.

De ce ai plecat? Aveai o viață relativ ok aici, sau?

Nici măcar nu mi se pare că am plecat de bunăvoie. M-am gândit deseori la asta. Mi se pare că am fost alungat. Așa mă simt. Și că singura șansă la o viață în care să fiu respectat și la o bătrânețe decentă a fost plecarea. Cu tot ce vine la pachet. Teamă. Necunoscut. Riscuri. Singurătate. Cel puțin la început.

Am avut o viață minunată în România până la un punct. Am fost înconjurat mereu de prieteni senzaționali și am avut o viață socială perfectă. Am avut întotdeauna norocul să am joburi extrem de interesante în care să nu mă plictisesc și am câștigat suficient încât din 2005 să nu mai am niciun credit. De la 20 de ani am început să călătoresc și asta m-a schimbat foarte mult. Locuiam într-un cartier liniștit din București, la 2 minute de mers pe jos de Parcul Floreasca… Părea să nu-mi lipsească nimic. Cu toate astea, au fost mai mulți factori care au contribuit la decizia mea de a pleca din țară:

Lipsa de protecție socială și lipsa de respect pentru comunitatea din care fac parte. Nu pot uita că anul trecut în România s-au supus la vot Libertățile Fundamentale și Drepturile Omului. Sigur că nu sunt atât de naiv încât să cred că motivul pentru care referendumul pentru redefinirea familiei nu a trecut a fost că brusc românii au început să-i simpatizeze pe membrii comunității LGBTQI+. Sigur că nu. Există studii în acest sens. Absenteismul tradițional de la vot – ăsta a contat. Sigur că boicotul a fost singura variantă, însă n-are rost să ne îmbătăm cu apă rece.

Teama că peste 20-25 de ani o să fiu nevoit să supraviețuiesc cu o pensie mizeră, ca marea majoritate a românilor. Este și cazul părinților mei, dar și cazul unchilor și matușilor din familia mea. Și același lucru îl aud și de la bunicii sau părinții prietenilor mei… Practic, nu-mi permit să aștept încă 20 de ani ca să văd că am avut dreptate. Va fi prea târziu.

Teama de a ajunge într-un spital din România și de a muri în urma infecțiilor nosocomiale, la fel ca mama mea și părinții prietenilor mei.

Frustrarea că, în ciuda protestelor la care am participat frecvent alături de prietenii mei și oameni cu care împărtășeam aceleași valori, lucrurile nu se vor schimba suficient de mult în timpul vieții mele în România. Iar asta a fost greu de acceptat. M-am încăpățânat să cred în puterea decenței, în corectitudine și dorința de a schimba ce e greșit. Am luptat până la 45 de ani și am sperat cu disperare că se mai poate face ceva.

Nu vreau să asist la instaurarea dictaturii. Nici a lui Dragnea, nici a majorității. Că democrația înseamnă cu totul altceva decât dictatura majorității.

Nu sunt naționalist. Deloc. Am prieteni români în Madrid, la fel cum am prieteni spanioli, britanici sau belgieni. La toți țin la fel și nu simt că mă văd altfel decât pe ceilalți. Nu mă voi înconjura de români decât în măsura în care avem lucruri în comun. Pentru mine naționalitatea este o pură întâmplare.

 

Ce înseamnă pentru tine dezrădăcinarea? Sau nu percepi așa plecarea?

Încerc să nu mă gândesc așa la plecarea din țară. Mi se pare prea dramatic, deși cu siguranță următoarea perioadă nu va fi ușoară. În adolescență mama mi-a spus că viața e făcută din perioade și că fericirea nu depinde numai de contextul în care te afli ci, în foarte mare măsură, de alegerile pe care faci. Și că dacă nu ți-e bine într-o perioadă, să faci tot ce poți să schimbi ce e de schimbat. Dar dacă sunt lucruri care nu țin de tine, să pleci și să te îndrepți către o altă perioadă fericită. Să nu stai numai de dragul confortului de moment sau al obișnuinței. Practic, boala lungă – moarte sigură. Sigur că la vârsta aia încerca să-mi explice pe înțelesul meu cum să gestionez relațiile. Dar pot aplica același principiu și în cazul plecării din țară.

Ce importanță are să ai rădăcini puternice dacă solul e arid? Dacă nu plouă niciodată… Deși cu chiu cu vai poate vei supraviețui, prea multe fructe nu vei face. Spre deloc. Din fericire nu sunt un copac. Am alternative. Sunt conștient că nu mai am 20 de ani, dar chiar și la 45 de ani simt că pot face schimbarea asta. Relațiile care au contat vor rămâne. Lecțiile pe care le-am învățat în țară nu vor fi uitate. Anii trăiți în România vor fi la fel de importanți ca cei pe care-i voi trăi în Spania. Am stat până am simțit că nu mai pot fi fericit indiferent de eforturile mele.

De ce ți-e dor?

De prietenii mei și de confortul de a vorbi românește, de fostul meu apartament, de a cunoaște toate scurtăturile din oraș, de ușurința cu care puteam rezolva orice problemă cu un simplu telefon, de întâlnirile întâmplătoare pe stradă cu foștii colegi, de locurile preferate din București, de petrecerile de ziua mea și de Crăciunurile cu prietenii de-o viață… Astea nu vor mai fi. Și nu am ce face oricât mi-aș dori.

Relațiile care au contat vor rămâne. Lecțiile pe care le-am învățat în țară nu vor fi uitate. Anii trăiți în România vor fi la fel de importanți ca cei pe care-i voi trăi în Spania. Am stat până am simțit că nu mai pot fi fericit indiferent de eforturile mele.

 

De ce nu ți-e deloc dor?

De lipsa de respect pentru minoritățile etnice sau sexuale, de lipsa de respect pentru bătrâni, de neputința unui grup mic de oameni de a schimba în bine lucrurile, de o majoritate copleșitoare care are puterea de a-i împiedica, de nivelul de sărăcie al românilor, de tristețea din ochii bătrânilor, de copiii care mor înnecați în haznaua din curtea școlii sau din fundu’ curții, de lipsa de educație, de clădirile odată superbe care acum stau să cadă pe tine, de gropi, de defrișarea pădurilor, de lipsa de implicare a cetățenilor, de corupții și analfabeții care conduc România, de hoție și nesimțire, de autoritățile care te umilesc, de sistemul medical care te omoară, de firescul ideii de șpagă, de biserica ortodoxă, de exagerat-de-fericitul și de catedrala vieții, de Dragnea, Vasilica, Firea, Olguța & PSD…

„Îmi place să văd cum nimeni nu deranjează pe nimeni și nimeni nu se simte în plus”

De ce Madrid?

Pentru că orașul ăsta are o atmosferă unică. Am deja o viața socială aici. Am prieteni. Pentru că Primăria Madridului este partenerul principal la Gay Pride și peste tot te lovești de postere sau autocolante cu sigla primăriei, pe care scrie “Indiferent pe cine iubești, Madridul te iubește”. Pentru că doi bărbați sau două femei se pot ține de mână pe stradă și se pot săruta pe o bancă în parc, iar părinții și școala au știut să le explice copiilor ce înseamnă diversitatea la vârste fragede, astfel încât nu li se pare nimic ciudat. Și de-aia nici nu simt nevoia să întrebe ceva.

Pentru că mi-am dorit dintotdeauna să trăiesc într-o lume în care a fi gay să fie la fel de banal cu a fi șaten. Pentru că majoritatea madrilenilor, indiferent de vârstă și educație sunt foarte deschiși. Pentru că îmi place clima. Pentru că există oportunități de joburi dar și de dezvoltare, mai ales dacă vorbești limbi străine, iar eu vorbesc 4 limbi și jumătate. Pentru că există infrastructură și orașul e în continuă schimbare. Pentru că metroul vine la fiecare 3 minute. Pentru că au 12 linii și 302 stații de metrou. (Anul ăsta se sărbătorește și la Madrid centenarul. Dar e vorba despre anul în care s-a dat în folosință prima linie de metrou.) Pentru că pot parcurge distanța de peste 600 km de la Madrid la Barcelona în mai puțin de 3 ore, deoarece în Spania există trenuri de mare viteză. Pentru că îmi place să văd cum bătrânii își permit să ia masa la restaurant – și mă refer la oamenii obișnuiți, nu la excepții. Pentru că am văzut cum arată spitalele de aici. Pentru că există o societate implicată și pentru că există conștiință civică. Pentru că naționalismul, xenofobia, rasismul și homofobia nu sunt susținute de Biserica Catolică și sunt respinse imediat de populație.

Pentru că aici, de 8 Martie, femeile nu primesc mărțișoare, ci intră în grevă generală și luptă pentru egalitate socială – ceea ce mi se pare mult mai important.

Unde stai în Madrid?

Momentan locuiesc în Embajadores / Lavapiés, la 2 minute de mers pe jos pâna la Mercado San Fernando. Anul trecut în septembrie am închiriat un apartament minuscul într-o clădire construită la 1800, total renovată, care are pe acoperiș o terasă comună cu jacuzzi, șezlonguri, grătar, masă de ping-pong, canapele si mese unde poți lua masa cu prietenii. Chiar dacă ești singur, întotdeauna e cineva pe terasă. La două săptămâni după ce m-am mutat cartierul a fost desemnat ca fiind “the coolest in the world”.

Voi locui aici până când voi termina renovarea apartamentului (doar puțin mai mare) pe care l-am cumpărat foarte aproape de centru.

Cum adică cel mai cool?

Păi e cel mai colorat cartier din Madrid. Și nu mă refer numai la faimoasa piață de flori din Tirso de Molina sau la sutele de desene murale și graffiti din Tabacalera, ci la faptul că e un cartier în care trăiesc laolaltă oameni din întreaga lume și care are o viață culturală frenetică. Ca să nu mai spun că poți mânca orice. Sunt taverne tradiționale vechi de peste 100 de ani, dar și restaurante chinezești, indiene sau senegaleze, cofetării low carb sau restaurante vegane. Orice. Există și câteva teatre la mine în cartier. Și școli de dans, ateliere de pictură și olărit, școli de gastronomie, magazine marocane de unde poți să-ți cumperi toate mirodeniile și saloane de coafură africană. Vezi creștini, musulmani, hinduși, budiști și atei trăind împreună și respectându-se, nu tolerându-se reciproc. E o mare diferență. Toată lumea vorbește cu toată lumea. Asta mi-a plăcut de când l-am vizitat prima oară.

Cine a desemnat acest cartier altfel?

Pentru a sărbători 50 de ani de la înființare, revista Time Out a venit cu ideea de a găsi cele mai mișto cartiere din cele mai vibrante orașe din întreaga lume. Au votat 15,000 de persoane și câștigător a ieșit cartierul în care locuiesc eu:)

Descrie puțin cartierul.

E extrem de dinamic. Practic, e dovada vie că un oraș se poate transforma în permanență, fără să renunțe însă la trecut. Este situat pe una dintre colinele Madridului, are străzi înguste și clădiri extrem de bine întreținute – fie că vorbim despre biserici de la 1600, fie despre clădirile tipic madrilene, de trei etaje, cu balcoane mici și pline de flori, piețe tradiționale de unde poți să-ți cumperi legume, fructe și pește proaspăt, dar și să mănânci cu prietenii la fața locului. Seara, în piețe poți învăta să dansezi de la salsa până la sevillana… poți participa la clase de yoga… poți învăta să pictezi… totul gratis. Pentru că suntem vecini.

Tabacalera și La Casa Encendida sunt două centre culturale de la mine din cartier unde poți vizita expoziții, poți participa la târguri de autor, dar poți și învăța să cânți la un instrument sau să-ți repari bicicleta. Organizează tot felul de ateliere.

Una dintre clădirile mele preferate din Lavapiés este biblioteca Pías de San Fernando – practic prima școală fondată în Madrid în 1729. Școala a fost destinată inițial copiilor săraci și a fost prima școală din țară pentru copiii surdo-muți. Singurele părți ale clădirii rămase astăzi sunt ruinele care inițial făceau parte din capela distrusă în 1936, în primele zile ale războiului civil. Clădirea a fost restaurată în totalitate și găzduiește printre altele cu o bibliotecă spectaculoasă cu un candelabru care te duce cu gândul la Hogwarts. Preferata mea de până acum.

Ce ți-a plăcut acolo și ce te face să te simți bine?

Îmi place să văd bătrânele cartierului, îmbrăcate în negru deseori, cum stau la povești și tricotează așezate pe o bancă… la doi pași de ele, pe-o bordură înaltă câteva puștoaice ieșite de la școală, în uniforme, care râd cu poftă și peste drum niște tineri plini de tatuaje și piercinguri care cântă la tobe. Îmi place să văd cum nimeni nu deranjează pe nimeni și nimeni nu se simte în plus. Îmi place să văd terase pline de spanioli tineri, familii cu copii alături de turiști, corporatiști și zidari aflați în pauza de masă… toți mâncând la același restaurant… Fără snobisme. Asta mi-a plăcut. Că are viață. “Vida de barrio“ îi spune aici. “Viață de cartier“ adică. Lumea e prietenoasă. Madrilenii zâmbesc. La început, când încă mă pierdeam pe străduțele întortocheate și n-aveam puncte de reper… și necunoscându-mă ca fiind din cartier, deseori mi s-a întâmplat ca oamenii să se oprească și să mă întrebe dacă am nevoie de ajutor. Fără măcar să-l solicit. Acum, la terasa mea preferată deja ospătarii și câțiva clienți știu că sunt din România, știu că am avut o expoziție de fotografie anul trecut la Matadero, știu că îmi renovez apartamentul… pentru că intră în vorbă cu tine. Dar o fac din pură curiozitate, nu c-ar vrea să te tragă de limbă.

Cum te adaptezi?

Așa cum nu mi-a plăcut ideea de a fi tolerat ca gay, nu îmi place nici ideea de a mă adapta ca imigrant. Nu știu de ce, dar amândouă mă duc cu gândul la compromis. Sau că aș fi făcut ceva greșit care trebuie reparat. Și-mi displace profund. Nu mă voi adapta. Voi continua să fiu eu. Mai degrabă mă voi dezvolta. Sunt curios din fire. Întreb sau citesc dacă nu știu. De mai bine de un an învăț o mulțime de lucruri despre istoria locurilor, despre cultura și mentalitatea spaniolilor.

De pildă, nu mă voi adapta niciodată la lipsa de punctualitate a majorității spaniolilor, oricât de mult se întâmplă să aștept atunci când trebuie să ne întâlnim. Voi continua să ajung cu 5-10 minute înainte. Și nici nu voi lua cina la 22:30. Anul trecut, în două luni m-am îngrășat 4 kg doar din cauza asta. Acum mi-am impus să mănânc la orele spaniolilor numai în mod excepțional.

E totul perfect? Ce nu merge nici acolo?

Sigur că nu e perfect. Peste tot e loc de mai bine. Însă orice-am compara cu România, trebuie să recunosc că jucăm în altă ligă. Datorită spiritului civic, oamenii se activează imediat iar politicienii reacționează prompt. Corupților de aici – spre deosebire de binecunoscuții corupți români – le e teamă. Nu schimbă legile ca să scape de pușcărie.

Urmând trendurile, și aici au devenit mai vocali extremiștii. Doar că timpul dictaturii lui Franco, folosirea simbolurilor naționale și folosirea retoricii naționaliste era la ordinea zilei. Așa că acum este de neimaginat ca un partid politic să poată folosi mesaje xenofobe sau anti migrație. Spaniolii nu mai pot concepe așa ceva. Au învățat din instorie.

Te vei întoarce?

Am plecat la 45 de ani pentru că nu am mai putut lupta inutil pentru o țară care nu-și dorește schimbarea, care nu învață nici din greșeli și nici din istoria ei recentă. Am plecat dintr-o țară în care am trăit într-o bulă de libertate, înconjurat fiind de o mână de oameni minunați, dar copleșit de o majoritate cu valori total opuse alor mele. Voi încerca să-mi construiesc o viață în Spania și să păstrez legătura cu prietenii mei din România. Și așa cum am încercat să-mi conving prietenii să nu plece din țară acum 20 de ani, așa voi încerca să-i ajut să vadă ce mie mi-e atât de clar acum. Că 150 de oameni care protestează în fața guvernului, nu vor reprezenta niciodata o amenințare pentru niște corupți. Că atâția am fost în Piața Victoriei pe 1 Decembrie 2018, seara. 150 de oameni. Atât. Am plecat furios de-acolo. Furios pe neputința de a face ceva. Nici 150 de protestatari, nici 150,000 și nici 1,500,000 nu vor putea schimba ceva. Că România are vreo 19,000,000 de cetățeni cu drept de vot.

Cum să mă întorc într-o țară în care nu voi putea să fiu eu însumi? Într-o țară în care a trebuit să îmi cenzurez în permanență gesturile, timp de 45 de ani... Cum să mă întorc după ce mă voi fi obișnuit să fiu tratat civilizat de autorități, să nu fi dat vreodată șpagă în spital?

 

Nu mă voi întoarce, așa cum nu se va mai întoarce majoritatea românilor care au plecat sau pleacă din țară, deși unii așa afirmă acum sau așa speră familia care a rămas în țară. Să presupunem că voi fi sănătos, că voi mai munci 20 de ani și mă voi pensiona la 65 de ani. Cum să mă întorc după ce mă voi fi obișnuit să fiu respectat și protejat de legislație ca bărbat gay? Cum să mă întorc într-o țară în care nu voi putea să fiu eu însumi? Într-o țară în care a trebuit să îmi cenzurez în permanență gesturile, timp de 45 de ani... Cum să mă întorc după ce mă voi fi obișnuit să fiu tratat civilizat de autorități, să nu fi dat vreodată șpagă în spital? Cum să mă întorc după ce mă voi fi obișnuit să respir aer curat, pentru că poluarea la Madrid a fost luată în serios cu mulți ani în urmă? Cum să mă întorc după ce voi fi condus zeci de mii de kilometri pe cei peste 17,000 km de autostrazi (care cu siguranță se vor înmulți considerabil în următorii 20 de ani), după ce mă voi fi obișnuit să merg la plajă unde să nu calc pe scoici amestecate cu mucuri de țigară și capace de bere, ci să fie nisip curat și plajele să aibă rating the blue flag? Cum? Ce om normal la cap s-ar mai întoarce? Și de ce? Că sunt român? Păi tot român o să fiu și-acolo. Și dacă o să apuc pensia, cu siguranță îmi va fi mai bine în Spania. Practic… Ubi bene, ibi patria.

Care este nivelul maximum de respect pe care l-ai simțit acolo?

Sunt ateu. Cu toate astea, în Chueca (cartierul gay) există o biserică pe care eu o ador. Iglesia San Anton. Biserica Sfîntu’ Anton adică. Eu acolo am înțeles ce înseamnă respectul. E o biserică mică, simplă, din piatră… fără altare de aur sau candelabre de cristal. Modestă. Așa cum cred că ar trebui să fie orice biserică. Mi-au atras atenția niște bannere amplasate în stânga și în dreapta intrării pe care scria așa: Aici poți bea apă proaspătă | Îți poți schimba copilul | Avem defibrilator | Poți face fotografii | Poți folosi toaleta | Poți bea o cafea | Avem WiFi gratuit | Poți intra cu animalul de companie | Deschis 24 h.

Nu mai văzusem așa ceva. După ce mi-am îndreptat privirea către intrare am observat foarte mulți oameni ai străzii. Unii cărau cu ei pungi, unii erau extrem de murdari, alții cu probleme psihice. Cu toți stăteau pe treptele bisericii, însă păreau să aștepte ceva. Și păreau a fi la ei acasă. Așa că am urcat treptele și am intrat. În centrul bisericii erau scaune ca la cinematograf pe care dormeau sau stateau zeci de oameni ai străzii. Lângă pereți, pe niște mese, zeci de telefoane erau puse la încărcat. În fața altarului erau trei mese lungi, pe care niște voluntari așezau fețe de masă albe, din bumbac. Impecabil de albe. Apoi am întrebat un voluntar ce se întâmplă. Mi s-a explicat că acolo se pot adăposti oamenii străzii zi și noapte. Și tot acolo primesc mâncare. Dar nu oricum. Nu în pungi de plastic sau o conservă. Decent. Tot în biserică există un spațiu în care oricine poate dona lucruri, iar oamenii nevoiași le pot primi în funcție de nevoi. Telefoanele sunt puse la încărcat pentru că pentru oamenii străzii telefonul este singura modalitate de a ține legătura cu familia sau a cere ajutor. Oamenii ăia erau tratați cu demnitate, în ciuda situației în care se aflau. Mi s-a părut incredibil. Este singura biserică în care intru ori de câte ori sunt prin zona… și singura în care dau bani. Donațiile se pot face atât cash, cât și cu cardul, telefonul sau ceasul.

48,6% dintre morțile din România ar fi putut fi evitate. (Eurostat, 2015)

În ce constă bucuria vieții pentru tine?

Prietenii mei sunt cei mai importanți pentru mine. Și-ăia care mă suportă de-o viață, și-ăștia care-au ajuns să mă cunoască abia acum. Lucrurile simple mă bucură, să știi. Să stăm la povești, să vină în vizită, să mergem în vacanțe împreună…

Deși deocamdată stau într-un apartament mai mic decât o mini garsonieră (23mp), că așa sunt mai toate apartamentele din centrul Madridului, mai ales dacă locuiești într-o casă veche, din decembrie până acum am avut deja 12 prieteni care au venit în vizită la Madrid. Și alți doi sunt deja programați pentru luna mai. Mă bucur enorm.

Cum se vede România de acolo?

Tristă. Fără speranță. Cu oameni prinși într-o capcană. Am prieteni cărora le e teamă să plece. Le e frică să nu piardă puținul pe care-l au. E puțin. Da’ măcar s-au obișnuit cu el. E puținul lor. Și mă refer și la venituri, și la sănătate, și la educație, și la demnitate, și la libertate… La toate.

Și asta mă duce cu gândul la cum prindeau copiii maimuțe în Thailanda, făcând o gaură mică într-o nucă de cocos, în interiorul căreia puneau uneori fructe, alteori un șomoiog de poleială ca să le ademenească. Gaura din nuca de cocos era foarte mică, însă mâna unei maimuțe intra fără probleme. Doar că atunci când apuca momeala și strângea pumnul, orificiul nu-i mai permitea să-și scoată mâna. Sigur că s-ar fi putut elibera imediat dac-ar fi deschis pumnul și-ar fi dat drumul momelii. Dar cum nu voiau să dea drumul momelii… strângeau și mai tare pumnul… trăgeau și mai tare de momeală… și erau prinse imediat.  Așa văd România. Ca pe o capcană.

Alții au părinții bătrâni și bolnavi și știu că nu-i pot lăsa singuri, pentru că în spitalele din România aproape jumătate din cei care mor, mor cu zile. Nu, nu e o exagerare. 48,6% dintre morțile din România ar fi putut fi evitate. (Eurostat, 2015). Și-atunci sunt prinși între ciocan și nicovală. Ce să facă? Să stea în România și să-și ajute părinții, sau să plece pentru a le oferi un viitor mai bun copiilor lor? Orice-ar alege vor ieși în pierdere.

De când am plecat urmăresc știrile. Mă interesează chiar dacă am plecat. Am prieteni acolo. Îmi pasă de ei. Dar cu cât mă uit mai mult, cu atât îmi dau seama că am luat cea mai bună decizie.

Ești român în Spania. Unul dintr-un milion… Cum te face să te simți chestia asta?

Eu deja mă simt acasă la Madrid și evit să spun “Vin acasă” atunci când mă refer la București. Nu cred că mă va ajuta să mă integrez. În Lavapiés am vecini spanioli, francezi, ruși, britanici, indieni, chinezi, senegalezi, olandezi și belgieni. În Nueva Numancia, cartierul în care sper să mă mut în curând, voi sta într-un bloc cu 6 apartamente. Vecinii mei sunt spanioli, ecuadorieni și columbieni. La Madrid nu mă simt în plus. Dimpotrivă. Am observat că oamenii sunt curioși. Vor să afle lucruri despre România, în ce anotimp să meargă în concediu acolo, ce să viziteze, unde și ce să mănânce. Îi interesează politica și toți mă întreabă de ce am plecat. Și le spun.

Spania e plină de imigranți. Potrivit unui sondaj efectuat de Centrul de Cercetări Sociologice din Madrid în septembrie anul trecut, șomajul este cea mai acută preocupare a spaniolilor. Imigrația se situează abia pe locul cinci în spatele corupției, o economie lentă și un eșec perceput al clasei politice. Dar, spre deosebire de alți europeni, spaniolii nu dau vina pe imigranți pentru lipsa locurilor de muncă.

Nu sunt naționalist. Deloc. Am prieteni români în Madrid, la fel cum am prieteni spanioli, britanici sau belgieni. La toți țin la fel și nu simt că mă văd altfel decât pe ceilalți. Nu mă voi înconjura de români decât în măsura în care avem lucruri în comun. Pentru mine naționalitatea este o pură întâmplare.