Mirela Oprișor este actriță, soția lui Mimi Brănescu- actor la rândul lui, scenarist și dramaturg. Este mama Anei, elevă acum în clasa a 7-a în sistem privat. Primele clase au fost în sistemul de stat.

Cum a fost prima ta zi de școala, ce amintire specială ai din acea zi?

Îmi aduc aminte de miros… mirosul acela de haine noi, de uniformă nouă. Mirosul de ghiozdan nou de vinilin pe care îl aveam toți… mirosul copertelor de plastic cu care înveleam caietele, și din care aveam doar câteva, că în rest foloseam hârtie indigo, mai ții minte? Și îmi aduc aminte de etichetele pe care le lipeam pe acea hârtie. Și de faptul că plângeam mereu dacă nu le lipeam drept, că după aia trebuia să rup coperta, să fac alta…. Și țin minte că am pregătit totul cu o seară înainte și am aranjat frumos totul cu hârtia aceea închisă la culoare și etichetele perfecte… Iar din prima zi îmi aduc aminte emoția… care m-a însoțit de-a lungul vieții și a carierei. Pentru mine emoția este ca și cum aș avea a treia mână. Nu mă pot lipsi de ea…

Cum a fost prima zi de școala a copilului tău? Ce ai simțit?

De regulă cu copilul meu am încercat să-mi reprim emoțiile, deși nu am putut de-adevăratelea. A trebui să joc lipsa de emoții, pentru că soțul meu era și mai emoționat și atunci unul dintre noi trebuia să pară că e cu picioarele pe pământ… Îmi aduc aminte că i-am luat Anei uniforma cu 3 zile înainte de deschiderea școlii și dimineața i-am pus-o, avea șosete, pantofiori, părul făcut și mi-aduc aminte de o imagine frumoasă: ea și Mimi (Brănescu- n.m) mergând înainte cu buchetul de flori în mână… Le-am făcut și o fotografie atunci și imaginea aceea o să-mi rămână toată viața. Cum mergea ea așa de mână cu tatăl ei și cum îl strângea… Emoții, emoții, emoții… I-am dat calciu cu o seară înainte fiindcă nu putea adormi de emoție….

După 2, 3 ani am observat că tot ce învață copiii aici nu e degeaba, totul are un rost. La școala de stat e pe de rost, aici are rost. E o diferență. La școala de stat trebuie să uite, ca să poată învăța din nou, lucrurile nu se leagă, parcă. Copiii sunt încorsetați, îngustați, îi limitează de la a gândi liber! Sunt parcă transformați în ceea ce mai târziu devine cireadă electorală…

Ce relație are copilul tău cu școala, ce spune despre ea când vine acasă?

Copilul meu pleacă fericit la școală și vine fericit de la școală.

Care au fost așteptările tale legate de educația oferită de școală copilului tău? Au fost ele atinse? Depășite? Dimpotrivă?

În prima parte nu au fost atinse, mai târziu, da. Ana a fost la început la o școală de stat. În egală măsură am fost dezamăgită de sistem, nu de învățători, fiindcă unii sunt foarte buni și muncesc mult… vorbim însă despre un sistem care e total depășit în 2018 și, mai ales, dezamăgită de părinții copiilor. De atitudinea lor din ședințele de la școală care m-au uimit de cele mai multe ori, de felul în care gândesc, de felul în care proiectează în copii ratările lor pe care le doresc a fi împlinite prin ei.

Am fost la deschiderea anului școlar și directoarea citea de pe o foaie un discurs care fusese, probabil, scris de altcineva sau de ea, nu are importanță. Dar era un discurs citit, în loc să fie vorbit din inimă cu sinceritate și căldură și adresat copiilor. Era un discurs spus pentru alții care erau acolo, inspectori, probabil. Și când am văzut că vine și un popă, și copiii stau 2 ore în soare să privească acest început de an școlar și nu puteau să se bucure că tot timpul erau atenționați să tacă, să nu mai râdă, atunci am fost șocată. Și atunci am decis să mergem la școală privată.

Un copil care e crescut într-o familie de artiști e un copil liber, orice ai face. Gândește altfel! Nu poți, de exemplu, s-o întreb: „Ana Brănescu, de ce ai desenat buburuza în culorile curcubeului? Buburuza se desenează cu roșu și negru”. Și Ana zice „Știu, doamnă, dar asta e buburuza mea!” Copilul la 6 ani știe cum e o buburuză, știe cum arată! Ea voia să treacă la alt nivel, dar vezi tu, acel nivel nu există!

Când Ana era în clasa zero, m-am dus la învățătoare și mi-a zis, „Doamnă, copilul trebuie să citească mai mult!” „Da, dar cât să citească la 6 ani?” „Să știți că eu am copii care citesc fluent! Și trebuie să țineți pasul.”

„Dar Ana de aia e la școală ca să învețe să scrie și să citească. Și să poate să se facă ce vrea ea! Bucătar și să călătorească în toată lumea asta, sau manichiuristă și să ajungă unde vrea ea”… „Haideți, doamna Brănescu, zice, că nu vă cred.” „Ba da, eu nu țin să ajungă avocată, sau să facă ASE ul și să devină secretară, nu vreau să fie medic și să stea 7 ani pe bară, eu vreau copilul meu să fie fericit”.

Copiii ăștia au nevoie de alte lucruri, nu de Moara cu noroc și Pupăza din tei. Când i-am citit „Pupăza…”  nu a înțeles nimic! Ce să înțeleagă un copil în 2018 din „Pupăza din tei”? Sigur, e normal, fiind româncă, să știe despre Creangă, Eminescu, Nichita, Marin Preda. Dar copiii ăștia au nevoie de altceva în viață. Și învățătorii nu sunt neapărat de vină. De vină este întregul sistem, pentru că, am aflat mai târziu, dacă ei nu au rezultate bune la clasă, nu evoluează în ierarhie, nu primesc puncte la salariu… Și atunci ce alege un învățător? Să fie funny pe 1000 de lei, sau să intre în sistem? E ușor de judecat, dar greu de făcut. „Peștele de la cap se-mpute”, acolo e de fapt problema. La cap. Învățătoarea pe care a avut-o Ana era un pedagog excelent care, datorită sistemului, părea mai tot timpul încordată. Și nu o condamn… cu 32 de copii în clasă…

Copilul meu nu o să fie niciodată bun la matematică, că nu are cum! Suntem o familie de artiști. Se insista foarte mult pe matematică la școala de stat. În clasa întâi era 5, 6 concursuri. Eu nu am dat-o. Cei care se întorceau de la concursuri erau scoși în față și aplaudați de ceilalți din clasă! La această școală privată la care este acum, nu se pune accent pe asta, dacă copilul nu are aptitudini. Se investește exact în ce are copilul mai bun. După 2, 3 ani am observat că tot ce învață copiii aici nu e degeaba, totul are un rost. La școala de stat e pe de rost, aici are rost. E o diferență. La școala de stat trebuie să uite, ca să poată învăța din nou, lucrurile nu se leagă, parcă. Copiii sunt încorsetați, îngustați, îi limitează de la a gândi liber! Sunt parcă transformați în ceea ce mai târziu devine cireadă electorală…

Care sunt temerile tale legate de același subiect?

Nu am temeri, din fericire acum, nu. Are rezultate ok, nu e nici prima, nici ultima, are preocupări frumoase, scrie, citește, se uită la filme…

Către ce se îndreaptă copilul tău, ce talente are, ce materie ii face cu ochiul?

E foarte bună la engleză, și probabil că o să scrie. O să scrie ca tăticul ei, sau poate că va fi actriță. S-ar putea să avem o surpriză și să se facă cercetător științific sau medic, dar mă îndoiesc:)

Cum arată o dimineață înainte de plecare, cum vă pregătiți ieșirea din casă?

Până acum era mai cu efort, dar acum e mult mai lejer, copilul e mare. Discutăm programul zilei, ne urăm succes, e foarte relaxată.

Ce-i pui tu în rucsac, ce-și pune ea? O ajuți cu asta? O mai întrebi pe drum dacă a uitat ceva?

E foarte pretențioasă la mâncare…  În rest, nu e nevoie de ajutorul meu, Ana e foarte organizată…

Cum îi explici situațiile ivite la școală? Cum îi „traduci” lumea în care se află? Îmi poți da un exemplu?

A avut anul trecut o mică problemă cu fetele pe la școală și am încercat să-i explic că și eu am trecut prin asta, că încerci să-ți găsești identitatea la vârsta asta, că e vorba de o competiție, că e vorba de lideri de grup, că așa se întâmplă lucrurile la vârsta asta și să aibă răbdare și umor, că astea sunt cele mai importante. Și am avut surpriza să constat că mi-a spus că și ea a greșit… Suntem foarte deschiși cu ea la capitolul ăsta. Îi dăm sfaturi și încercăm să o facem să privească lucrurile și din punctul celuilalt de vedere.

Care au fost materiile tale preferate și ce profesori ți-au rămas în minte? Cu ce anume?

Am avut profesori buni… Mi-aduc aminte de un profesor de biologie din școala generală și de un profesor de geografie din liceu. Dar îmi aduc aminte de ei nu pentru că ceilalți nu erau buni, ci pentru că aceștia erau cu totul speciali, erau artiști în felul lor. Asta m-a atras la ei, era așa o chimie între noi, ne înțelegeam din priviri și glume… Ca oameni îmi plăceau, era altfel. Și pe vremea aceea, să fii altfel era ceva!