Alex Dima : "Orice timp își are sfinții lui"

Alex Dima

Pe Alex Dima nu este nevoie să îl prezint, pentru că știe toată lumea cu ce se ocupă. L-am găsit în căutare de oameni care fac binele în România, care îi ajută pe alții, care se implică și schimbă lucrurile. Pentru că Alex Dima crede că binele e „contagios”.

Am vorbit cu Alex Dima despre bine, dar și despre partea din presă care are mâinile pătate de sânge prin minciunile cu care aceasta și-a otrăvit publicul seară de seară la televizor.


Alex Dima, în această țară sunt foarte mulți oameni faini, oameni care fac bine, dar care nu se văd, pentru că sunt acoperiți de un strat de neputință care este mult mai vizibil. Eu zic că degeaba există ei, dacă per ansamblu țara merge prost. Ești de acord?

Nu, nu sunt. Eu nu cred că oamenii care fac bine în țara asta sunt acoperiți de un strat de neputință. Cred că mai degrabă sunt învăluiți într-un nor al putinței, al gândului bun și al dorinței de a face bine. Eu nu-i găsesc pe oamenii ăștia așa cum spui tu, acoperiți și invizibili, ci plini de energie și de bine și de la ei mă întorc cu bateriile pline de energie!

Cam așa suntem noi, cei de la „România, te iubesc” și eu, cel puțin, un „escroc energetic”. Îmi înfig toate „firele” pe care le am atunci când găsesc un astfel de caz. Dar este adevărat că acești oameni speciali se lovesc de tot felul de ziduri, de tot felul de preconcepții și de ceilalți pe care îi întâlnesc în jurul lor și care nu sunt ca ei. Dar și aici este o parte faină, pentru că îi vezi că reușesc să doboare și zidurile și preconcepțiile și reușesc să strige către societate: „noi facem bine, haideți și voi!”

Noi rezistăm ca societate numai datorită acestor drepți care funcționează și trăiesc lângă noi

Dar acești oameni și faptele lor bune sunt ca niște insule depărtate unele de altele, nu sunt legate între ele și par a fi rătăcite într-o mare pustie…

Da, așa este. Eu îi numesc pe oamenii care fac bine în țara asta „celule”. Acestea țin societatea vie. Și eu mereu am dat acest exemplu: la stejarul din Mamvri, Dumnezeu I se arată lui Avraam în formă întreită, și îi spune că Sodoma și Gomora vor fi distruse din cauza păcatelor oamenilor din ele. Dar Avraam, evreu fiind, începe să negocieze cu Dumnezeu pe care Îl întreabă ce va face dacă în cetate vor fi cincizeci de oameni drepți, tot o va distruge? Și Dumnezeu îi răspunde că nu. Dar dacă vor fi 40, sau 30 și tot reduce numărul profitând de bunăvoința lui Dumnezeu. Din păcate, acolo era un singur om drept, Lot, pe care Dumnezeu îl și scoate din cetate și apoi o distruge. De fapt, le distruge pe amândouă.

De ce spun asta? Pentru că am senzația că noi rezistăm ca societate numai datorită acestor drepți care funcționează și trăiesc lângă noi. Să știi că sfinții nu sunt numai în cărți, ci sunt și printre noi. Orice timp își are sfinții lui. Și acum ei sunt lângă noi și trebuie numai să-i vedem. De aceea mă bucur eu de meseria mea pe care nu o văd doar ca pe o meserie, ci ca pe o misiune. Și această misiunea este de a-i scoate pe oameni aceștia în față cu întreit rol: primul – să știm de ei, al doilea – să îi ajutăm să funcționeze, că de cele mai multe ori după ce le spunem povestea și devin vizibili, sunt ajutați, și al treilea – să le urmăm exemplul.

Mă întorc acum dintr-un tur de 1700 de kilometri prin țară, care a început prin niște sate care mor, care dispar. Am ajuns la vreo 40 de bătrâni care aveau cu toții copiii plecați ba în Spania, ba în Italia și pe care, un „nebun” care a trăit prin Italia, a început să-i ajute. Numai că acesta și-a dat seama că nu poate face lucrul acesta fiind departe, așa că s-a mutat aici ca să facă o treabă mai bună.

M-am dus și eu cu el și am dus daruri la acești 40 de bătrâni. Nu am cum să explic emoția pe care am trăit-o acolo. Am ajuns la o bătrână care locuia într-o casă în care abia mai pâlpâia focul în sobă și care stătea în pat și se uita în tavan. Mai venea o vecină pe la ea din când în când, în rest, rotea ochii în tavan toată ziua, așteptând să vină cineva pe la ea, să-i mai schimbe pampersul, să-i mai facă focul. Și vine omul ăsta de care spun, care o vizitează și-i aduce daruri și care sigur că nu-i schimbă soarta, dar cel puțin îi asigură cele necesare pentru o săptămână, două. Însă dincolo de asta, îi bate la ușă! Nu îți dai seama ce înseamnă asta pentru un om care stă singur și se uită neputincios în tavan, așteptând să se stingă sub o plapumă!

Foto Alex Gâlmeanu pentru PRO TV

Apoi am ajuns la Părintele Damaschin de la Iași care are în grijă 10 000 de copii.

Câți??

10 000. Așa am făcut și eu, ca tine…:) Nu are grijă ca la Rădăuți, unde la așezământul de acolo oamenii se ocupă de copii secundă de secundă. Părintele Damaschin le dă lucruri necesare pentru școală, îi încalță, le ajută familiile, etc. În momentul în care au nevoie de ajutor, aceste 2000 de familii apelează la el. Iar de Crăciun, de Paște și când încep școlile, el le trimite pachete. Fiecare pachet este în valoare de 60 de euro. Și pentru 10 000 de copii sunt 600 000 de euro! Deci 600 000 de euro de Crăciun, la fel de Paști și la fel în septembrie, când încep școlile.

Și de unde ia banii aceștia?

Îi sună telefonul încontinuu… Îl sună românii plecați, care vor să doneze, care vor să ajute… Eram cu el seara, după filmare, și îmi zice „uite, acuma o să sune românii de pe partea cealaltă a lumii, se face ziua în Canada, în America și mă sună doamnele de acolo și mă țin la telefon câte o oră și fac donații”.

La Valea Screzii este Părintele Tănase care face același lucru cu bani din …„cerșeală” cum zice el, adică îi cere pur și simplu. Și când vezi oamenii ăștia, nu ai cum să zici că nu e bine. Ba da, e bine. Dar astea sunt celule sau, cum le spui tu, insule, care funcționează. În timp însă mi-am dat seama că e foarte greu să unești două celule din astea, mai degrabă dintr-o celulă se pot desprinde altele mai mici. Dar nu le poți uni și aici văd eu stratul acela de neputință de care zici tu.

Când vezi pe ecran o Românie verde, când vezi pe ecran oameni care fac bine, care sunt plini de energie, nu ai cum să nu te umpli de speranță!

 

Dacă sunt atât de mulți oameni care fac atât de mult bine pentru atât de mulți oameni, înseamnă că nu stăm bine deloc. Paradoxal, cu cât nevoia de bine este mai mare, cu atât răul e mai răspândit…

Mai bine să fie loc de bine, decât loc de rău.

Tu ești hotărât să vezi mereu jumătatea plină a paharului?:)

Da, dar realitatea este că atunci când doi români se adună la un loc, încep să se plângă. Eu încerc să nu mai fac asta, nu-mi iese mereu, dar de foarte multă vreme mi-am propus să nu mă mai plâng. Că dacă mă plâng, cu ce mă ajută? Mai bine să vorbim despre oamenii frumoși, ne mai încărcăm de energie bună.

Cum ai ajuns să faci emisiuni despre binele din România? Este o campanie PRO TV?

Da, pentru că lucrăm la materialele de 1 Decembrie și ceea ce nu dăm de 1 Decembrie, dăm în edițiile următoare de „România, te iubesc” .

Încă de la începutul verii am avut ideea de a vorbi despre astfel de oameni și despre faptele lor. Și astfel s-a născut „Rețeaua de bine”- materialul pe care telespectatorii l-au văzut acum 3 săptămâni pe post.

Nu ți-a fost teamă că audiența va avea de suferit dacă alegi să prezinți binele și nu răul la televizor?

Nu, au fost audiențe record! De ce crezi tu că avem succes de 1 Decembrie cu materiale de genul ăsta? Pentru că oamenii au nevoie de așa ceva, nu mai vor să vadă numai „negru” și „gri”, ci au nevoie să vadă că se poate și altfel!

Când vezi pe ecran o Românie verde, când vezi pe ecran oameni care fac bine, care sunt plini de energie, nu ai cum să nu te umpli de speranță!

De multe ori în acești doi ani mi-a fost jenă că pe legitimația mea scrie „jurnalist”

 

Te-am văzut pe Instagram cu mătura în mână, făcând lucruri prin curte, sau meșteșugind o bibliotecă prin casă… Te întorci la lucrul cu mâinile, la ale pământului?

Da, asta o am de câțiva ani buni… O fi și de la vârstă, că te cheamă pământul:). Dar până voi deveni eu pământ, am ales să investesc în pământ.

Am vie și pruni- cred că mama nu mai vrea să audă de prune! A adunat anul ăsta 3 tone de prune cu vreo doi vecini. Am cules și struguri, vreo 300 de kilograme de struguri albi și 600 de kg de struguri roșii. Nu-i mult față de cât se face în zona aceea care este regiune viticolă…

Știi cum e locul ăla al meu? Am construit singur o poartă de lemn și acum, după ce trec de ea, parcă timpul se oprește în loc. Stau acolo sub nuc, și sub cireș, aproape de marginea pădurii. Și sunt fazani, și căprioare… E o altă lume. O lume în care, din fericire, nu am semnal la telefon:). Tot terenul este înconjurat de pădure, e ca o insulă.

Deci ți-ai făcut insula ta.

Da, un fel de insulă. „Bula” mea, că tot vorbim de faptul că trăim în „bulele noastre”. Am și eu bula mea verde.

Pe tine meseria asta nu te-a zdrobit, nu te-a îmbolnăvit…

Încă nu:)

Câți ani de presă ai?

20.

Și, după atâția ani de jurnalism, nu ai căzut în depresie?:)

Nu, pentru că, slavă Domnului, colegii mei sunt niște oameni cu haz, cu simțul umorului și asta ne ajută foarte mult, asta este rețeta: să te pui la un moment dat în cur pe marginea drumului și să începi să râzi. Că altă soluție nu ai! Ca Moromete! Mă gândesc mereu la personajul ăsta.

E greu să treci peste gunoaie aruncate, peste oameni pe care nu îi schimbi din cauza lipsei lor de educație. Suntem un popor la care educația a devenit un moft. Ieri am filmat niște copii de liceu care fac meditații cu copiii din familiile cu probleme. Și sunt peste 150 de liceeni, copii foarte buni, care își rup din timpul lor buchisind cu unii mai mici decât ei. Și i-am întrebat de ce fac asta. Mi-au spus că se simt utili. Cum să nu-mi încarc bateriile de la ei?

Noi aici, în România, ne-am creat un război, războiul nostru, dar pe noi nu ne-a atacat nimeni în afară de prostia care trage de pe toate flancurile. Dar nu prostia altora, ci a noastră! Iar singura armă pe care o avem în acest război este educația.

Ajung și eu deseori cu energia la pământ, nu am cum să mă feresc! După ce am filmat o vară întreagă în Teleorman pentru „Județe la stăpân” și am văzut cum speranța a murit acolo, nu am cum să mă ridic altfel de jos, decât tot cu oameni din ăștia frumoși! Și, de fapt, aici intervine „escrocheria” noastră: ne încărcăm energetic de la acești oameni în timp ce le spunem poveștile.

Ce a făcut bine și ce a făcut rău presa în ultimii doi ani?

Hai să începem cu ce a făcut rău… De multe ori în acești doi ani mi-a fost jenă că pe legitimația mea scrie „jurnalist”. Mi-a fost jenă pentru acei bezmetici și tembeli din presă care se consideră tot jurnaliști și care au otrăvit de la televizor oamenii seară de seară! În fiecare seară!

Și rezultatul îl vedem acum: acești bezmetici au mâinile pătate de sângele celor care i-au crezut. Și azi am întâlnit un om care mi-a spus că nu crede în boala asta! Nu avea importanță pentru el că mor sute de oameni zilnic din cauza acestei boli, că spitalele sunt blocate și că pe lângă aceste sute care mor, se adaugă mii de oameni cu cancere și alte probleme care nu mai ajung să intre în spitalele deja supra-aglomerate. Deci cred că o parte a presei a greșit foarte mult, foarte mult în perioada asta. Politicienii au suflat printr-o anumită presă ca printr-o goarnă! Eu de aia le zic colegilor mei mai tineri: „voi nu sunteți, nu trebuie să fiți niște trompete în care suflă un politician”.

Pe tine te-au înjurat oamenii? De ce?

Da, m-au înjurat, dar știi ce a fost dureros? A fost dureros că m-au înjurat cei care aveau o icoană la profil. Doare când văd că un om care are o cruce ca fotografie de profil mă înjură doar pentru că îi spun să poarte mască, să păstreze distanța și să se spele pe mâini.

Echipa „România, te iubesc” foto Alex Gâlmeanu

Și bine ce a făcut?

Ce bine a făcut presa? Partea de presă care i-a îndemnat pe oameni să fie atenți și să fie grijulii cu cei de lângă ei, a făcut bine. Partea de presă care a scos la suprafață suferința și profesionalismul medicilor, cum a făcut Carla Tănasie de la Digi 24 care a făcut ce nu a făcut Iohannis și alții în toată această perioadă. A fost acolo!

Presa care a arătat toată suferința oamenilor din spitale. Primul contact cu suferința și lovitura în stomac pe care mi-a dat-o forța unui om în toată această nebunie a fost de la o voluntară care și-a lăsat familia cu doi copii acasă, și-a închiriat un apartament în Suceava unde a venit să facă voluntariat în spital! În prima zi a stat îmbrăcată într-un combinezon timp de 12 ore și îmi spunea că nu putea să plece pentru că tot timpul o striga cineva care avea nevoie de ceva. Timp de 12 ore nu a mers la toaletă, nu a băut apă! Și după aceea am văzut cum arătau mâinile ei, fața ei!… I se auzea transpirația în cizme când mergea… Cum să ajungi la asta?!

Și tu să stai pe canapea, să mănânci salam, să bei bere și să spui că nu există boala și că suntem plătiți de Soroș și de Bill Gates și mai știu eu ce prostii.

Te simți acum un fel de reporter de război?

Nu, nici pe departe. Am dat de curând „like” la un reportaj realizat de un reporter de război de la CNN. Nu se compară… Când am fost nominalizați la Emmy cu reportajele despre zăpezi, am intrat în sală la New York alături de ceilalți, cu o mică speranță că poate vom lua premiul. Dar a câștigat un reportaj despre situația din Siria. Acela era reporterul de război adevărat, când se trage pe lângă el, când… Noi aici, în România, ne-am creat un război, războiul nostru, dar pe noi nu ne-a atacat nimeni în afară de prostia care trage de pe toate flancurile. Dar nu prostia altora, ci a noastră! Iar singura armă pe care o avem în acest război este educația.

 

Lasă un comentariu:

Leave a Reply

Your email address will not be published.