Paula Herlo : "Ce nu înțelege românul e că atunci când un politician corupt fură, fură din portofelul lui"

Paula Herlo Foto: PR PRO TV

Am început prin a râde cu Paula Herlo. Râd mult cu ea. Are un umor special, inteligent… O cunosc demult, prin prisma meseriei, însă mai ales în ultimul an am cunoscut-o mai bine și am interacționat cu ea cu mare bucurie, plăcere și admirație. Are forță, corectitudine, pare genul acela de om cu care ai vrea să petreci sfârșitul lumii. Într-un fel, pe cel al României îl anticipează, de aceea ajută intens la prevenirea lui printr-o declarație săptămânală, (în fiecare duminică), de iubire: „România, te iubesc!”. Acesta este titlul emisiunii (prezentate de Cristian Leonte), pe care Paula o realizează alături de Rareș Năstase, Alex Dima, Paul Angelescu, Cosmin Savu la PRO TV.

Emisiunea aceasta a schimbat legi în România, investigațiile realizate de acești 5 jurnaliști au arătat defecțiuni și incompetențe, au speriat politicieni, au adus adevărul în fața telespectatorului. Adevărul crud despre România, dacă o iubim cu adevărat, trebuie s-o ajutăm să se vindece… Am dat drumul la înregistrare și Paula a zâmbit:

Zic direct, sau puneți întrebarea, așa mi se spune mie pe teren?

Cum vrei…🙂))

Așa mi se spune , da… Ne pregătim, punem microfonul și mă întreabă: zic direct, sau puneți dvs întrebarea? pune-o eu, dacă nu vă supărați...

Dar de ce spun asta, când se deschide camera știu ce ai putea să-i întrebi?

Nu, dar ei cred că pot spune orice. Și mai ales autoritățile. Că noi discutăm înainte cam care e tema interviului, se pregătesc, unii își învață declarația pe dinafară și întreabă așa la început: încep, sau mă întrebați dvs?

Care e problema autorităților în România?

Că multe dintre ele sunt incompetente? Am dat și de oameni pregătiți, dar în acest moment este un nivel mare de tot de incompetență la nivelul instituțiilor.

E prima oară când se întâmplă la nivelul acesta de magnitudine?

Poate că e prima oară când simt eu că nu am cu cine discuta… Pe foarte multe teme sociale pe care eu le documentez, nu prea mai am cu cine să discut pe un subiect aplicat, documentat…

Câtă iubire poate încăpea într-un singur reporter pentru țara asta?

Zilele astea mi-am amintit de o discuție pe care am avut-o cu Margit Șerban de la Timișoara, de la Oncologie, cea de la care am pornit noi povestea cu fetele de la Dăruiește viața”. Când ne-am cunoscut noi prima dată și am făcut interviu cu ea, cam la un sfert de oră izbucnea în plâns așa, când povestea de câte un caz. Și zice, să știi că plâng foarte mult și o prietenă mi-a zis că ăsta-i semn de bătrânețe… Și acum câteva zile, m-am trezit că, uitându-mă la niște imagini de la proteste, aveam lacrimi în ochi. Și mi-am zis ori îmbătrânesc, ori înțeleg pentru prima dată mai profund că țara asta e a noastră și trebuie să o ajutăm, s-o apărăm. Și, de fapt, asta facem noi la România te iubesc, ajutăm țara asta cum putem. Și, da, m-am trezit zilele astea cu emoție, întrebându-mă: oare va mai fi vreodată bine aici, oare copiii noștri vor rămâne, vor avea ce să facă aici?” Oare o să fugim după ei prin lumea asta, să-i vedem câte o zi, două într-un an?

 

Eu am un filtru al meu prin care trec oamenii. Și știu exact cu cine să mă anturez și cu cine nu. Eu nu am prieteni de către să mă fi despărțit. Prieteniile mele sunt vechi și durează și acum.

 

Ce înseamnă azi să iubești o țară, în condițiile în care totul e global, globalizat?

Noi ca structură, că trăim aici, sau afară, simțim emoție legată de țară. În ADN-ul nostru suntem legați de țara asta și de aceea foarte puțini reușesc să se integreze în altă parte. E ceva ce ține de cultura noastră, de amintirile noastre din copilărie, de tradiții, de felul în care râdem unii cu alții, ceva ce nu găsești în altă parte. Noi am făcut multe reportaje cu oameni plecați și fiecare stătea acolo și muncea pe brânci și trudea cu gândul că se va întoarce într-o zi acasă. Marea mea durere e că oamenii ăia cu care eu am filmat acum 12, 13 ani… sunt tot acolo. Copiii lor au crescut, sunt la facultate, iar ei sunt tot acolo, tot cu dor de România...

Deci, ce înseamnă să iubești o țară?

Să faci tot ce poți tu ca cetățean care își înțelege drepturile… Ne scriu oamenii pe site și ne întreabă, ce ați rezolvat că ați dat anchetele astea? Nu rezolvăm problemele, nu jurnaliștii rezolvă problemele în țara asta. Cum te putem noi ajuta pe tine, cetățean? Îți dăm informația că tu ai o putere pe care ți-o poți exercita: te poți duce să îl vizitezi pe senator la cabinetul lui, că din banii tăi i se plătesc salariile. Poți să te duci și să depui o reclamație la conducerea spitalului că nu ai fost tratat corect, că ai lege care îți dă dreptul ăsta. Eu cred că așa poți ajuta România în punctul în care se află ea azi, încercând, tu și toți cei apropiați ție, să arătați că reprezentați adevărata putere în țara asta. De fapt, puterea tu ești! Ce nu înțelege exact românul este că atunci când un politician corupt fură, fură din portofelul lui! E ca și cum ți l-ai lăsa pe masă, vine un politician, ia din el 200 de lei și a plecat, că are el de mers în vacanță. Și tu stai și te uiți ca prostul cum pleacă cu banii tăi și nu faci nimic. Zici doar, stai, mă, că a furat de la stat… Noi încă mai avem reminscența asta comunistă că fiecare fura de la stat ca să supraviețuiască. Și dacă furai de la stat era ok că și statul furase de la tine. Așa că furai știuletele de porumb, oul, găina… Că bani nu se putea ca acuma. Dar, dacă furai de la stat nu era atât de grav, pe vremea lui Ceaușescu. Toată lumea fura, deci era ok. Știi că încă mai există oameni care zic, da, a furat, dar a și făcut ceva”? Nu! A furat de la tine și a făcut jumătate din cât trebuia să facă dacă nu fura. Deci eu așa cred, că omul care iubește România este cel care nu te mai lasă pe tine, politician, să furi! Care, atunci când are ceva de zis iese cu pieptul în față și spune fără să se teamă că institiile statului pot face rău. Sunt o grămadă de medici care nu vorbesc de teamă că-și vor pierde jobul, care operează în niște condiții inumane în săli de operații construite acum 50 de ani și nu vorbesc despre asta, pentru că după aia toată casta lor îi elimină! Exemplul meu sunt prietenele mele de la Dăruieste Viața care azi construiesc un spital. Ne-am cunoscut in 2009 cand m-au cautat sa ajut un baiat cu leucemie. S-au luptat pentru el, deși nu-l cunoșteau. Povestea asta ne-a unit si de atunci am tot construit împreună. S-au renovat secții de spital și azi construim un spital din donații. Primul din România. De la o secție de oncologie cu trei etaje, azi avem în construcție un spital cu 6 niveluri de 12 mii de metri pătrați. Mai mare decât spitalul Marie Curie în curtea căruia se construiește. Încă avem nevoie de bani așa că, orice donație înseamnă enorm. Știi că până acum s-au trimis un milion de SMS-uri la 8844 cu textul SPITAL? E record absolut.
www.bursadefericire.ro e platforma unde se poate dona.

Câte Românii sunt?

Din păcate, există în momentul acesta două Românii… România educată și România needucată. Și singura noastră salvare asta e: educația!

 

Noi am făcut multe reportaje cu oameni plecați și fiecare stătea acolo și muncea pe brânci și trudea cu gândul că se va întoarce într-o zi acasă. Marea mea durere e că oamenii ăia cu care eu am filmat acum 12, 13 ani… sunt tot acolo. Copiii lor au crescut, sunt la facultate, iar ei sunt tot acolo, tot cu dor de România...

 

Bine că ai ajuns la acest subiect, că te-aș întreba cum recuperăm noi dragostea de țară la copiii noștri pe care îi împingem în afara țării… Să studieze, să muncească, să plece… Ei cum vor iubi România?

O vor iubi prin ceea ce le dăm noi acum: prin faptul că îi expunem unor tradiții, că-i ducem la biserică, că le povestim tot ce iubim noi aici. Așa vor iubi România, cum am învățat și noi s-o iubim.

Ce te-a uluit cel mai mult atunci când ai făcut reportajele tale?

Cea mai mare uluire a mea a fost, pe vremea când nu aveam copii și făceam campania Avem, viață în sânge pentru Registrul Donatorilor, să văd lupta mamelor pentru copiii lor bolnavi de cancer. E ceva ce nu am întâlnit nicăieri în altă parte. E o îndârjire a lor și un curaj… Sunt ca niște leoaice care nu acceptă decât că ai lor copii se vor face bine… Îmi amintesc și acum de o mamă care avea un băiețel bolnav de cancer la care nu dăduse rezultate tratamentul…. Rămăsese de două ori însărcinată ca să preleveze celule de la noul născut, ca să îl salveze pe cel mare. Și nu a reușit. A pierdut ambele sarcini, dar și pe copilul bolnav… Și îmi amintesc și acuma că ea și soțul ei adunaseră bani să-l ducă în străinătate. Și, după ce copilul s-a prăpădit, m-a sunat tatăl să îmi spună că vrea să doneze banii la alt caz. Familia era, să ne înțelegem, mai mult decât simplă, mai mult decât modestă… Și acest gest mi s-a părut uluitor… Asta mă uluite de fiecare dată, forța cu care mamele astea luptă în spitale insalubre și infecte să-și salveze copiii.

 

Și, da, m-am trezit zilele astea cu emoție, întrebându-mă: oare va mai fi vreodată bine aici, oare copiii noștri vor rămâne, vor avea ce să facă aici?” Oare o să fugim după ei prin lumea asta, să-i vedem câte o zi, două într-un an?

 

Unde o doare pe țara asta cel mai mult?

În educație și în sănătate. Dar acum chiar cred că educația este cea mai mare problemă. Un popor educat este un popor de care autoritățile nu-și mai pot bate joc.

Ce ai observat greșit în sisteme?

Faptul că nu există meritocrație. Ajungi într-o funcție numit de cele mai multe ori, dacă nu, mânărit, și este atât de bine în acest post, încât nu te mai poate da nimeni afară. Dacă te uiți la indicii lor de evaluare, că au și ei niște indici, toți sunt perfecți, nimeni nu greșește! Și te întrebi, cum naiba fac ei atât de bine meseriile lor și cu toate astea nu avem nici spitale, nici drumuri, nici nimic?

Cum dorm acești oameni?

Foarte bine, așa cum cred că au dormit și când au mânărit concursul pentru post când au știut întrebările dinainte…

Să respirăm un pic și să vorbim despre feminitate… Ești o reprezentantă foarte chic a sexului frumos… Ai făcut o facultatea de textile… De ce nu ai urmărit acest drum?

Eram foarte determinată să fac confecții, aveam bursă, îmi vedeam de treaba mea, dar în anul doi m-am angajat la PRO TV și meseria asta m-a cuprins cu totul din prima zi. Am și făcut o știre absolut răvășitoare despre capacele de canal care dispăreau de pe strada mea și am făcut o investigație ca la carte. Am aflat unde erau duse, cât luau pe ele romii care le furaseră

Ai fost așa de curioasă de mică?

Da, și văd că fiică-mea e în aceeași cheie…

Ai fost și păcălită?

Poate că am fost, dar eu am o calitate, aș spune… Lumea zice uneori că sunt foarte selectivă, că nu prea vorbesc cu toți… Eu am un filtru al meu prin care trec oamenii. Și știu exact cu cine să mă anturez și cu cine nu. Eu nu am prieteni de către să mă fi despărțit. Prieteniile mele sunt vechi și durează și acum.

De unde îți vine echilibrul.

Nu știu dacă sunt într-un echilibru… Chiar vorbeam cu un prieten și îmi aduceam aminte cum eram eu când am venit la București. Eram mereu într-o agitație, mă certam mereu, aveam gura mare și s-a întâmplat să trec eu așa prin niște întâmplări mai dure, când a murit soția unuia dintre cei mai buni prieteni de-ai mei… Și toată povestea cu ea m-a reașezat într-un fel, mi-am dat seama care sunt lucrurile importante și ce contează cu adevărat.

Cum ai fost crescută?

E am două bucăți de copilărie: una de la bunici unde am fost liberi pe ulițe și unde am trăit copilăria perfectă și una la Arad cu părinții. Tata era mai strict așa, dar mama era genul ăla mai relaxat… Ea ne vedea cei mai deștepți, cei mai frumoși, deși nu eram, îți dai seama… Mama ne-a dat și mie, și fratelui meu, un boost de încredere. Îmi aduc aminte că odată am scris o scrisoare cu o gașcă de fete unei alte fete din clasă în care-i spuneam ăleia că e o proastă, că-i… că nu o suportam noi pe aia. Și fata a dus scrisoarea la dirigintă. Și diriginta a spălat cu noi pe jos. A chemat părinții la școală, tuturor li s-a părut ceva abominabil în timp ce mama întreba: numai mi se pare că asta este o prostie? Și toți copiii au fost pedepsiți, eu nu! Ea așa aborda toate lucrurile astea, mai ușor, mai relaxat. Nu ne-a pedepsit niciodată și faptul că ea ne spunea nouă mereu cât de buni și deștepți suntem, mi-a dat încrederea în mine despre care, după aia, am aflat din cărți de unde venea. Nu mă oprea nimic din ce voiam să fac…

Și adolescența?

A fost mai seacă… Nu am avut crize de adolescent. Nici eu, nici fratele meu. Îmi amintesc că într-un an, într-a zecea, nu am avut nicio absență la școală. Și colegul meu de bancă m-a întrebat în glumă, mă, dar ție nu ți-e un pic rușine, așa:)… Și eu ziceam păi, dacă nu am chef să chiulesc, ce să fac?:))

Mama nu a avut probleme cu noi. Singura chestie era că, fiind în trupa de teatru, colegii mei mai făceau chefuri așa, peste noapte. Și mama îmi spunea te duci, dar îi iei și pe frate-tău cu tine. Exclus, îi spuneam. Ei, nu-l iei, nu te duci. Cam astea au fost singurele noastre certuri.

 

Ce nu înțelege românul e că atunci când un politician corupt fură, fură din portofelul lui! E ca și cum ți l-ai lăsa pe masă, vine un politician, ia din el 200 de lei și a plecat, că are el de mers în vacanță. Și tu stai și te uiți ca prostul cum pleacă cu banii tăi și nu faci nimic.

 

 

Și ai dat la facultate după liceu?

Nu! M-am angajat vânzătoare. I-am zis maică-mii că vreau să mă angajez, să am banii mei. Și m-am angajat la o casă de modă din Arad. Da. Și aveam salariul cât al mamei. Și după un an și mi-am dat seama că nu e chiar ușor să stai de la 9 la 19 în picioare, pe tocuri… Și, fiind un magazin mai de lux, așa, nu prea intra lume… Și atunci toată ziua citeam. Mi-am dat demisia, m-am apucat de învățat și am dat la facultate și gata, am intrat.

Revin la întrebările despre meserie… Presa mai poate fi imparțială azi?

Da. Noi suntem.

E un studiu despre încredere în diverse instituții. Și, pentru prima dată, s-a înregistrat o scădere a încrederii în presă, și o creștere în jurnaliști, în persoane adică… Și la americani presa este pro și contra Trump și aici, la noi, pro și contra proteste… Cum vezi lucrurile?

Eu cred că un jurnalist trebuie să fie critic cu cine este la putere. Noi am fost critici cu toate guvernele. Din 2008 și până acum le-am luat pe toate la rând, indiferent cine a fost la putere.

Ăsta rămâne mottoul jurnalistului, nu?

Da. „ A fi mereu critic cu puterea”. Noi trebuie să arătăm punctele slabe ale societății și să cerem să fie rezolvate. Eu nu văd o relație de prietenie dintre putere și jurnalist.

Rămâne valabilă ideea că o persoană fără morală nu poate fi jurnalist?

Da.

În condițiile în care noi toți suntem mai mult sau mai puțin jurnaliști datorită tehnologiei…

Eu cred că, de fapt, oamenii știu exact cine sunt jurnaliști și cine nu.

Cristian Leonte, Cosmin Savu, Paula Herlo, Rareș Năstase, Alex Dima, Paul Angelescu

Cu ce debutează noul sezon de „România, te iubesc”?

Nu știu care dintre materiale va fi primul, dar știu la ce lucrăm… Sunt niște investigații foarte faine… Rareș a venit din Italia cu niște supermateriale pe care le prelucrează deja, eu o să fac despre industria textilă- unde am fost și unde suntem, Alex Dima lucrează și el pe partea de turism, Cosmin în agricultură și Paul în cultură. Deci iată-ne cât de diferiți.

Cum arată ziua de mâine? Cum primești ziua de mâine?

Mie îmi place foarte mult să trăiesc. Iau așa, cu bucurie cam tot ce mi se întâmplă. De la felul în care îmi vorbesc copiii dimineața cu vocile lor mici și adormite, până la bucuria de a mă întâlni zilnic cu colegii mei de la România te iubesc. Pentru România, pe termen scurt nu cred că se va putea schimba ceva dramatic. Pe termen lung, cred că fiecare dintre noi, dacă își face un proiect personal din a schimba ceva în pătrățica lui, România s-ar putea schimba. Cred că fiecare dintre noi are puterea de a genera o schimbare pe scara lui de bloc, pe strada lui, în școala în care învață copilul, într-un spital… Oriunde.

Foto: PR PRO TV

Lasă un comentariu: