Adelina Toncean : "Când ții în brațe un copil bolnav și abandonat în spital, se oprește timpul în loc"

Adelina Toncean

Adelina Toncean a lansat de curând Asociația Blondie care are 3000 de voluntari numai în București. Ce fac acești oameni? Merg în spitale unde sunt copii bolnavi și singuri, abandonați acolo și îi îngrijesc. De fapt, aleg să-i iubească, de îngrijit îi îngrijesc cadrele medicale, dar de iubit îi iubesc acești voluntari. Da, copiii sunt bolnavi, unii mor, durerea este imensă, dar și implicarea este la fel.

Adelina Toncean a început prin a-l lua acasă pe Cristi, „Blondie”, cum i-a zis prima oară. L-a crescut aproape 14 ani, până când Cristi a plecat într-o lume mai bună. Adelina l-a crescut știind că el se va duce, pentru că i se spunea mereu că nu are șanse prea mari. A avut. 14 ani. Apoi Adelina l-a luat pe Andrei pe care, din fericire, a putut să-l opereze în Italia de aceeași problemă pe care a avut-o Cristi. Andrei trăiește, este o bucurie de copil care, la 5 ani și jumătate, este plin de iubire pentru tot și toate.

Trebuie să ai o calitate anume să iei acasă, în spațiul tău privat pe cineva, sau ceva… Că e ființă umană, sau animal.

Mie mi se pare că în Cluj, unde am copilărit, lucrurile astea sunt mai normale. Că eu așa am crescut: cel care are nevoie de ajutor, trebuie ajutat! Să căutăm soluții să-l ajutăm.

Deci a oferi ajutor este o chestiune de educație

Cu siguranță. Pentru mine nu s-a pus problema altfel. Când i-am spus mamei că eu vreau, la 25 de ani, să iau un copil bolnav acasă, mama mi-a spus „ok, eu cu ce te ajut?” Nu m-a întrebat „ești nebună?” Nu mi-a spus „ce vei face cu cariera ta?”. I s-a părut complet normal. A avut încredere în mine. Mama mea și fratele meu sunt la fel ca mine. Fratele meu e omul meu de bază și a fost și pentru Cristi și pentru Andrei.

Și aici în sudul țării, ești privită ciudat? 

Da, poate e doar impresia mea, dar da.

Ai creat această asociație, Blondie, la a cărei lansare am auzit povești uluitoare… Cum ajungi să fii voluntar în această asociație? Proabil că afară, undeva, sunt oameni care ar vrea… Adelina, toți oamenii sunt buni?

Da, toți sunt buni. Dar Maica Nectaria, cea care a fost la lansare, spunea că oamenii sunt buni, dar sunt închiși în propria lor suferință și au senzația că probleme lor sunt atât de mari, încât nu mai au cum să se ocupe și de ale altora. Mă copleșesc ale mele, zic ei, grijile mele, cum să mai fac față la altele?

Ei bine, toți cei care fac voluntariat au spus că, dimpotrivă, au simțit că se încarcă cu bine, că le e mult mai bine după ce pleacă de acolo, că simt energia aia bună, aia care face ca timpul să se oprească. Când te trezești prima dată în brațe cu un copil care e atât de fragil și care are tuburi și fire peste tot și te gândești că tu nu poți face asta, și când el își caută loc să fie mai aproape de tine, lucrurile se întâmplă natural, începi să-l hrănești, să-l iubești. Ești doar acolo cu atâta viață, atâta viață! Voluntariatul dă dependență, eu mereu am spus asta.

Cum se poate face cineva voluntar?

Asociația Blondie are o lună de când există. Programul de voluntariat are 2 ani. Evident că nu Blondie a început programul de voluntariat, ci eu, cu Inima copiilor. Am decis la un moment dat că, pentru copiii grav bolnavi și singuri, e nevoie de un program separat, Inima Copiilor ocupându-se strict de copiii cu probleme cardiace. Un copil bolnav are nevoie de un cadru numai pentru el și, fiind în Inima Copiilor, am început programul Niciun copil singur în spital pe care l-am „crescut” până când a devenit ceea ce este Blondie azi. Eu visam să fim cât mai mulți care să ne dedicăm copiilor din spitale și mergeam uneori singură pe străzi imaginându-mi cum ar fi. Până la urmă s-au alăturat 3000 de oameni din București, că mai sunt sute și prin țară. Ce face un voluntar? Ce ar face o mamă. Îl iubește, îl ține în brațe, îl pupă, îl schimbă, îl hrănește, îl ține de mână când îi e greu, îl vede, îl observă. Noi spunem că voluntarii noștri sunt mai mult decât părinți acestor copii, pentru că sunt instruiți, pe părinți nu-i instruiește nimeni ce să facă în momentul în care se trezesc cu un copil bolnav.

În timpul interviului, Adelina mi-a citit din jurnalul lui Cristi

Și cum te înscrii ca voluntar?

Va fi online un formular în care, cine vrea, se va înscrie. Vor fi câteva date pe care le cerem, printre care și disponibilitatea de timp, fiindcă, dacă vrei, dar nu ai timp, atunci nu ai ce „dona”… Și atunci trebuie să găsim acei oameni care își pot permite să se desprindă de orice fac în timpul zilei. Acela este timpul cel mai greu de acoperit, ziua în timpul săptămînii, fiindcă seara și dimineața, sau în weekenduri, mai găsim.

Este un șoc pentru cei care fac voluntariat?

Da, pentru mulți, fiindcă sunt oameni care nu au văzut niciodată copii bolnavi sau, mai rău, copii care mor. Pentru că unii mor. În general însă cam niciun voluntar nu a spus nu stau cu acest copil, pentru că e grav bolnav. Sunt copii pe care ajung să-i cunoască, să-i îndrăgească și nu le trece prin cap să plece de lângă ei, doar pentru că unii urmează să moară.

Vorbești despre aceste lucruri cu echilibru… Sunt subiecte care te dezechilbrează și pe care nu vrei să le abordezi, fiindcă ai senzația că le transmiți în Univers.

Da, de aceea spun eu că nu indiferența, ci lipsa acțiunii omoară. Pentru că toți suntem impresionați, dar nu vrem să facem nimic.

De ce?

Pentru că de ce să-mi fie mie greu, când poate să nu-mi fie?

Tu te duceai singură în spitale și înainte?

Da, după ce a „plecat” Cristi și l-am luat și pe Andrei, am crezut că știu cum se face. Eram în Constanța, m-am dus în spitalul unde deja oamenii mă știau, drept urmare m-au și acceptat ușor. Primii copii pe care i-am văzut au fost Ana și Osman. Acum nu mai trăiește niciunul. Ana avea o problemă cardiacă extrem de simplă, operabilă, dar din păcate, Ana avea 13 ani, și operația ar fi trebuit făcută înainte de un an. Ea avea un plămân pe un umăr și pe celălalt… nu-l găseau. Avea și o scolioză care îi modificase cutia toracică… Ana era muribundă, am văzut-o prima dată în iunie și a murit în decembrie. Abia vorbea și îi era îngrozitor de frică de moarte, își spăla mereu masca de oxigen, pentru că sângera și dacă era curată i se părea că nu e atât de bolnavă. În salonul în care era internată a venit o mamă cu o altă Ana, care le-a schimbat amândorura viața. Împreună cu ea, i-am organizat ziua de naștere, deși nu era ziua ei, ne uitam la Barbie, șoala prințeselor. Mama din salon îi spunea că, probabil, de la o măsea sângerează, iar ea accepta imediat asta…. nu avea poftă de mâncare, eu îi spuneam că mâncarea sigur nu era bună, de aceea nu poate să mănânce și această explicație o liniștea. Ana se prăbușea, era muribundă. Nimeni nu putea face nimic pentru ea. Nu știa cifrele și îmi spunea mereu să vin la ora 4, deși puteam veni la orice oră, pentru ea era tot ora 4. Am făcut rost până la urmă de un generator de oxigen ca să se poată întoarce la Centru, pentru că acolo era viața ei. Nu-i plăcea să stea la spital, în afară de mama Anei, colega ei de salon, nu suporta să vadă părinții altor copii. A murit la Centru și acum este înmormântată lângă Cristi al meu. Am reușit să fac toate demersurile pentru asta. A mers totul strună și am reușit să o pun lângă el. Mama ei nici măcar nu a fost găsită ca să vină la înmormântare. Apoi au urmat alții care, la rândul lor au murit. Și am avut așa, un moment, în care mă întrebam ce se întâmplă, ce fac eu, aduc acești copii până la momentul în care le organizez înmormântarea?! Am avut dimineți pe care le-am început așa: alo, sunt în curte la Marie Curie, v-am sunat că am auzit că mă puteți ajuta și pe mine cu înmormântarea copilului. Am nevoie de un sicriu. Și în momentul ăla întreb ce vârstă are copilul ca să-mi dau seama cât mă costă. Și ajunsesem să mă întreb la ce bun? Tot vor muri, toți vom muri, ce rost are? Și atunci, mi-am dat seama că tocmai ăsta este rostul, faptul că nu-i lăsăm să moară singuri.

Noi, adulții, când suntem bolnavi, nu ne dorim să primim cât mai multă grijă? Dacă nouă ni s-ar întâmpla asta, ni s-ar părea responsabil ca familia să ne abandoneze, să ne lase? Și să-ți dai ultima suflare singur, pentru c[ toată lumea e prea sensibilă la suferința ta? Aud oameni care spun nu vin, că aș plânge. Păi, și ce dacă? Bineînțeles că ai plânge, serios, e trist! Plecarea unui copil din lume nu e ceva care să nu merite măcar lacrimi! Noi vorbim aici de vieți atât de scurte, hai să le umplem cu iubire!

Crezi în Dumnezeu?
Nu am cum să nu cred.

L-ai văzut?

Cel mai dureros, după ce nu mai ai copilul lângă tine, este lipsa greutății din brațele tale, lipsa fizicului. E o foame de atingere aceea, o foame extraordinară… Și mereu îmi făceam planuri să deschid mormântul ca să-l văd pe Cristi. Da, sună macabru, știu, dar nu e singurul lucru pe are îl spun și care șochează în viața mea. Numai că mormântul s-a deschis singur atunci când a trebuit să o înmormântez pe Ana. Și atunci, printre dalele alea, eu am văzut sicriul lui. Efectiv mi s-a părut că se deschide Cerul și am înțeles mesajul pe care Cristi mi l-a transmis: nu poți face nebunia pe care o vrei tu, dar uite, sunt aici”.

Noi am făcut o statistică în secție, cu copii cu părinți și copii fără. La cei singuri ne-a ieșit o perioadă de spitalizare cu 50% mai mare decât la cei cu părinți.

E viață dincolo?

E atâta viață dincolo! Cred că nici măcar nu este vreun „dincolo”… Cristi nu m-a părăsit, nu avea cum, Cristi era omul meu de bază.

Dar acum, acasă la tine, este un alt băiat, Andrei. Câți ani are?

Andrei are 5 ani și jumătate. Este o nebunie de copil, este iubire cu nas cu ochi cu gură… Nu are nicio limită în a-și manifesta iubirea.

Judeci femeile care își abandonează copiii bolnavi în maternitate?

Nu, ele sunt primele victime. Am depus acum un proiect, sper să ne iasă, să facem un centru de consiliere pentru mamele cu copii cu boli grave. Pentru că și o familie instruită, care își dorește copilul, care are posibilități, dar care află într-o zi că acest copil are o boală al cărei nume nici măcar nu pooate fi pronunțat, nu știe încotro să meargă, dar o femeie care nu are cum să se întoarcă acasă și nu poate avea grijă de copil, că mai are 3 care o așteaptă? Și căreia familia îi spune să nu-l aducă acasă. Sau care crede, ea însăși, că nu are cum să-l ajute… Când ea își știe limitele și vede atâtea aparate în jurul copilului și medicii vorbind lucruri de neînțeles, alege să plece. Și să se întoarcă atunci când e mai bine. Și majoritatea se întorc. Dar sunt nepregătite și nu știu ce să facă.

Nu indiferența omoară, ci lipsa acțiunii. Pentru că toți suntem impresionați, dar nu vrem să facem nimic

Țara asta își iubește copii?

Îmi vine să spun că nu, dar mai degrabă aș zice că îi iubește, dar nu-i acceptă ca ființe care merită respect și atenție. Sigur, mentalitatea se schimbă încet încet, dar încă e vorba de copilul meu și nu de ai noștri. Dar dacă așa, ca mame instruite și citite, ne ducem copiii la grădinițe și-i însoțim ca să se adapteze noului mediu, cum nu putem înțelege că noii născuți abandonați în spital nu se pot adapta? Am intrat o dată într-o secție de spital unde erau bebeluși de c#teva luni. Care nu plângeau. Personalul își făcea de treabă pe lângă ei, dar ei nu plângeau, nu dormeau, nu se jucau. Orice mamă știe că e foarte greu să te desprinzi de copil atunci când doarme. Că scârțâie parchetul. Că el simte și se trezește și începe să plângă… Ei bine, acești copii nu plângeau, ci stăteau. Pentru că copilul învață foarte repede că are sau nu are sens să plângă. Copiii singuri știu că nu are sens să se agațe de asta.

Ai văzut schimbări în boală generate de manifestarea iubirii?

Se vede instantaneu. Pe aparate. Pe monitor. În momentul în care îl iei în brațe, se vede cum crește saturația de oxigen, cum i se reglează ritmul inimii… O voluntară îmi spunea cred că ar trebui să ni se măsoare și nouă acum saturația de oxigen și ritmul cardiac:) Sunt studii științifice care dovedesc efectele atingerii, ca și efectele lipsei ei. Noi am făcut o statistică în secție, cu copii cu părinți și copii fără. La cei singuri ne-a ieșit cu 50% mai mult perioada de spitalizare decât la cei cu părinți. Am văzut cazuri în care copii cu aceeași afecțiune, unul cu părinți, unul fără, cel fără, face toate complicațiile. Pentru că îi este frică.

Ai spus că tu crezi în Dumnezeu. O întrebare pe care o aud mereu este de ce atunci El lasă ca acești copii să se îmbolnăvească?

E ca într-o firmă, unde există departamente. Unul face marketing, unul face pr, unul vânzări. Nu? Iar fiecare face ce știe. Eu nu lucrez în departamentnul care poate da acest răspuns.

Ești un om fericit.

Cred că sunt printre puținii oameni fericiți. Am un sens și mă gândesc numai la ce pot face mai bine ca să transmit mesajul sau cum oare pot rezolva o situație sau alta. Dar am un sens pe care care îl cunosc. Și fac cât pot și știu că pot și eșua. Și accept asta. Și cred că Dumnezeu are și planul B dacă eșuez eu, se descurcă și fără mine, sunt sigură de asta:)

Lasă un comentariu: