„Ador să fiu printre oameni, cred că cel mai mare rău pe care mi-l poți face e să mă izolezi, să mă ții departe de oameni. Îmi place forfota, agitația orașelor mari, nu rezist fără ea mai mult de câteva zile. Și iubesc munca pe care o fac, nu cred să fie o meserie mai frumoasă. Cunoști locuri și oameni, înveți mereu câte ceva, poți corecta probleme, vii cu soluții. Ai oportunităti fantastice.”
Așa am început discuția cu unul dintre cei mai cunoscuți și mai apreciați ziariști români, Rareș Năstase, unul din cei 6„ cavaleri ai dreptății” care formează chipa emisiunii „România, te iubesc!”
Le urmăresc campaniile și subiectele acestor fantastici și deseori mă întreb ce au mai schimbat de data asta, pe cine au mai influențat!
Rareș, cum ai convinge azi un tânăr să facă jurnalism?
Cred că i-aș spune că are puterea de aschimba lucuri nu neapărat mari la început, dar are puterea de a aduce plusuri acolo unde există multe minusuri. Și mai are puterea de a informa oamenii. Asta e ceva care pe mine m-a atras de mic. Mi-a plăcut să informez oamenii și să fiu informat.
Mai are azi presa putere?
Cred că mai are în continuare putere, deși a fost lovită pe toate părțile. În momentul acesta mi se pare că nu mai e pe un loc binemeritat… Trebuie să recunoaștem că avem și reprezentați ai presei românești care au cam uitat ce înseamnă presa. Eu vorbesc în condițiile în care nu am făcut o facultate de jurnalism, dar am încercat în fiecare an de meserie să învăț și să fiu tot mai bun. Nu știu dacă e un defect sau o calitate, cred că mai degrabă un defect, dar sunt perfecționist.
Niciodată nu ești mulțumit?
Niciodată. De câte ori ajung să fac un pas în carieră, mă sperii puțin pentru că mă gândesc: ok, am ajuns la un anumit nivel, ce fac mai departe?
Cum ai ajuns la ”România, te iubesc”?
Am făcut o trecere absolut normală în 2009. Noi, mai toți cei din echipă, avem background de știri. Am lucrat la Știrile PRO TV. Am făcut o serie de reportaje care s-au transformat apoi în campanii. Am mers în străinătate și am făcut campania din 2009, ”Există viață după cutremur”- lecția chiliană. Ulterior am făcut pasul spre RTI care mi-a fost propus și pe care l-am acceptat.
Mă uit mereu la RTI și, după ce văd ce văd, nu-mi prea vine să spun Românie, te iubesc…
Și nouă ne este greu uneori, dar vezi tu că în oceanul acela de neregului, de abuzuri, de lipsă de respect față de noi, ca națiune, găsești acele picături de normalitate care la noi au devenit excepții. Când vezi un om care mișcă lucruri, un om care face ceva, un om care se împotrivește și căruia i-a fost mult mai greu decât le-a fost multora, și-l vezi că totuși face ceva, atunci spui că iubești România. De fapt, când spui „iubesc România”, spui că-i iubești pe acei oameni care mișcă lucrurile. Aici e de fapt chintesența. Noi, când spunem că iubim România, o și proiectăm cumva, pentru că noi, prin story-urile noastre, aducem niște soluții, încercăm să remediem ceva. Arătăm în primul rând că sunt niște nereguli undeva, dar mai presus de toate, încercăm să aducem și o soluție, sau chiar modele din străinătate, găsim uneori soluții și aici, în legislația noastră.
Ca să pleci din țară trebuie să ai o anumită tipologie… Nu cred că toți românii pot să plece din țară și să emigreze… Sunt niște sacrificii la nivel mental destul de mari… Nu este ușor să pleci, să te rupi de oamenii de aici, să mergi în cu totul altă parte și să o iei de la zero… , în legislația românească niște soluții și încercăm să aflăm ce înseamnă normalitatea.
Cine, ce aduce din echipa voastră în economia showului?
Alex Dima și Paula Herlo sunt, mai mult decât noi, ceilalți, responsabili de partea de emoție. Mie mi-a plăcut reportajul ăsta de investigație care să meargă într-un ușor rechizitoriu de presă ca la carte și în care să arăt, despicând firul în patru, că lucrurile nu merg într-un anumit domeniu și ar trebui schimbate. Asta văd că fac și colegii Paul Angelescu și Cosmin Savu. Paula și Alex merg și în zona aceasta de emoție. Eu nu am ales asta pentru că, îți spun sincer, sunt anumite subiecte de care m-am ferit ca să mă protejez emoțional. Sunt foarte sensibil la subiectele care țin de copii cu probleme, de părinți cu probleme. În momentul în care faci reportajele astea, e foarte greu să te detașezi emoțional. Mie mi-a plăcut să fiu mai mult reporterul incisiv, îmi place reportajul de investigație cu multe filmări pe teren.
Reporterul are o libertatea interioară foarte mare, altfel nu ar putea facă investigație, nu?
Da, categoric. Eu am făcut Facultatea de Drept, dar nu m-a atras avocatura. Am luat însă destul de mult din partea de drept, pentru că întotdeauna, înainte de a merge la un interlocutor pentru un interviu, de exemplu, mă transform în avocatul diavolului, adică mă pun în pielea lui. Pentru că întodeauna cele mai bune răspunsuri și cele mai bune întrebări le vei avea atunci când te pui în pielea interlocutorului și te gândești cu ce te așteaptă el. În 9 din 10 cazuri ai o reușită fantastică.
Dar nu ai frica interlocutorilor, nu ai frica autorităților, ești liber!
Da, sigur! Nu am teama de a obține adevărul. Am ajuns la un nivel la care mă mâhnește foarte tare dacă am intrat într-un subiect și simt că nu l-am acoperit complet. Prefer să îl amân până îl fac bine de tot și bine de tot înseamnă că a fost acoperit complet, că am obținut cele mai bune imagini, informații, că l-am privit din toate părțile! Noi revenim în general la subiectele noastre, dar nu aș vrea să revenim vreodată din cauză că nu le-am făcut bine.
Inevitabil te-au marcat, te-au influențat cei cu care ai făcut interviuri…
Da, pentru că îmi plac oamenii de la care învăț ceva și asta mi s-a întâmplat în deplasările făcute în străinătate. Am găsit oameni excepționali, mulți români care ar fi putut fi și aici excepționali și îmi dau seama că pentru noi, ca națiune, sunt o pierdere. Îți dau un exemplu: am fost în Finlanda și am cunoscut un fizician, dr în fizică, un tip excepțional, familist, un om care poate fi un model real în orice societete.
Ce ar fi putut face el aici?
Cred că același lucru pe care îl face acolo, dacă ar fi avut posibilitatea…
Și ce ai învățat de la el?
Că trecutul nostru nu trebuie ignorat, că școala care s-a făcut în România a fost excelentă. Noi poate mai uităm asta… Pe el l-am văzut ca pe un om care găsește soluții. Un om cu o familie frumoasă, mândru de originile lui, un om cult și bine pregătit. Am cunoscut apoi un judecător în Suedia și m-a impresionat prin faptul că, având un bagaj de cunoștințe de acasă, din Cluj, nu a făcut nimic altceva în Suedia decât să se perfecționeze el, ca om! Dar bagajul de care vorbeam și cu care a venit era impresionant!
Ce fel de români au reușit afară?
Români care ar fi reușit și aici. Oameni consecvenți, bine pregătiți, cu idei îndrăznețe.
Și de ce nu au rămas aici?
Problema financiară a fost cea care a contat pentru ei și, dacă vorbim de partea asta de cercetare, majoritatea a avut o problemă cu faptul că ea nu era finanțată, nu neapărat că nu-și primeau ei salariile. Nu puteau face deci medicină de top, fizică de top. Au plecat atunci când au simțit că e prilej de plecare. Unii prin anii 90, alții prin anii 2000. I-am întrebat dacă s-ar întoarce în România și majorittea a spus că nu.
Ce ai mai învățat și de la cine?
Am învățat și de la oamenii simpli, să știi… Oameni pe care îi vezi că s-au chinuit și din a căror poveste am aflat că nu le-a fost deloc ușor… Ca să pleci din țară trebuie să ai o anumită tipologie… Nu cred că toți românii pot să plece din țară și să emigreze… Sunt niște sacrificii la nivel mental destul de mari… Nu este ușor să pleci, să te rupi de oamenii de aici, să mergi în cu totul altă parte și să o iei de la zero… Pe acești oameni îi leagă deci măcar chestia asta, că au plecat. Cunoșteam în America foarte mulți medici… Ei au plecat pentru că – mi-au spus- nu-și puteau face meseria aici. Mi-au spus că au depus un jurămât pe care nu-l puteau onora aici.
Și, dacă îți faci o bulă a ta din care nu reușești să ieși și informația pe care o primești e constant de același tip, nu o verifici și nu o treci prin filtrul tău și al altora, cred că ai o problemă, pentru că riști să fii manipulat și să nu afli adevărul.
Pe ce continente nu ai ajuns?
Pe cel african, australian. Nu am ajuns nici în Noua Zeelenadă.
Și acasă ești un perfecționist?
Da, numai că acasă aș vrea să cred că sunt mai puțin agitat, dar și mai copilăros. Am doi copii și încerc pe cât posibil ca timpul alocat familiei să fie în totalitate al ei, al familiei. Cât pot să mă rup de toate, că și asta este o discuție, pentru că nu se prea poate să te rupi de toate ca om de presă. Dar eu încerc asta când ajung acasă, deși dacă o întrebi pe soția mea… ea știe ce fac eu și prin asta îmi dau seama că aduc și acasă ceva din viața profesională.
Deci nu poți închide ușa…
Nu, nu prea… Total nu am cum.
Ce-ți trebuie să faci meseria asta?
Stomac. Și îți mai trebuie și îndrăzneală. Trebuie să fii mânat de dorința de a cunoaște, de a afla. Și poate și de o doză de narcisim. Pentru că recunosc, eu o am puțin… Îmi plăcea de mic să fiu în centrul atenției, să stau pe o scenă, să prezint evenimente, să fiu între oameni. Dar, mai mult decât atât, îmi plăcea să aflu lucruri. Să fiu foarte bine conectat la viața liceului. Era și atunci moda asta cu ziarul liceului, radioul liceului… Și în facultate a intrat microbul în mine, am început în glumă și am ajuns să o iau foarte tare în serios. În liceu mi-am dorit să fiu regizor. Mi se părea minunat să iasă o creație video din mâinile mele. Vedeam multe filme, mai ales documentare și mi se părea că meseria de regizor este cea mai interesantă. Și uite că am ajuns să am un job care îmi permite cumva să fiu și regizor.
Când îți dai seama că o emisiune a avut succes?
Când se vorbește despre subiectul ei. Fie că e vorba despre hidrocentrale, fie despre niște fraude într-o primărie… În momentul în care aud din mai multe părți ecoul emisiunii, în momentul în care văd că au fost luate niște măsuri, atunci cred că emisiunea a avut succes. Pentru că nimeni nu spune că, după difuzarea de către PRO TV a emisiunii România, te iubesc s-au luat măsurile alea și alea și alea …
Cum vă primesc înalții funcționari publici?
Când ne primesc, că se întâmplă și să nu ne primească, când ne primesc, deci, ei se împart în două categorii: cei care știu la ce să se aștepte și cei care din păcate nu își dau seama că noi atunci când venim în fața lor, venim cu ”temele făcute”. Am avut și eu personal senzația asta din răspunsurile lor că nu se gândesc că am „săpat atît de mult”. Nu știu dacă ne iau de naivi, sau e vorba doar de tupeu sau de lipsă de respect… Dar atunci când eu merg cu o cameră în fața politicianului, nu este lipsă de respect față de mine, este lipsă de respect față de telespectatorii noștri! Am întâmpinat și reacții de tip zeflemea, ori în momentul în care într-un alt stat, un oficial, fie că e dintr-un minister, fie dintr-o agenție, vine și face o declarație la mișto, chiar dacă ulterior își cere scuze, își cam dă demisia. Nu poți veni să spui că „așa vrem noi”, sau „se va face când se va face”. Nu se poate, pentru că oamenii aceștia au fost puși în aceste funcții tocmai ca să răspundă nevoilor societății! Cei care i-au ales si i-au pus acolo unde sunt, tocmai asta așteaptă de la ei! Politicienii care răspund în zeflemea, probabil că s-au și obișnuit cu un soi de presă mai superficială, pentru că aud mai nou că nu se doresc… întrebări negative! Nu cred că există întrebări negative și pozitive, cred că există întrebări. Dar acum deranjează întrebările negative!
Presa trăiește vremuri interesante. Fenomenul fake news este deja cunoscut și deja periculos. Ce părere ai despre asta?
Cred că fake news se poate răspândi foarte ușor din cauza onlineului în care apar avalanșe de informații. Oamenii nu mai au timp să sape, nici chiar oamenii de presă nu mai au timp să facă asta… Și atunci bulgărele pleacă de la un grup de oameni cu interese comune și ajunge la marea masă. Riscul este să fii informat greșit, să-ți faci o opinie greșită și în final să fii manipulat, pentru că despre asta este vorba, despre manipulare! Aici e cheia!
Și, dacă îți faci o bulă a ta din care nu reușești să ieși și informația pe care o primești e constant de același tip, nu o verifici și nu o treci prin filtrul tău și al altora, cred că ai o problemă, pentru că riști să fii manipulat și să nu afli adevărul.
Crezi că adevărul iese oricum la suprafață?
Iese, dar cred că indiferent de situație, vor exista întodeauna oameni care vor vedea și din cealaltă perspectivă. În general, lucrurile nu sunt în alb și negru. Dar trebuie să ne ducem la esență, la principii.
Și unde e deontologia profesională în cazul acesta?
Nu știu dacă românul mai are timp să aprecieze deontologia profesională. Cred că e foarte avid de informații, citește pe repede înainte… Față de alte popoare- germanice, de exemplu- suntem mai influențabili și mai emoționali din punctul acesta de vedere și riscul de a fi manipulați e mai mare.
Te-am găsit îndrăgostit de Cuba… Ai venit cu multe subiecte de acolo…
Aveam o altă părere înainte să plec. Știam că e un stat comunist în care oamenii câștigă foarte puțin. Mă gândeam că-i găsesc într-o sărăcie lucie, în condiții foarte grele. Totuși, pe insula asta la care m-am adaptat cam în 2 zile, pentru că am trăit un ușor șoc- acolo totul pare înghețat în anii 50- oamenii au găsit niște soluții. Au fost izolați de restul lumii și au fost nevoiți să se descurce. Și uite că s-au descurcat foarte bine în domeniul medical, ca să dau un exemplu. Și deși e o țară comunistă, nu seamănă deloc cu ce am trăit noi înainte de 89. La ei e o ușoară deschidere, simți cum încet încet se strecoară și o formă de capitalism. E incipientă, dar crește. Vei vedea în câțiva ani companii care vor veni să investească acolo. Este un sistem stabil. Eu am văzut o stabilitate acolo pentru un posibil investitor.
Și pentru ce te-ai dus acolo, care a fost interesul?
Să aflu despre terapiile pe care ei le-au descoperit de prelungire a vieții în cazul cancerelor. Vorbim despre niște terapii moderne pe care nu te-ai fi așteptat să le găsesști în Cuba! De ce acolo? Pentru că la ei nu a ajuns industria farma. Au și ei probleme ca restul lumii, cancerul de plămâni este și acolo pe locul întâi la mortalitatea din rândul acestor boli. Și statul a trebuit să găsească soluții prin care să-și trateze societatea. Centrele lor de inginerie moleculară pot fi comparate cu cele mai tari centre din SUA. Dincolo de turismul clasic, turismul medical este cel care a înflorit extraordinar.
Trebuie să ai o coloană vertebrală, trebuie să fii dârz, să pui niște întrebări chiar dacă știi că adevărul incomodează. Trebuie să ai și nervii tari, trebuie să ai și foarte multă răbdare
Ce sistem din lume ți s-a părut a fi „perfect”?
Nu știu dacă există un sistem perfect… Mi-a plăcut însă cum funcționează societatea japoneză. Cred că mi-ar fi relativ greu să trăiesc acolo, pentru că sunt diferențe mari culturale, de tradiții, etc, dar Japonia mi-a lăsat o impresie foarte plăcută. Acolo lucrurile merg foarte bine pentru că există nu neapărat disciplina asta pe care o găsești la popoarele nordice, ci un cod al lor, un fel de comportament, un mod de a se înțelege ei între ei care m-a fascinat! De exemplu am mers cu trenul și controlorul a venit și m-a întrebat ceva, iar eu aveam o problemă cu biletul, cred că luasem pentru o altă stație sau așa ceva, ei bine, ca să vorbească cu mine, s-a așezat cu un genunchi pe jos tocmai ca să fie la nivelul meu, care stăteam așezat pe scaun! Mie mi s-a părut ciudat, ulterior mi s-a explicat că ei vorbesc de la nivelul interlocutorului, că ar fi fost lipsă de respect dacă ar fi stat în picioare! M-a surprins total treaba asta, așa cum m-a suprins în ultima zi când trebuia să las la poștă un wi fi portabil pentru compania de la care îl închiriasem și cei de la hotel m-au invitat să îl las la ei. Eu am crezut că îl las și că va veni acolo cineva de la companie să-l ia. Dar când m-am întors din oraș, am văzut că fata de la recepție plecând spre casă, a luat pachetul și l-a pus ea însăși la poșta (?!). Am oprit-o, am întrebat-o de ce și ea a zis că e normal, că așa se procedează…
Ai mai putea spune unei alte țări, te iubesc?
Mă întrebi dacă aș putea să mă mut în altă țară? Mi-ar fi greu. Dacă doream să fac asta, aș fi făcut-o până acum. E foarte greu să-i spui unei alte țări „te iubesc”. E o decizie foarte grea… Nu mă văd emigrat în altă țară și nu pentru că mi-ar fi bine aici, ci pentru că ține de o anumită psihologie să faci pasul ăsta, să pleci. Știi cum e? Ca între îngeraș și drăcușor. Îngerașul zice trebuie să stai, drăcușorul zice, trebuie să pleci! Deocamdată am rămas.
Cum ai ajuns să-i spui soției tale te iubesc?
A fost o poveste foarte interesantă. Ea lucra în străinătate. Am cunoscut-o prin intermediul unui prieten. Ea, ulterior, a revenit în țară pentru scurt timp, ne-am întâlnit și… am rămas de atunci împreună.
Ții minte momentul în care i-ai spus „te iubesc”?
Da, de fapt a fost la foarte scrurt timp, în decurs de câteva luni.
Cu ce te-a făcut să te îndrăgostești?
Am simțit că la ea există cealaltă jumătate a mea care mă completează perfect. De multe ori sunt foarte coleric și dau cu capul înainte și mă agit, mă precipit… Ea întotdeauna mă calmează, e foarte cerebrală, e foarte cu picioarele pe pământ și reușește să vadă în momentele de criză totul la nivel macro. Eu sunt un mare familist, îmi place ideea de familie și am regăsit asta și la ea. Vine, la rândul ei, dintr-o familie foarte faină. Creștem doi copii, în condițiile în care eu sunt plecat mereu de acasă..
Cum te vezi făcând presă mai târziu?
Mă văd făcând o presă de calitate. Și ea se regăsește la „România, te iubesc”. Nu știu dacă în altă parte, în presa românească, aș putea face România, te iubesc! Mai cred că presa poate să evolueze la un moment dat, să fie făcută de freelancers care să facă documentare complexe… Dar e o meserie care îmi place la nebunie! E un microb… Nu am încercat alte meserii, nu știu cum e, dar pentru presă trebuie să ai o anumită constituție… Ca să stai mai mult de 10 ani în presă, trebuie să fii făcut pentru asta, trebuie să ai o anumită construcție. Trebuie să ai o coloană vertebrală, trebuie să fii dârz, să pui niște întrebări chiar dacă știi că adevărul incomodează. Trebuie să ai și nervii tari, trebuie să ai și foarte multă răbdare… iar eu am constatat că dau rezultate atunci când am conștiința lucrului bine făcut. Dacă nu-ți faci treaba cum trebuie, se vede!
Dar presa de calitate e un lux…
Da, poate fi considerat și așa. Mai degrabă e greu să formezi niște jurnaliști pentru că în domeniul ăsta experiența contează foarte mult.
Ai găsit și miracole în drumurile tale?
Da, am găsit… Oameni care reușesc să treacă peste lucruri grele, sau oameni care se întâlnesc peste mări și țări și se întâlnesc când le e mai greu…
Pe Dumnezeu L-ai găsit?
Da, L-am găsit și pe Dumnezeu… Și am văzut și ce înseamnă să fii fără Dumnezeu. Dacă mă întrebi pe mine, societățile astea nordice au un minus: am simțit că acolo nu e Dumnezeu. Sunt foarte mulți atei, numărul celor care nu cred este foarte mare. Eu nu sunt un credincios practicant, dar am credința mea și acolo am simțit cumva că ea lipsește. Dumnezeu însemnând inclusiv prezența bisericii, a învățăturilor acestora de familie pe care noi le-am primit într-o mai mică sau mai mare măsură… Și, deși e o societate deschisă la m-aș putea adapta, am simțit acest minus. Sunt femei independente care își fac copii singure, femei de carieră care nu au nevoie de tați pentru copiii lor, vezi o rată uriașă a divorțurilor, vezi foarte multă depresie, vezi o rată uriașă a suicidului…
Ai așa… o mină de om calm… Ce e dedesubt?
Niște trăiri foarte puternice, pe care uneori chiar le arăt. Mie îmi place să fiu activ social. Îmi place să glumesc, noi cei din echipă râdem mult… Iar faptul că-mi doresc să fac lucrurile bine, că sunt perfecționist, mă macină, recunosc, Îmi place să văd că oamenii apreciază munca mea, îmi place să cred că o anchetă sau un material produs de mine are succes, iar dacă nu are, chestia asta nu mă face să renunț. Dar mă macină și îmi dă un avânt să fac mai bine data viitoare…
Și primești pe email ultimele interviuri.
Prețuim și respectăm intimitatea ta. Pentru mai multe informații, citește Politica de confidențialitate.