Alex Dima : "Un reportaj de succes este unul care mișcă ceva în oameni și-i determină să acționeze"

Alex Dima

Alex Dima, unul din cei 5 reporteri ai celui mai bun program de reportaje de la noi, „România, te iubesc!” (PRO TV), a trăit și a copilărit ca-n „Moromeții”. Poveștile lui despre sat, bunică și școală sunt pline de farmec. Și umor. Alex  are umor. Râde mult, probabil ca să-și trateze gastrita pe care spune că o are de la stres și revolta pe care le simte atunci când realizează anchetele despre oamenii care nu iubesc România.

Am stat împreună două ore și l-am ascultat povestind cu emoție, cu nod în gât, dar și cu mult umor despre viața sa și despre felul în care iubește ceea ce face. Și cum schimbă legile și cum speră ca România copiilor noștri să fie mai bună decât cea de azi.

Când faci reportaje, simți că rolul tău este doar acela de a relata, de a informa?

Nu. Eu cred că un jurnalist nu trebuie doar să informeze, ci să încerce să schimbe ceva. Jurnalistul trebuie să se implice. Uite, spune-mi un reportaj care și-a plăcut și-ți voi da un exemplu concret…

Despre Athos, preferatul meu. Asta ca să nu vorbim despre păduri, că e un subiect dureros…

Ok. Ce ai putea relata despre Athos? Ce clădiri vechi au și ce bărbi lungi poartă călugării de acolo? Eu cred că am trecut de tipul ăsta de relatare.

Am început acest subiect mai întâi prin a-i aborda pe călugării de la Athos spunându-le ce vreau să fac. M-am dus acolo și am vorbit cu ei. Ei mi-au răspuns că acest material nu se va putea face decât dacă vrea Maica Domnului… Am stat și am așteptat. În zilele alea, 2-3 de așteptare, eu am tot stat de vorbă cu ei. Zi și noapte. Le-am tot povestit si i-am lăsat să povestească. Am fost cu ei la bucătărie, în ateliere, pe câmp. Le-am raspuns la întrebări și am pus întrebări. Despre lume și Dumnezeu. Cred că am fost într-un fel de „carantină” timp de câteva zile până s-au hotărât să vorbească. Mă amânaseră tot timpul… Dacă vrea Maica Domnului, filmăm… Dacă vrea Maica Domnului, facem… Până când m-am enervat și am zis bine, hai s-o chemăm, dacă sunteți într-o legătură, și s-o întrebăm, vrea să facem materialul, probabil că vrea din moment ce suntem deja aici. Și dacă nu vrea, mă urc în vapor și am plecat. Oricum mâine dimineață mă urc în vapor. Mă duc undeva în țară și filmez alți călugări, alte mănăstiri, că sunt destule, Slavă Domnului! Dacă au văzut că țin coada foarte sus, dintr-o dată Maica Domnului a vrut. Dintr-o dată s-au deschis și ușile încuiate… De exemplu, știam de muzeul lor care e o comoară și pe care nu-l deschid de obicei, că-i înțeleg și pe ei, mânăstirea nu e un obiectiv turistic, e un loc unde mergi să te rogi. Dar hai să deschidem și aici ușile, am zis că, dacă tot ne-am rugat 3 zile... Deci m-am implicat. M-am deschis către ei. Și ei s-au deschis în fața mea.

Dar acest tip de deschidere nu se aplică de exemplu și într-o anchetă despre tăierile abuzive din păduri….

(râde) Ba da, de ce nu? Te deschizi în fața omului.

Te deschizi… Asta nu-i periculos?

Păi, te deschizi cât să-l cuprinzi și să-l înghiți:)

Reporterii sunt oameni calmi de obicei. Noi ne umplem de revoltă când vedem filmările voastre. La voi, reporterii, revolta cum se manifestă?

În gastrită. Începe așa să te doară, te duci la doctor și te întreabă păi ce mâncați dvs? Păi, ce să mănânc? Salată și nu mai știu ce… A, deci nu e de la mâncare. Nu. Beți apă? Beau. Băutură beți? Nu. Gazos beți? Nu. Ok! Cu capu cum stați? Aaaa.. Și m-au trimis la psiholog.

Și te-ai dus?

M-am dus. 2 zile. Îl plăteam și foarte mult și mă lua cu familia, cu trecutul… Și a ajuns la concluzia că soluția pentru mine este să fac ce-mi plăcea mie să fac în copilărie. Ce-ți plăcea să faci în copilărie? m-a întrebat… Să mă duc pe gârlă și să trag cu praștia în sticle. Adunam sticle, le așezam și trăgeam cu praștia. Și când le nimeream simțeam așa o satisfacție. Și chiar le nimeream, că bunica zicea că ar trebui să mă fac militar, că prea le nimeresc pe toate! Așa că mi-am luat o praștie, o am cu mine în mașină. Și când mi-e lumea mai dragă, mă opresc și trag cu praștia. Și m-am gândit, are dreptate psihologul, trebuie să-mi fac timp și pentru mine.

Și, la un moment dat, m-am oprit la o pizzerie în Floreasca, nu mă duc la muncă, mă duc mai târziu– m-am gândit, să fiu așa mai relaxat. Și vine ospătărița și mă întreabă ce vreau și eu zic că o salată și un ceai. Și ea îmi recomandă o salată specială, făcută de chef, și eu am zis da că, deh, dacă e să am grijă de psihicul meu, să accept. Și când a venit nota, era un milion jumate salata și ceaiul. Și m-am enervat rău, am înjurat și psihologul și pe mine că sunt neatent și prost și mi-am dat seama că nu e vina nimănui. Că dacă sunt prost, sunt prost. Că dau 250 de lei la psiholog și 150 de lei pe salată… Cât să mă coste relaxarea asta? (râde) Așa că am dat 15 lei pe-o praștie și mă opresc pe câmp și trag în ce nimeresc…

Ce reprezintă cartea „România, te iubesc” proaspăt lansată, pentru voi?

Reprezintă o încununare! Îi dai seama? Practic anul ăsta am scris mai mult decât am citit!:) Am avut acolo la Gaudeamus un panou imens de promovare. Îți dai seama, ce-ar fi zis bunica dacă l-ar fi văzut…

„Am copilărit frumos, asta i-am spus și psihologului că d-aia m-a și trimis înapoi în copilărie”.

Cum ai copilărit?

Am copilărit frumos, asta i-am spus și psihologului că d-aia m-a și trimis înapoi în copilărie. Am copilărit la țară, în comuna Pietroasele, satul Dara, județul Buzău. E o așezare încă de pe vremea dacilor, iar romanii când au venit peste ei și-au făcut castru la Pietroasele. Nu am avut o familie numeroasă, dar am avut o familie simpatică. Cea mai simpatică din familie a fost bunica. Mama mamei. Părinții mei au divorțat înainte să mă nasc eu. Și mama trebuia să muncească să mă întrețină și nu puteam locui cu ea la oraș, așa că m-a lăsat în grija bunicii. Și bunica mă lua cu ea peste tot. Și am crescut în colectiv și mă știa tot colectivu (Cooperativa Agricolă- o formă de agricultură comunistă unde țăranii lucrau tot pământul pentru stat, fără ca cineva să aibă drept de proprietate asupra lui sau a roadelor- n.m). Și le duceam oamenilor apă, acolo la muncă, pe rândurile alea lungi de la câmp care erau de sute de metri, într-un bidon (mi-aduc aminte că era un bidon verde șters, bătut de soare) de 3 litri. Și ca să rămână apa rece, îl îngropau la umbră, în pământ. Și mă trimiteau pe mine să le car apa. Și era groaznic de greu că eram mic, aveam 4 ani… Mergeam cu picioarele goale, că tenișii îi țineam legați de șireturi pe după gât, ca să nu-i murdăresc. Și îi întrebam pe oameni: îți dau apă, dar tu ce-mi dai la prânz?

Și având mâna aia plină de sânge, m-au lăsat în poponețul gol și urlau la mine să fac pipi pe mână. Îți dai seama că am făcut 2 stropi acolo, de frică! Mi-au strâns apoi mâna într-o cârpă, într-o broboadă… Așa am copilărit.

La prânz?

Da, că puneau să mănânce în pauza de prânz… mesele alea au fost cele mai frumoase mese din viața mea, pentru că tot satul se așeza pe jos să mănânce ce aduceau de acasă: ouă, brânză, pâine, dar mai mult mămăligă. Nu aveau pâine, aveau lipii făcută pe plită. Și la prânz eu mă duceam cu apa și primeam ouă. Mă întorceam la bunica cu câte 15 ouă… La un cărat d-ăsta de apă făceam ouă cât pentru o săptămână!  Dar am pățit-o o dată… Vezi cicatricea asta de la mână? Mi-aduc aminte că eram mic, mic de tot și mergeam în urma lui tanti Leana a lui Oică, așa o chema, cred, care mergea bălăngănind o seceră. Și eu în spatele ei și ea nu m-a văzut și mi-a făcut aici o mare tăietură. Și tot colectivul s-a adunat în jurul meu, eram foarte mic, repet, cred că aveam 4, 5 ani, dar țin minte pentru că m-am speriat că am văzut cum țâșnea sânge din carne. Și se adunaseră în jurul meu și îmi ziceau fă pipi pe ea, fă pipi pe ea.!..

Și, având mâna aia plină de sânge, m-au lăsat în poponețul gol și urlau la mine să fac pipi pe mână. Îți dai seama că am făcut 2 stropi acolo, de frică! Mi-au strâns apoi mâna într-o cârpă, într-o broboadă…(râde)... Așa am copilărit. Simțeam că sunt liber. Alergam peste tot, știam toate dealurile din zonă. Satul era înconjurat de vii și cunoșteam cu precizie și ziua și noaptea (când mergeam să fur struguri), unde sunt butucii de „perlă”- ăștia erau primii struguri care se coceau. Și acuma știu unde sunt.

Și diminețile acelea când mă trezeam fără să sune niciun ceas, când se lumina de ziuă. Și-mi făcea bunica niște ceai și-mi dădea cu pâine cu gem de prune, auzem satul cum se trezește și spuneam: gata, plec! Unde să pleci, așteaptă, mai așteaptă…

Și asta e România pe care o iubești tu?

Da! Asta era România, era atât de frumoasă! Cu tot comunismul ăla pe care eu nu-l înțelegeam…

Alex cu bunica și fetița lui, Sara

Aveai animale?

Bunica avea o capră. Eram oameni săraci… Toți eram. Dar într-o zi, capra a murit. S-a dus pe niște coclauri, a căzut și a murit.

Deci nu a murit capra vecinului, ci…

Chiar a noastră, da! Vecinul avea două, nu putea să i se întâmple lui?:) Și bunică-mea săraca, care era o femeie hâtră, de la care am învățat foarte multe, mi-a povestit apoi, când m-am făcut mai mare, că simțea cum îi băgam un cuțit în ea și-l răsuceam când îi ceream lapte că mi-e foame. Și atunci mă lăsa în curte și se întorcea de nu știu unde cu lapte! Făcea colărezi, un fel de amestec de făină cu lapte.

Sunt foarte vii amintirile astea în mintea, mea. Încă veneau cu Plugul, cu Capra și se auzeau cum vin pe drum, cu acordeoanele și cu biciul și se auzea bum bum bum și strigăte, vineee cu Capraaa... Și intrau în curte și cântau și urlau… Și când am crescut, am făcut și noi asta. Mergeam cu Plugușorul, mai întâi, luam merișorul din curte, îi puneam o tălănguță sub el și un ștergar și mergeam țipând și chiuind… Și diminețile acelea când mă trezeam fără să sune niciun ceas, când se lumina de ziuă. Și-mi făcea bunica niște ceai și-mi dădea cu pâine cu gem de prune, auzem satul cum se trezește și spuneam: gata, plec! Unde să pleci, așteaptă, mai așteaptă…

Și la 8 jumate plecam și mă mai întorceam seara. Și mai țin minte ziua de Crăciun când plecam la biserică. Țineam post și, când ne întorceam acasă, nu mâncam până când bunica nu împărțea pentru morții casei. Așa cum se întâmpla și atunci când se făceau fructele, strugurii, cireșele, ea nu mânca până când nu împărțea. Și veneam în ziua de Crăciun acasă și aprindea focul în sobă și punea un grătar din sârme. Și pe el așeza cârnații și carnea… Și pe urmă lua colacii și le punea câte o lumină. Punea apoi tămâia într-un ibric și zicea ea ceva acolo și se umplea casa de fum de tămâie și de miros de colac și de carne. Era o lume…

Cine a omorât lumea asta?

Noi. Ar fi trebuit să avem grijă de lumea asta, nu s-o omorâm. Ar trebui să încercăm să reînviem această lume.

Fata ta cum copilărește?

Frumos. Stăm într-un parc, o are pe mama mea care e ca bunica mea de pe vremuri… E la fel de dură și de haioasă.

Deci așa poți iubi România. 

Nu poți iubi România, decât numai dacă ai trăit-o. N-ai cum, altfel. De aia mie îmi și place să mă duc la țară și să stau pe piatră. Am poze cu mine și cu bunica stând pe piatră de vorbă. Când bunica a murit, mi-am zis că o să iau piatra aia acasă. Acum e la mătușă-mea în curte. Când a murit bunica… uite, așa mor oamenii și rămâi cu regrete. Îi spuneam că o să-mi iau 2 zile de concediu și o să vin la ea și mergem în grădină la sapă, să vorbim… Și tot amânam. Și a murit. Și acuma, când văd oameni în jurul meu care mai au încă bunici, le spun, stați cu ei, fraților, stați cu ei, că mâine nu mai sunt. Și o să regretați.

Tu pari totuși genul timid…

Da, pentru că timiditatea asta vine tot de la țară. Stai, mă, cuminte! Stai în banca ta… Că acuma mergem la doctor. Când m-a dus prima dată la dentist, am mușcat-o pe aia de mână și m-a dat afară. M-au dus, când eram mai mărișor, să fac o radiografie la plămâni, mi-au zis să trag aer în piept, să stau lipit și să nu mișc. Nu respira, mi-au zis și… țac! Și gata. Numai că nu mi-a zis nimeni că e și gata. S-a lăsat liniștea. Și așa am rămas acolo, lipit și nemișcat. 5 Minute, 10, 20, 30 de minute. Uitaseră de mine. Când a intrat doctorul în cameră s-a speriat. Ce faci, mă, aici?! Păi, nu mi-a zis nimeni să ies!– am bâiguit…

Unde ai făcut școala?

La țară clasele I-IV. Eram 5 elevi în 4 clase. Nu mișcai în clasă! Te trosnea doamna cu capu de tablă… La prima lovitură, tabla era încă stabilă și nu simțeai, dar la a doua sau la a cincea, tabla, care stătea pe un trepied, intra în vibrație și, odată cu ea, și capul tău. Îndrăzneai să faci ceva? Mi-a rămas în cap- uite vezi, un psiholog, dacă mai insistam cu el, poate îmi explica- mirosul ăla de petroxin cu care curățam parchetul stând pe ciuci. Și bâzâitul câte unei muște… Și doamna care ne amenința să nu mergem la biserică. Ne spunea vedeți că vine Paștele și vin Deniile, să nu vă prind la biserică… Stau la ușă și vă văd. Dar noi oricum mergeam…

„Nu poți să te iei cu Dumnezeu de brăcinari”

Și de ce ai făcut teologie?

Bunica era foarte credincioasă și avea o relație specială cu Dumnezeu… Când am vorbit cu starețul de la Athos și i-am spus de ea, mi-a spus că bunica e o sfântă, numai că eu știam deja asta. Ea era foarte credincioasă, eu foarte prost la matematică, deci trebuia să dau undeva unde nu era nevoie de matematică. Și la un moment dat, a venit în sat un preot foarte tânăr care avea o nevastă, o minune de femeie, și el era foarte fain. Și ne-am apropiat de el și a început să-mi dea cărți, eu aveam deja Biblia cu poze acasă, o citisem… Și, la un moment dat, m-a dus la seminar, să văd cum e. Eram în clasa a 7-a. Am intrat acolo, era ca o cetate cu ziduri groase. Și din zumzetul orașului am intrat așa, deodată, într-o curte cu trandafiri, și se auzea cum cântau elevii care cred că erau de la o clasă mai mare. Și parfumul trandafirilor și muzica aia… Și am zis eu aici vin. Așa că am tras foarte tare și am învățat mult, că eram 16 pe loc la admitere. Am intrat la seminar. În primul an nu am înțeles nimic. Prin anul doi am început să mă dezmeticesc. În anul 3 a început să-mi placă.

Și în jurul nostru sunt sfinți. Nu numai cei cu bărbi lungi de prin mănăstiri, deși și ei sunt, că te duci la ei și te încarci, ci din ăștia care trăiesc printre noi, merg cu autobuzul.

Ai spus că cei de la Athos ți-au zis că bunica ta e o sfântă. Există și sfinți anonimi?

O, da! Cred că majoritatea sunt! Eu cred că și azi, cei care mor schingiuiți în Siria pentru că nu vor să se lepede de credință, sunt sfinți. Așa cum cred că sfinții au și alte religii. Și în jurul nostru sunt sfinți. Nu numai cei cu bărbi lungi de prin mănăstiri, deși și ei sunt, că te duci la ei și te încarci, ci din ăștia care trăiesc printre noi, merg cu autobuzul. Eu și știu câțiva.

Alex Dima, elev la seminar

Cine avea simțul dreptății la tine în familie?

Bunica. Bunica l-a bătut pe… (râde). Bine, bunica a bătut multă lume. Să-ți explic. Bunica a rămas văduvă de tânără. Și a trebuit să devină și bărbat în casă. Era genul care murea, la propriu, cu tine de gât. Odată, țin minte, m-a bătut Florinel al lu Vițu. Vițu ăsta era unu care avea doi boi care, când treceau pe podețul de la noi din sat, probabil că se speriau și se băgau unu în altul. De aici și vorba, când intră doi în același timp pe-o ușă, bă, parcă sunteți boii lui Vițu!

Și spui gluma asta în redacție? Cine se prinde?

Paula Herlo e singura, pentru că ea își făcea vacanțele într-un sat ceva mai încolo de mine. Noi avem tot felul de glume comune.

Și cum a fost cu Vițu?

Deci m-a caftit Florin. Și bunica nu l-a bătut pe el. L-a bătut pe tat-su! El trecea cu căruța pe drum și eu eram cu bunica și coboram de la pădure unde tăiaserăm un fel de nuiele mai groase și lungi cu care băteam nucii și prunii să cadă fructele. Așa că s-au întâlnit, au avut un schimb de replici, nu știu ce-or fi zis, că odată o văd pe bunica cum începe să dea cu nuiaua în Vițu de se încolăcea pe el ca în „Biciul fermecat”. Lasă-l, că-l omori, mamăăăă! Te ia miliția!- strigam eu. Vezi d-asta am fugit de psiholog. Cum să-i spun eu că m-a bătut Florinel al lu Vițu? Păi până să-i explic cine e Vițu, cum a venit bunica și ce s-a întâmplat, gata ora, 250 de lei. Păi?

Cum îi spuneai bunicii?

Mamă. Iar mamei îi spuneam mămica.

Cam aspră lumea în care ai crescut.

Ba nu. Faină. Toate conflictele astea se uitau repede. Azi ne băteam, mâine ne împăcam, pe urmă iar ne băteam…

Dar Dumnezeu nu a fost drept cu tine…

De ce?

Pentru că ți-a luat-o pe prima soție. Te-ai supărat pe El?

Atunci da. Apoi, când am venit acasă în noaptea aia, mi-am pus crucea asta la gât. (scoate o cruce de lemn, mică, de sub guler) Și de atunci nu am mai dat-o jos.

De ce, dacă erai supărat?

Eram eu supărat, dar te iei cu Dumnezeu de brăcinari? N-ai cum. De aia am și pus-o.

Și soția ta a devenit o sfântă?

Cred că da. Părintele care spovedit-o și care e un mare duhovnic al Bucureștiului, a zis că de când spovedește el, nu a văzut așa ceva. Fiecare pleacă atunci când trebuie. Nu suntem predestinați. Dar cred că El are nevoie acolo sus de echipă, de oameni mișto. Și zice haide tu, haide tu…

Și acum?

Acum sunt bine. Am o prietenă, o femeie minunată, Georgiana, care… nu știu ce a văzut la mine:)

Ce ai schimbat la tine și la România de când faci „România, te iubesc”?

M-am calmat foarte tare, am început să văd lucrurile mai așezat, înțeleg mai bine cum suntem noi…

Cum suntem?

Un pic neserioși, ca să nu zic altfel. Probabil pentru că nici nu a existat cineva care să ne amprenteze. Dacă te duci în Bucovina, de exemplu, unde au stat 200 de ani austriecii, vei vedea altfel de curți, altfel de gospodării. Oamenii sunt mai așezați, magazia e magazie, curtea, curte… Dacă ne urcăm acum în mașină și mergem la taică-meu acasă și-l întrebăm unde e toporul să tăiem un lemn, el o să stea un pic să se gândească și o să ne trimită acolo unde l-a folosit ultima oară. Așa suntem!

Oamenii simt că noi, dacă ne ducem într-un loc, râdem cu ei, plângem cu ei, pactizăm cu ei. O parte din poveștile lor sunt parte din mine. În poveștile astea eu mi-am lăsat o parte din viață. Ăsta este secretul emisiunii noastre.

Și în România ce ai schimbat?

Niște legi, dar nu asta ne încălzește. Uite, am schimbat Legea Siguranței Naționale în așa fel încât acum, dacă furi masiv dintr-o pădure ar trebui să fii pedepsit ca un terorist.

Ar trebui…

Da, „ar trebui”, pentru că nu s-au dat normele de aplicare…

Ce s-a întâmplat după ancheta despre tăierile abuzive?

Au pornit anchete împotriva celor care m-au ajutat pe mine să intru în pădure. Deocamdată nu se mai taie pe niște văi. Cu un singur material am salvat 20 000 de ha de pădure…Dar multe sunt rezultatele anchetelor noastre… Suntem parte din Spitalul de la Marie Curie, suntem parte din Magic Câmp și Magic Home. Multe, cu care nu trebuie să ne mândim, dar care se pot contabiliza. Paula cu banca de celule, Rareș cu hidrocentralele… Multe, emisiunea asta nu e în zadar. „România, te iubesc”, chiar imediat de la lansare, a devenit un brand foarte puternic. Și oamenii au încredere în el. Că, apropo de prima ta întrebare, oamenii simt că noi, dacă ne ducem într-un loc, râdem cu ei, plângem cu ei, pactizăm cu ei. O parte din poveștile lor sunt parte din mine. În poveștile astea eu mi-am lăsat o parte din viață. Ăsta este secretul emisiunii noastre.

Ce înseamnă un reportaj de succes?

Unul care face audiență! La care oamenii se uită. Dar eu cred că un reportaj de succes este unul care mișcă ceva în oameni și-i determină să acționeze. Cred că noi, cu emisiunea asta am schimbat în primul rând mentalități și comportamente.

Deși, structural, noi suntem de sute de ani…

Un pic neserioși, da (râde). Și obedienți, trădători, nehotărâți, imediat scoatem sabia dintr-unul și-o băgăm în celălalt. Dar sunt convins că România copiilor noștri va arăta mai bine decât România noastră de azi.

Lasă un comentariu: