Sebastian și Oana Enache: „Am plecat din București și ne-am îmbogățit”

Sebastian și Oana Enache: „Am plecat din București și ne-am îmbogățit” Foto: Sebastian Enache

S-au născut și au copilărit în Câmpulung, dar au ales Capitala pentru a munci și a-și face un rost. El fotograf, ea director de marketing. Au făcut doi copii. La un moment dat, el a întrebat: plecăm de aici? Ea a zis „da, dacă mai facem un copil”. Au făcut.

Au 3 copii, au plecat din București, au vândut o casă, s-au dus la Câmpulung unde, exact în vârful unui deal, și-au construit o alta. Sebi spune „am vândut în pierdere și am construit cu mult mai mult decât am preconizat”.

La ei în poartă se termină drumul. Au ras coama dealului, au construit cu ambiție, cu nopți nedormite, cu pasiune și cu râvnă. Au făcut o casă în care trăiesc ei, cei trei copii și mai mereu încă o familie sau două care îi vizitează.

Văd în fiecare seară cerul întreg, nu doar bucăți decupate de proiecțiile blocurilor, soarele răsare întâi în casa lor, zâmbesc mereu și sunt fericiți. Au ales să trăiască simplu, frumos, punând accent pe ceea ce contează. Dacă îi cunoști, te fac să visezi. În acest scop vi-i și prezint: să visați.

„Vreau să plec de aici și să ajung acolo. Ok. Ăsta e drumul. De ce am nevoie?”

Hotărârea care se citește pe fața lui Sebastian îmi place și mă bucură. E un om cu planuri clare în cap. Are viziunea drumului, știe ce are de făcut și cum va arăta totul la final.

Sebastian Enache este fotograf. A făcut ședințe foto pentru mai toate revistele glossy care au fost și care au mai rămas pe piața din România.

De loc, este din Câmpulung. Și spun așa, „de loc” pentru că această expresie îl definește cel mai bine. A venit la București, a cunoscut oameni importanți din media care i-au desenat drumul și l-au făcut ceea ce este astăzi. Le este foarte recunoscător.

Dar în sufletul lui nu s-a adaptat niciodată Capitalei.

„Eram odată în Club A la lansarea trupei Bere Gratis, îți dai seama acum câți ani? Și mă uitam pe pereți. Și am văzut istoria Clubului A, cu toate trupele rock și toată mișcarea underground. Și eu nu eram pe nicăieri. Nici părinții mei, nici bunicii mei. Am simțit că nu aparțin acelui loc.”

O cunoștea pe Oana (cea care avea să-i devină soție) din Câmpulung. Amândoi au copilărit acolo. Și amândoi au ajuns apoi în București.

„E un oraș mic și am crescut spunând bună ziua tuturor oamenilor pe care îi întâlneam. Dacă se întâmpla să ratez pe vreunul, mama afla imediat și ieșea un mare tărăboi! Când m-am mutat în București, am salutat un an de zile oamenii pe scara blocului. Și nu mi-a răspuns nimeni niciodată”

Ce program de viață ai?

Eu sunt freelancer de 20 de ani încoace. Și, deși nu am avut un program, nu am întârzâiat niciodată o secundă cu predarea. Dacă am o ședință foto azi și trebuie să o predau vineri, nu o prelucrez joi, o prelucrez azi! Pentru că până vineri poate apare alt proiect și mă aglomerez. Nu-mi plac surprizele, așa că, în măsura în care pot deține controlul, o fac.

Cum mi-ai zis, Oana? Că voi v-ați îmbogățit…

Oana: Că ne-am îmbogățit venind aici, dar nu cu bani, ci cu emoții. Terenul acesta era al nostru și ne gândeam că el ne va îmbogăți cu bani, în timp. Așteptam asta, ne gândeam că îl vom vinde sau… Și, de fapt nu l-am vândut, că nu s-a putut. Așa că ne-a îmbogățit prin faptul că el ne-a devenit acum „acasă”. Ne-am făcut o casă aici, ne-am mutat, trăim aici și suntem o familie.

Dar cum ați decis, cu 3 copii, să vă mutați într-un loc în care școala… spitalul… condițiile… nu sunt ca în București?

Sebi: Școala este foarte bună. Aici profesorii sunt mult mai dedicați. Oamenii se cunosc între ei și atunci au o problemă în a face niște lucruri care nu ar trebui făcute. Aici avem un control mai bun asupra copilului. Când pleacă de acasă spre școală pe jos, până ajunge se întâlnește cu 5 cunoștințe. Nu e ca în momentul acela în care se urcă în troleu și coboară peste 10 minute după care „îl pierzi de pe GPS”. Aici oriunde ar merge, cineva te sună și îți spune „l-am văzut”. Și să nu vrei, știi tot timpul unde sunt copiii!

Ce vezi în fiecare dimineață pe geam?

Soarele. Din tot orașul noi suntem primii care vedem soarele când răsare.

Ce e munca pentru tine? Ai ras un vârf de deal ca să faci o casă, mergi de câteva ori pe săptămână la București pentru joburi, creșteți 3 copii…

Am norocul să fac doar ce îmi place. Găsesc frumusețea în tot ceea ce fac sau găsesc frumusețea în ceea ce rezultă din munca mea. Poate nu îmi place să fac focul, dar, dacă știu că acel foc îmi va încălzi copiii, atunci îmi place. Am cunoscut odată în America un individ care era gunoier și care spunea că lui nu-i este rușine cu meseria lui, că el este acel individ care le face celorlalți dimineața frumoasă… La ei nu există spor de rușine, de ce să existe? Un job pe care îl faci trebuie să îl privești nu prin prisma jobului, ci prin prisma a ceea ce rezultă din el. În ce fel ceea ce faci schimbă viața cuiva.

Ești un om bun!

Nu, eu nu sunt un om bun din naștere… La mine e tot timpul o bătălie și de fiecare dată când câștigă ăla bun sunt foarte fericit. Mie lucrurile astea bune nu-mi vin așa, de undeva. Sunt oameni care sunt buni că așa sunt ei. Eu, nu. Eu tot timpul știu o portiță care mi-ar face viața ușoară. Și de fiecare dată când nu o aleg sunt foarte fericit. Nu mă pune să caut variante, găsesc variante la orice, dar am ajuns la concluzia că dacă nu faci un lucru bine de la început, îl vei reface mai greu, cu mai mult consum de bani și energie.

De ce nu ți-a plăcut Bucureștiul?

Pentru că nu m-am regăsit în el niciodată. Eram odată în Club A la lansarea trupei Bere Gratis, îți dai seama acum câți ani? Și mă uitam pe pereți. Și am văzut istoria Clubului A cu toate trupele rock și toată mișcarea underground. Și eu nu eram pe nicăieri pe acolo. Nici părinții mei, nici bunicii mei. Am simțit că nu aparțin acelui loc. Pe când aici știu unde e mormântul bunicului, știu totul despre locul acesta.

Și cum faceți față din punct de vedere financiar?

Noi câștigăm de nu știu câte ori mai puțin decât în București. E drept că și cheltuielile sunt mai mici… Dar banii pe care i-am pierdut îi regăsim în fiecare secundă în care realizăm că suntem liberi. Nu ne vine să credem cât timp pierdeam în trafic! Cum puteam sta atât?

Și când nu fotografiezi, ce faci?

Ohohoooo…. Dacă aș mai avea o viață… Când nu fotografiez… fotografiez. Știu fiecare copăcel din grădină, fiecare floare! Cea mai mare prolemă a mea este că nu am timp să fotografiez cât aș vrea… Iar visul meu este să devin grădinar în grădina mea, dar nu găsesc pe nimeni să mă plătească pentru asta! 🙂 Câteodată spun „gata, de anul ăsta nu mai fac nimic, nu mai tund iarba…” Și a doua zi sunt în grădină! 🙂

Ce ai învățat făcându-ți singur casa?

Să pun acoperiș, tavane, să fac gard… Să pun instalația sanitară, să fac terase… Și am mai învățat că dacă nu e urgent să fac eu, să chem pe cineva care chiar știe, care este specialist. La lucrurile cu adevărat importante am chemat pe cei care știau să facă acele lucruri. De fapt, eu gândesc așa: că dacă n-am priză, chem un meseriaș să pună priza, nu de alta, dar el din ce trăiște? Ce fac, îi iau meseria? De ce? Că dacă și el și-ar face poze singur, eu cum aș mai trăi? Niciodată nu negociez cu prestatorii de servicii.

V-ați făcut planuri pentru copii? Pentru Măriuca? Ea cântă, face canto la școală, a jucat în piese de teatru, are deja clipuri, piese…
Să știi că eu sunt pregătit pentru orice decizie a copiilor noștri. Dacă Măriuca va spune că nu mai vrea muzică și pentru asta sunt pregătit. Niciodată nu o să-i spun „știi, atâția ani am investit etc. etc. etc.!”. Nu! „Muzica asta te va ajuta într-o zi! Vei fi un manager care într-o bună zi vei angaja pe cineva care știe să cânte și vei ști despre ce este vorba! Experiența nu este pierdută!” Să facă, deci, ce vor, dar să facă bine.

Și nu ați fi reușit toate astea în București?

Ba da, dar aici simțim că deținem controlul. Suntem mai liniștiți aici.

Cum e țara dincolo de București? Câte Românii sunt?

Multe. Foarte multe. Bucureștiul nu este un oraș, este, în sine, un stat. Dar a fost benefic pentru mine. Eu acolo am învățat tot! Acolo am fost „inventat” ca fotograf. La RPG (Romanian Publishing Group) Iar eu, fiind așa, mai de la țară, întrebam mereu pe toți cei care erau mai buni ca mine. Nu știu dacă aveam talent, dar știu că aveam pasiune. Și încercam să aflu de la cei mai buni totul despre meseria asta de fotograf. Ăștia mici acum nu mai vor să învețe. Eu țin minte că la un moment dat exista în Câmpulung un fotograf, domnul Rizeanu, ofițer. Acesta domn avea o expoziție permanentă în holul de la ONU! Îți dai seama? Și l-am văzut la un moment dat pe stradă, am alergat după el, aveam vreo 25 de ani, și l-am salutat, m-am prezentat și i-am spus cât de mult îl admir. Și el m-a luat acasă la el unde am stat câteva ore și mi-a arătat fotografiile lui. Astăzi parcă nu mai știu oameni care să facă asta. Cei tineri nu au decât curiozitatea „cam cât câștig din asta?”. Și eu le spun că nu asta este important, ci să-și facă treaba bine, fiindcă vor veni și banii!

Ce ai învățat tu după atâția ani de fotografie?

Că trebuie să-ți faci treaba bine și că nu faci nimic pentru altcineva, ci pentru tine, în primul rând. Pentru satisfacția ta! Poți avea un client slab pregătit și îl poți fenta, arătându-i o poză proastă pe care să i-o prezinți ca fiind bună… Nu e ok. Fă sau nu face! Dacă te apuci, atunci fă-o ca pentru tine. Eu am o teorie care zice că, în viitor, indiferent cine va vorbi despre mine în fața copiilor mei, să nu aibă de spus decât cuvinte bune.

Foto: Sebastian Enache

Lasă un comentariu: