Cătălin Sava a prezentat (împreună cu Anca Medeleanu) Festivalul Classix de la Iași care s-a terminat pe 19 februarie.

Am realizat acest interviu cu o oră înainte de concertul final, adică acum 2 zile. Festivalul Classix de la Iași, al cărui director artistic este Dragoș Cantea, a fost un succes. A adus sute de oameni în săli și câteva zeci de mii în online, acolo unde a fost transmis în direct.

Aici încă puteți viziona și asculta concertele. Au fost 8 concerte de muzică clasică desfășurate în locații precum: Palatul Culturii, Teatrul Național „Vasile Alecsandri”, Biblioteca Central Universitară „Mihai Eminescu”, precum și o serie de evenimente conexe: un vernisaj, o proiecție de film, dezbateri, prelegeri și masterclass-uri.

Au fost spectacole pline de noutate, cu proiecții video, cu mapare digitală, cu personaje create din diverse materiale de către artiștii vizuali. Au fost 5 zile de bucurie pentru melomani și pentru followers din online.

Cătălin Sava, cam câte festivaluri ai prezentat până acum? Ții sau ai ținut o evidență vreodată?

Nu am avut timp să le număr. La mine a fost sarcină de serviciu, cum se spune… Lucrând la reînviatul TVR Cultural, a fost nevoie de oameni care să știe ce are Do major la cheie:), care să știe muzică și s-a întâmplat să fiu eu acela.

Și ai amintiri de la fiecare, bănuiesc…

Da, uite, țin minte că era un Festival Lipatti pe când eram mult mai tânăr, unde am dat mâna cu Ion Iliescu! El era Președintele de Onoare al festivalului și am zis ia uite, domnule, nu era în planul meu azi să-l întâlnesc pe Ion Iliescu, dar iată cum un festival de muzică clasică a facilitat asta… Acolo, țin mine, s-a lansat și un tânăr pianist, Cadmiel Boțac, un artist despre care vom mai auzi, anul acesta Editura Radio i-a lansat primul disc, un disc solo, deci e de umărit…

Deci nu știu câte au fost… au fost stagiuni de muzică de cameră, gale ale operei, seri camerale, pe lângă festivaluri desigur. Fac asta din pasiune, după cum îți imaginezi și marele secret este că nu am nevoie de o foarte mare pregătire pentru a mă urca pe scenă să prezint.

Suntem pe un trend rușinos la capitolul consum cultural, dar și la pasta de dinți, însă asta e altă discuție.

Cunoști pe toată lumea din muzica aceasta?

Nu cunosc pe toată lumea! La Classix mi se întâmplă mereu să descopăr talente și nume noi, extraordinare. Lumea mă întreabă deseori dacă nu mă plictisesc ascultând aceeași sonată de Beethoven mereu și mereu și răspund că nu, pentru că de fiecare dată o ascult într-o altă interpretare. Fiecare interpret aduce ceva nou în viziunea lui personală. Cunosc multă lume în lumea asta muzicală românească, mică și orgolioasă, dar sunt și tineri pe care îi descopăr acum.

Am făcut de curând un interviu cu un tânăr care a terminat Medicina, dar care înainte de asta făcuse 13 ani de vioară. La terminarea facultății și-a dat seama că vrea să facă totuși muzică și a decis să devină dirijor. Mi-a plăcut tare mult puștiul ăsta care a debutat la Botoșani cu un concert de Mozart și mi-a plăcut declicul pe care l-a avut.

În timpul interviului am descoperit un tânăr foarte citit, care își punea probleme serioase la cei 26 de ani ai lui. Mi-ar plăcea să reușească și să pot spune, peste 50 de ani:) că eu i-am luat primul interviu.

Auzi, voi vă hrăniți cu ceva special la Iași? Că nu cunosc ieșean care să nu vorbească frumos limba română, care să nu povestească minunat…

Da, sarmale cu mămăligă și…

Și școală pe pâine…

🙂

Am citit o prezentare a ta în care se spunea că ești jurnalist, muzicolog și fost pianist. Un pianist poate fi „fost”?

Da. Îl ai în fața ta… Știi? Se întâmplă ca uneori rațiunea să învingă. Eu mi-am dat seama la timp că nu sunt așa de talentat ca să ajung pianist de concert, așa că am virat spre muzicologie. Cunosc oameni pe care vanitatea i-a orbit și nu au recunoscut evidențele… Desigur, aici și părinții au un rol.

Sunt mulți părinți care, deși copilul nu-și dorește să facă ceva, ei insistă totuși să-l vadă pe scenă. Eu am realizat la timp că nu-s destul de talentat pentru a face o carieră și am avut și șansa unei întâlniri provindențiale cu un om care mi-a deschis capul în direcția asta și așa am ales muzicologia, care este Regina! Înveți de la muzică binzantină și cântul gregorian, la tehnici de scriitură de muzică contemporană în secolul 21. Un om care termină asta știe absolut tot.

Și tu știi tot?

Nu, învăț în fiecare zi.

Cine a fost acel om providențial?

O profesoară de pian de la Liceul de Muzică din Suceava unde am fost elev. Am lucrat cu domnia sa și mi-a deschis un univers așa, ca-n Matrix. Mi-a dat pilula bună, ca-n film:). Pentru mine a fost declicul. Au urmat lectura, studiu, lucruri pe care le-am făcut cu infinită plăcere. Și ambiție…. Și a contat mult și perioada în care am făcut Conservatorul, apoi Masterul. La doctorat m-am oprit, pentru că toată lumea avea doctorat în perioada aia.

Talente se nasc în fiecare zi, în fiecare oră. Și în România se nasc. Dar nu au șanse din cauza sistemului. Dar mereu vor exista oameni pentru această nișă.

Ai făcut o lucrare de doctorat cu titlul Timpul Muzical…

Am început-o, dar cred că nu o voi termina niciodată, pentru că este un capitol foarte amibițios…

Există „timp muzical”?

Da, și nu este acela care se referă la pauzele din partitură, nici la doimi, la pătrimi. Există un timp metafizic în muzică și subiectul e foarte frumos. E o lucrare de sertar încă. Am început-o cu regretatul muzicolog Gheorghe Firca, o somitate în muzicologia românească, dar am părăsit-o la timp, zic eu. Poate va ieși din ea un volum la bătrânețe, când nu mă va mai invita nimeni să prezint festivaluri:)

„Dacă te uiți în jur, în sălile de concert vezi mai multe capete albe, tinerele generații de melomani se împuținează”

Românilor le place foarte mult cultura. Glumesc, desigur. Dar cred că totuși le-ar plăcea mai mult dacă ar fi ceva mai democratizată… Ce lipsește pentru ca actul cultural să fie savurat de mai mulți?

Foarte mulți români s-au obișnuit să nu plătească bilet la evenimentele culturale, la concert sau la teatru, vor invitații, dau un telefon, au un prieten. Nu, cultura costă și costă mult. Suntem pe un trend rușinos la capitolul consum cultural, dar și la pasta de dinți, însă asta e altă discuție.

Poate că e acceași discuție…

Da, poate:) Colegii mei de meserie mă persiflează și îmi spun că sunt un tip chisat (adică pisălog, bat monedă pe un subiect până la saturație, sunt cicălitor, insistent, am un fel de pedagogie „dădăcistă”). Dar eu cred că trebuie făcută o educație muzicală în mod firesc și amuzant.

Suntem înțepeniți… Câtă vreme expresia „monstru sacru” încă se mai folosește…

Da, și în muzică știi că toată lumea face pe toată lumea „maestru”. „Maestru” a fost George Enescu, Mihail Jora, Vasile Spătărelu, compozitor de aici, de la Iași… „Maeștri” sunt foarte puțini.

Dar cum se face că muzica asta „serioasă”, „grea” seduce atâta lume la fel de secole încoace? Ce are ea așa de special?

Ca să-ți răspund în limbaj de specialitate „conglomeratul armonic suprapus cu linia melodică și ornamentica polifonică…”

Muzica pop, prin simplitatea ei, prin faptul că are o înșiruire banală de sunete, se lipește ușor de urechea ascultătorului. Are o linie melodică pe care o reții, te cucerește, nu mai scapi de ea, te urmărește prin casă, dar… o uiți. Îți vei aminti de ea cu un zâmbet doar atunci când o vei mai auzi undeva.

Păi vezi, de aia cultura e percepută așa?:))))

Da, uite… Când ascultăm muzică la priză cum îi spun eu, adică instrumente care se bagă în priză, toate nuanțele: piano, pianissimo, fortissimo se fac din butoane. Un instrument cu coarde, un violoncel construit la 1600, sau 1700, mânuit de un instrumentist îți face acel „mai tare” sau „mai încet”, ca să spun pe înțelesul tuturor, natural. Este un sunet natural care ajunge la tine cu o altă vibrație.

Revenind la întrebare, de fapt aici vorbim despre valoare, despre ceva cernut de sita timpului. S-au descoperit partituri de Vivaldi acum vreo 20 de ani prin niște biblioteci din Italia și ele se cântă acum și sunt foarte în vogă.

E o muzică de dinaintea noastră, a celor de acum, și care va rămâne sute de ani și după noi. Muzica pop, prin simplitatea ei, prin faptul că are o înșiruire banală de sunete, devine foarte lipicioasă de urechea ascultătorului. Are o linie melodică pe care o reții, te cucerește, nu mai scapi de ea, te urmărește prin casă, dar… o uiți. Îți vei aminti de ea cu un zâmbet doar atunci când o vei auzi undeva.

Muzica asta grea, scrisă pe note, sădește în tine, construiește în timp și trăiește atâta timp cât e cântată și va crea generații și generații de ascultători. Ăsta este și un pariu la Classix-ului, să aducă public tânăr. Dacă te uiți în jur, în sălile de concert vezi mai multe capete albe, tinerele generații de melomani se împuținează.

Ori în Vest asta nu se întâmplă. Vedem acolo copii care târâie după ei o vioară, sau un clarinet de la vârste foarte fragede. Nu vor face toți performanță, dar suflețelul lor va fi pregătit și ei se vor îndrepta natural către o sală de concerte și nu vor privi cultura care pe peștera aceea în care locuiesc monștrii sacri.

Fiind jurnalist, ai făcut multe interviuri cu nume mari din domeniul muzicii. Te-ai fâstâcit vreodată în fața cuiva?

O, de multe ori. M-am fâstâcit și am și emis niște prostii! Pentru că era un om pe care îl divinizam și în fața căruia mă pierdeam pur și simplu! Am spus de exemplu unui mare dirijor că am început să ascult muzică cu el! El a zâmbit așa politicos. Eu voiam să spun altceva, că am înțeles o anumită simfonie de Mahler atunci când a dirijat-o el! Când vorbești aceeași limbă cu intervievatul, interviul devine  o mare plăcere.

Care a fost ultimul interviu bun pe care l-ai făcut?

Cu Andrei Șerban despre ultimul său volum despre operă apărut la Polirom.

De ce ai ales cariera asta până la urmă? Că ești și un mare povestitor.

Eu mi-am dorit să fiu profesor, ai mei au fost profesori, tata de matematică și mama de română. Am și fost asistent universitar o vreme și îmi plăcea să văd ochii mari ai studenților care mă ascultau. Ce e mai frumos decât să vorbești despre muzică?

Țin minte că în copilărie mă uitam la televizor la Seratele Muzicale ale lui Iosif Sava– că tot mă întreabă lumea dacă am vreo legătură cu domnia sa, nu am- mai ales în timpul vacanțelor petrecute la bunici. Copilăria mea în Bucovina a fost superbă, ceva a la Creangă, dacă vrei.

Dar emisiunile lui Iosif Sava erau ceva sacru! Am crescut cu ele și încet, încet m-am trezit că visez că mă aflu în fața unui microfon, la radio. Și s-a întâmplat asta, am ajuns la radio în timpul facultății. Eu am colaborat ani de zile cu TVR și la un moment dat au avut nevoie de un băiat care să pună virgula unde trebuie și să nu fie chiar foarte urât și așa am ajuns pe ecran:)

Eu, dacă mă întrebi, cred că aș fi vrut să fiu bibliotecar, ca să citesc mult, sau profesor, ca ai mei. Îmi place să conving de ceva pe cineva și pentru mine nu e ceva mai frumos decât să văd că persoana respectivă a înțeles.

Cum convingem tânăra generație care stă cu telefoanele lipite de mâini să asculte muzică clasică, să meargă la concerte în săli, etc?

Prin fapte. E important de ținut o balanță de vârstă inclusiv pe scenă. Să nu avem doar interpreți tineri și foarte tineri sau numai seniori.

Există un contratenor, Jakub Jozef Orlinski, care face brakedance și parcour. E un contratentor tânăr, cu o voce absolut senzațională. A și câștigat niște campionate de parcour și a fost descoperit de un muzician, a câștigat niște premii, a lansat un CD bine primit de critică și este foarte iubit de tineri.

Talente se nasc în fiecare zi, în fiecare oră. Și în România se nasc. Dar nu au șanse din cauza sistemului. Dar mereu vor exista oameni pentru această nișă. Nu funcționează dacă aduci cu forța copiii în sălile de concert. Și spun asta ca tată de copii mici, de 2 și 5 ani.

Classix a adus la această ediție prime audiții absolute sau premiere românești pe de o parte, și excelența tradițiilor europene, pe de altă parte. Mozart vs. Gubaidulina, Boulanger vs. Beethoven, Ceaikovski vs. Bartok sunt doar câteva dintre „derby-urile” de la Classix 2022. Havard Gimse, Auner Quartet, Grzegorz Niemczuk, Dragoș Cantea, Gustav Rivinius, și alți peste 40 de muzicieni au bucurat publicul de la Iași.