Am lăsat subiectele dureroase și grele și ne-am hotărât noi, cele din #acinceaputere, să scriem despre un subiect ceva mai… altfel: despre întâmplările ciudate, misterioase din viețile noastre, #dacatotehalloween

Și recunosc că eu am venit cu ideea aceasta pentru că posed o colecție impresionantă de povești personale misterioase, ciudate și inexplicabile.

Au început de pe la 18 ani când visam ceea ce urma să mi se întâmple, sau știam dacă voi lua sau nu examenele de admitere în funcție de cât perete muntos urca (sau nu) un cal alb, personaj important al lumii mele onirice, până pe la 30 de ani când, la un moment dat, am avut sentimentul clar că în camera mea se afla bunica mea, desigur care nu mai era pe lumea asta. Știam sigur că e ea, eram convinsă de asta, mă trezeam cu prezența ei în cameră și adormeam la fel… Până când m-am rugat să plece și a plecat, sau așa cred, pentru că nu am mai simțit-o. Oricum, nu am stat să-mi explic ce s-a întâmplat, nu am vorbit prea des despre acest lucru.

Însă una dintre întâmplările cele mai ciudate din viața mea de care îmi aduc aminte cu fiori este cea în care, peste noapte, am văzut pe tavanul camerei în care mă aflam, un văl, un nor, nu știu… abur… negru.

Eram într-o relație cu cineva. Eram la el acasă, era noapte, dormeam și m-am trezit brusc, parcă strigată de cineva. Am deschis ochii, m-am dezmeticit cu greu în întunericul din cameră, am dat să mă întorc pe partea cealaltă și atunci am văzut un fel de umbră care se ridica de pe perete și plutea destul de misterios și înspăimântător prin cameră. Umbra asta parcă vie s-a fixat într-un timp foarte scurt pe tavan și apoi a început să se strângă doar pe jumătatea tavanului care era deasupra părții de pat ocupată de iubitul meu de atunci.

Nu știu dacă am realizat exact ce se întâmplă, aveam mintea captivă într-o stare aproape fizică, de melasă groasă, m-a cuprins somnul, nu am gândit nimic și am adormit la loc.

Înspăimântător a fost altceva: că la 7 dimineață telefonul a sunat și am aflat că tatăl prietenului meu murise în timpul nopții. Și atunci mi-am dat seama că eu văzusem asta, într-un fel…

Nu am uitat groaza care m-a cuprins și nici senzația că fusesem foarte aproape de o limită dintre cele două lumi, că văzusem ceva dincolo, ceva ce nu este îngăduit să vezi așa, oricând…

Am mai avut astfel de semne, tot felul de semne și întâmplări mulți ani și le mai am și acum, deși uneori mi-e teamă să le interpretez, pentru că mă gândesc că nu le voi înțelege sensul pe deplin.

Ca orice mamă, am simțit și simt ce se întâmplă cu copilul meu. Mă uitam la un moment dat la televizor și am dat peste un interviu cu Mihai Tatulici, mare om de televiziune și creator de programe care au făcut istorie în domeniu, care povestea că mama lui simțea, oriunde ar fi fost el pe glob, ceea ce i se întâmpla. Știa mereu dacă îi este bine sau rău și venea sau suna exact atunci când era mai mare nevoie de ea.

Da, mamele știu.

Așa cum și eu am știut într-o dimineață, când am plecat cu mașina să-l duc pe Theo la doctor, copilul având atunci câțiva anișori, că voi avea un accident. Nu știu cum am știut. Mi s-a spus, am auzit în cap și mi-am zis „să-i pun bine centura să facă față accidentului…”

„Accidentului?”- m-am întrebat. De ce accentuat? În mod normal ai zice „să facă față unui accident”, sau „vreunui accident”, nu „accidentului”…

Am crezut că sunt obosită, sau am luat-o puțin razna, dar am plecat totuși. La un monment dat, în timp ce rulam destul de grijulie pe stradă, o mașină a ieșit pe o poartă, șoferul nu s-a asigurat și a intrat exact în mașina mea, mai exact în ușa din dreptul copilului.

Iar eu știusem că se va întâmpla asta!

Ce vreau să spun? Că suntem înconjurați de mistere, primul dintre ele este viața însăși. Și mai cred că, dacă deschidem ochii minții, pe lângă cei anatomici, vom vedea substraturile și vom înțelege sensurile a ceea ce ni se întâmplă nouă sau celor din jurul nostru.

Poate că zic bine, poate că nu, poate o fi așa, poate nu…

Ați trăit așa ceva? Ați avut întâmplări pe care nu vi le puteți explica?

Citiți articolele colegelor mele din #acinceaputere: Ana Bitu, Mara Coman, Diana Cosmin și Noemi Meilman despre semnele, întâmplările și misterele din viețile lor…