Andreea Mureșan este designer de interior la Andreea Muresan Studio cu o lungă experiență în domeniu. Este profesor de Design Interior și Design Grădini la Dalles Go. Are 40 de ani și 3 copiii: Sara la liceu, Ilinca termină grădinița, iar Toader o începe.

Cum a fost prima ta zi de școala, ce amintire specială ai din acea zi?

Am iubit grădiniţa. Şi pe Nana, care ne vorbea şi citea poveşti doar în engleză, într-o casă superbă cu tavane înalte şi pian în hol. Nu voiam să o pierd, aşa că eram îngrozită de şcoală. Mi-a plăcut în schimb să primesc uniformă şi pantofi de lac şi, mai ales, rechizite – pe astea mi le cumpăra de fiecare dată bunica maternă, la care mergeam în vacanţă, dintr-o librărie sătească minusculă şi plină de cărţi, al cărei miros mi-l amintesc şi acum. Dar tot îngrozită am fost. Până când m-am aşezat în bancă şi am văzut cărţile aşezate teanc, pe colţ. Aşa că, iată şi amintirea mea preferată din fiecare primă zi de şcoală care a urmat: să frunzăresc teancul de cărţi de pe colţul mesei.

La câteva luni după ce a început clasa întâi, am văzut prima schimbare. Dispărea încet curiozitatea, Sara comunica din ce în ce mai puţin despre orice o pasiona, se închidea. Răspundea monosilabic la orice întrebare despre şcoală. Din fericire, nu a renunţat la ceea ce îi plăcea, caii, engleza, baletul, mai târziu artele plastice, dar mai ales cărţile.

Cum a fost prima zi de școala a copilului tău? Ce ai simțit?

Am fost la fel de îngrozită când am dus-o pe fi-mea cea mare la şcoală prima oară. Sara era curioasă, interesată de o mie de chestii diferite, se concentra binişor şi coopera cu drag dacă înţelegea scopul, era isteaţă şi avea o atitudine pozitivă, ar fi fost elevul ideal într-o şcoală ideală. Dar era şi foarte sensibilă şi cu un simţ al dreptăţii care se manifesta deja, ştiam că va fi greu pentru ea în „fabrică”.

Ce relație are copilul tău cu școala, ce spune despre ea când vine acasă?

La câteva luni după ce a început clasa întâi, am văzut prima schimbare. Dispărea încet curiozitatea, Sara comunica din ce în ce mai puţin despre orice o pasiona, se închidea. Răspundea monosilabic la orice întrebare despre şcoală. Din fericire, nu a renunţat la ceea ce îi plăcea, caii, engleza, baletul, mai târziu artele plastice, dar mai ales cărţile. A citit, a văzut filme, a aflat de una singură sau cu noi ceea ce voia să afle. În rest, am auzit, ca mulţi părinţi, ani de zile doar răspunsurile „bine” sau „nimic” la întrebarea despre şcoală. Apoi a venit peste noi adolescenţa, iar „bine” a devenit „plictiseală” sau „o porcărie”. „Nimic” a rămas. Acum, că a intrat la liceu, o văd entuziastă. E drept, şi mie liceul mi-a plăcut cel mai mult dintre toate ciclurile şcolare… Sper să nu fie dezamăgită.

Care au fost așteptările tale legate de educația oferită de școala copilului tău? Au fost ele atinse? Depășite? Dimpotrivă?

M-am gândit de multe ori că poate eu am greşit, că am pornit la drum cu aşteptări mici. Dar realitatea mi-a dat dreptate ulterior. Îmi amintesc perfect momentul în care, după ce am lăsat-o pe Sara în clasă în prima zi, am rămas o vreme în faţa şcolii cu tatăl ei. M-a întrebat exact asta: ce aştept de la şcoală. Şi am răspuns: „să nu o strice prea tare”.

Care sunt temerile tale legate de același subiect?

Nu mă mai tem acum că şcoala o poate „strica”, e mai puternică, s-a „călit” în ăştia opt ani. Mă tem doar că va fi mult timp irosit, ca şi până acum, timp în care ar putea să descopere şi să se descopere, să exploreze, să încerce, să greşească şi să reuşească, să se dezvolte din punct de vedere intelectual şi emoţional şi social…

„Treaba mea e să fiu mamă, iar asta din punctul meu de vedere nu implică deloc să fac ghiozdane sau teme”

Către ce se îndreaptă copilul tău, ce talente are, ce materie ii face cu ochiul?

E greu de spus acum ce va face. Uman, limbi străine, psihologie, pe aici se învârte acum. O atrag şi designul vestimentar şi actoria… Dar asta e frumuseţea vârstei, la 15 ani o poţi lua pe orice drum.

Cum arată o dimineață înainte de plecare, cum va pregătiți ieșirea din casa?

Cu un copil de 15 ani, unul de 5 şi unul de aproape 3, dimineţile pot fi haotice. Din fericire, Sara e autonomă, de prin clasa a treia s-a pregătit singură şi s-a dus singură la şcoală sau la orice activităţi extra şi-a dorit. Ilinca intră în ultimul an de grădiniţă, şi asta ne obligă la ceva disciplină şi pe noi, ne pregătim toţi să o luăm de la capăt cu şcoala anul viitor. Tot de anul viitor, Toader va începe şi el grădiniţa. Aşa, ca să nu uităm cum e.

Ce-i pui tu în rucsac, ce-și pune ea? O ajuți cu asta? O mai întrebi pe drum dacă a uitat ceva?

Nu cred că i-am făcut vreodată eu ghiozdanul Sarei, în primii doi-trei ani îl făceam împreună, ca să o ajut şi ca să se obişnuiască. Era mai complicat cu echipamentul de sport şi cu cel de înot, iar ghiozdanul era înfiorător de greu, aşa că aici era treaba mea, să mă asigur că nu ia ceva inutil la ea. Cu Ilinca avem aceeaşi problemă, se cer haine de schimb la grădiniţă, e greu pentru ea să ţină socoteala şi să le pună la loc şi să nu le uite, dar exersăm zi de zi. Nu sunt mamă cloşcă şi nici nu suplinesc eu educatorii sau profesorii. Treaba mea e să fiu mamă, iar asta din punctul meu de vedere nu implică deloc să fac ghiozdane sau teme. Sara şi-a făcut temele singură mereu, mai degrabă aveam mici conflicte când se lungea prea mult şi nu mai apuca să se joace, aşa că interveneam şi o mai trimiteam cu „temele nefăcute”. Am insistat mereu în şedințele cu părinţii că dacă Sara vine cu teme nefăcute este pentru că nu i-am permis eu să le facă. De timpul petrecut în şcoală dispune şcoala, de restul dispun părinţii şi copiii, mi s-a părut firesc să fie aşa.

„În primii ani de şcoală, cel mai dificil a fost să discutăm despre rasismul atât de prezent.”

Cum îi explici situațiile ivite la școală? Cum îi „traduci” lumea în care se află? Îmi poți da un exemplu?

În primii ani de şcoală, cel mai dificil a fost să discutăm despre rasismul atât de prezent. Şi despre discriminarea copiilor din familiile fără posibilităţi financiare, de asemenea atât de prezentă, din păcate. Mă întreba de ce anumiţi colegi nu vin la serbări, de ce primesc note proaste şi de ce nu sunt lăudaţi pentru lucrurile bune pe care le fac, de ce anumitor mame li se vorbeşte diferit. De ce unii copii nu vin niciodată în excursii. De ce copiii „buni” refuză să se joace cu ceilalţi, de ce învăţătoarea şi părinţii copiilor „buni” discută despre cum să fie lăsaţi repetenţi ceilalţi, ca să nu mai strice clasa… Şcoala românească nu e despre empatie şi cooperare, e despre sisteme de castă, despre competiţii şi despre perpetuarea tuturor prejudecăţilor şi clişeelor posibile. Pentru noi a fost o luptă zilnică, nevăzută, ca toate astea să nu „se ia”.

Care au fost materiile tale preferate și ce profesori ți-au rămas în minte? Cu ce anume?

În clasa întâi, am avut o învăţătoare bună. A se citi: era corectă, stabilă emoţional şi transmitea informaţia într-un fel care „te prindea”. În cinci-opt, una dintre profesoarele de engleză, una dintre profesoarele de istorie şi profesoara de latină au fost minunate. În liceu am avut în general profesori de care îmi amintesc cu drag, dar două sunt figurile care m-au marcat: Veronica Focşeneanu Leviţchi şi Doina Ştefănescu. Însă profesorul de care îmi voi aminti mereu, cu regretul că nu am avut la 12 ani mintea de acum, este Valeriu Graur. Preda fizica, o materie pe care o detestam, avea un accent basarabean şi un fel de a rosti care făceau orele greu de urmărit, dar datorită lui m-am împrietenit cu Natasha din Tighina şi am aflat că existau teritorii româneşti în afara graniţelor şi am devenit, fără să ştiu atunci, unionista de acum.

Valeriu Graur fusese, în anii 60-70, luptător anti-URSS în Frontul Naţional Patriotic din Basarabia, am aflat mult mai târziu… Încă simt ruşinea fiecărei porecle pe care i-am pus-o vreodată…