(#mamecuclasă) Adina Rosetti : "Textele nepotrivite cu nivelul de înțelegere al vârstei duc la generații întregi de copii terorizați de limba și literatura română "

(#mamecuclasă) Adina Rosetti

Adina Rosetti este scriitoare, creatoarea cărților pentru copii „Domnișoara Poimâine și joaca de-a Timpul” și „De ce zboară vrăjitoarele pe  cozi de mătură (și  alte 10 întrebări fantastice)” pentru care a luat premii. Acum semnează o altă carte pentru copii, „Aiurea-n tramvai” pe care o va lansa exact peste o săptămână. E mama lui Anton și a Clarei.

Cum a fost prima ta zi de școala, ce amintire specială ai din acea zi?

Sosetuţe, pampoane, bentiţe, matricole, uniformă, şorţuleţ, guleraş, buchet de flori, ochelari. Atâtea lucruri de care trebuia să am, dintr-o dată, grijă… Nu înţelegeam nimic, vedeam lumea strâmb din spatele ochelarilor, mă agăţam de mâna mamei, încercând să nu mă pierd. Mi-am dorit o tovarăşă bună, cu părul bălai ca spicul grâului şi pielea albă ca spuma laptelui şi, mai ales, cu voce blândă, şi m-am ales cu o tanti care arată ca Malefica din desenele animate cu frumoasa din pădurea adormită (asta zic acum, căci în vremea copilăriei mele nu văzusem filmul făcut de Disney). Înaltă, brunetă, cu coc răsucit, codiţe negre la ochi, buze roşii şi unghii lungi, lăcuite. Unghii care mai târziu ni se înfigeau în carne, degete care ne smuceau de lobul urechii până când tălpile ni se desprindeau de pardoseală, mâini apucând o riglă lungă de lemn care ne trosnea dacă “mişcam în front”. Dacă ni se desfăceau pampoanele. Dacă ne ieşeau “porcuşori” de cerneală pe pagina proaspăt liniată. Dacă vorbeam cu colegul de bancă. Dacă nu stăteam drepţi cu mâinile la spate. Dacă orice. Un personaj dintr-un roman sumbru de Dickens? Nu, doar Tovarăşa Ivan, teroarea anilor ’80. Prima zi de şcoală a fost intrarea într-un coşmar care nu se sfârşea cu adevărat decât pe 15 iunie, când venea vacanţa mare care era, totuşi, atât de mică…

Cum a fost prima zi de școala a copilului tău? Ce ai simțit?

La Clara a fost acum șapte ani și nu cred să fi fost ceva special, în schimb merită povestită prima de zi de școală a lui Anton – clasa pregătitoare, acum doi ani. Părea că subiectul principal al adunării erau… florile. O armată de părinţi şi copii se înghesuia, înarmată cu buchete, ghivece şi diverse variaţiuni de răsaduri şi plante bine împachetate, într-o curte a şcolii neîncăpătoare. Scopul era transmiterea tuturor acestor aranjamente florale învăţătoarelor. Transmiterea simultană, ca să fiu mai exactă, a treizeci şi ceva de buchete într-o aglomeraţie comparabilă cu cea dintr-o staţie de metrou la o oră de vârf s-a dovedit a fi o treabă foarte dificilă. Nici nu vreau să mă gândesc cum e să fii învăţătoare şi să te trezeşti deodată că trebuie să transporţi acasă un camion plin cu flori. Ei, și acum vine partea frumoasă a poveștii, pentru că noi, părinții, știam că adevărata învățătoare este încă în concediu de maternitate și va veni cineva să îi țină locul. Văzând o doamnă între două vârste stând la careu lângă copiii noștri, am presupus că aceea o fi locțiitoarea, așa că ne-am bulucit să o cadorisim cu florile. Apoi am intrat cu toții în clasă, unde doamna respectivă ne-a explicat că ea doar ține locul doamnei care ține, de fapt, locul învățătoarei (cum ar veni, era înlocuitoarea înlocuitoarei), că a venit doar ca să nu fie copiii singuri în curtea școlii în prima zi de școală. Și a plecat cu toate cele 30 și ceva de buchete, lăsându-ne pe toți confuzi și dezamăgiți.

Ce relație au copiii cu școala, ce spun despre ea când vin acasă?

Copiii mei au fost mereu în sistemul public de învățământ, care, din păcate, nu este ceva atractiv pentru ei. Dacă-i întrebi, spun deschis că nu le place la școală sau că abia așteaptă să vină vacanța sau, după caz, minivacanța. Ca o concesie, se bucură că merg la școală pentru a se întâlni cu prietenii pe care și i-au făcut acolo. Clara a făcut clasele 1-4 într-un sistem alternativ (Step by Step) unde s-a simțit destul de liberă, accentul fiind pus pe colaborare și deloc pe competiție sau ierarhie. A avut norocul să aibă o învățătoare extem de relaxată și empatică, așa că se ducea cu plăcere la școală și lucra cu drag la proiectele de grup, dar cu foarte puțină tragere de inimă la mate. Cu Anton, care e la o clasă “normală”, treaba e mai simplă: deocamdată îi e greu să stea în bancă timp de 50 de minute fără să vorbească.

Câteva dintre replicile lor despre școală, adunate pe parcursul timpului:

Clara: „Mama, azi la școală am fost cea mai bună! La alergarea-n patru labe!”

„Dar chiar fac foarte multe eforturi pentru școală! Mă trezesc în fiecare dimineață la 7!!!”

„Pot să-mi dau demisia de la ora de mate?”

„Cine-a inventat școala nu s-a gândit că deranjează oamenii de la citit?”

Anton, care e părerea ta despre școală până acum?
Galbenă!

Adică nici verde, nici roșie.
Și asta ce înseamnă?
Adică nici prea bine, nici prea rău. Mediu.
Aha. Dar de unde te-ai inspirat cu culorile astea?
De la bateria de la telefon.

Eu, cu speranță: Totuși, Anton, trebuie să fie ceva care să-ți placă la școală…

El, după câteva momente de reflecție: Masa de prânz și pauzele!

Care au fost așteptările tale legate de educația oferită de școală copilului tău? Au fost ele atinse? Depășite? Dimpotrivă?

Practic, așteptările mele au fost mai degrabă legate de lipsa aspectelor negative (cumva având legătură cu eterna opțiune românească a răului cel mai mic) și pot să spun că mi-au fost atinse din acest punct de vedere. Nici un profesor nu a țipat la copii, nu i-a pus în situații umilitoare, nu au fost stresați de note, amenințați etc (citisem în mass media despre multe astfel de cazuri, care “pe vremea mea” erau la ordinea zilei). Plus condiții decente, cu toate că am cotizat ani de-a rândul la fondul clasei pentru hârtie igienică și săpun, însă să nu uităm că trăim într-o țară în care multe școli din mediul rural au toaleta în curte.

Uneori cred că încerc să rezolv situațiile ivite și cu puțină… magie. Nu mă pot abține! În primele zile de grădiniță Anton se despărțea greu de mine, plângea etc, cum fac toți copiii în asemenea situații. Am avut inspirația ca, după câteva zile, să-i dau o scoică și să-i spun că putem comunica oricând prin ea. E de-ajuns să o pună la ureche și e ca și cum aș fi lângă el. Din ziua următoare nu a mai plâns și a mers liniștit la grădiniță.

Nu am plecat la drum cu așteptarea (nerealistă) ca sistemul public să se ocupe de dezvoltarea creativității, individualității sau responsabilității, de încurajarea dialogului, opiniilor etc. Ceea ce, desigur, este mare păcat că nu se întâmplă, pentru că astfel se ratează șansa dezvoltării unor generații mai civilizate, mai empatice și responsabile. Îmi dau seama însă că este și foarte greu să faci asta instituționalizat, fără o schimbare din temelii a sistemului și a mentalităților. Am încercat să suplinesc lipsa asta acasă, cu cursuri și activități extrașcolare de tot felul, mers la muzee, expoziții, librării, teatre etc.

Ah, o chestie care mi-a depășit orice așteptări sunt grupurile de WhatsApp între părinți. E un subiect savuros, dar prea lung pentru a fi tratat în acest interviu.

Care sunt temerile tale legate de același subiect?

Ca să dau doar un exemplu, în ceea ce privește literatura și felul în care este abordată în școală, temerea mea este că îndepărtează ireversibil mulți copii de cărți și de lectură, în condițiile în care suntem țara cu cel mai mic consum de carte pe cap de locuitor din Europa. Textele nepotrivite cu nivelul de înțelegere al vârstei, completa deconectare de universul lor, felul scorțos în care este abordat un text, cu cerințe mecanice și abstracte, transformarea poeziei într-un registru contabil de figuri de stil ce trebuie „scoase și comentate”, obsesia „eului liric”, lipsa orelor de lectură-pur-și-simplu, nu mai zic de abordarea creativă a literaturii, toate astea duc la generații întregi de copii terorizați de limba și literatura română care,  fără un model puternic din familie, de abia așteaptă să termine școala ca să nu mai pună vreodată mâna pe o carte. Tocmai de aceea, împreună cu alte scriitoare pentru copii am fondat asociația De Basm care își propune, printre altele, să dărâme mitul conform căruia scriitorul e un individ demodat, transformat în statuie sau într-un soi de Bau-Bau care chinuie copiii la şcoală cu texte aride. Fără a pleda pentru scoaterea clasicilor din manuale, ne-am dori ca cei mici să ia cât mai mult contact cu literatura contemporană şi să se bucure de partea ei ludică.

Către ce se îndreaptă copiii, ce talente au, ce materie le face cu ochiul?

Copiilor mei le plac tot felul de lucruri care, din păcate nu prea au legătura cu școala. Clara e pasionată de limba și cultura japoneză, merge de aproape trei ani la cursurile organizate de Școala Sakura. Scrie povești cu animale și desenează personaje manga. De la școală îi plac biologia și istoria, dar învață mai puțin din manuale, și mai mult de pe net sau urmărind documentare. Citește mult, numai ce vrea ea, și i-ar plăcea ca la română să se studieze și “chestii interesante care le plac copiilor”.

Anton e un mic constructor, visează să fie inventator “ca Leonardo da Vinci”, drept care asamblează tot felul de lucruri din ce găsește. E pasionat de gătit (aveam mare nevoie de așa ceva în casă!), de șah și de chitară. Într-o vreme a fost înnebunit după… poker, de la o carte adorabilă cu un lup, semnată de Irina Dobrescu! A scris și o compunere despre asta la școală, dar nu știu ce impresie și-o fi făcut doamna despre noi citind despre “full de ași”

Cum arată o dimineață înainte de plecare, cum va pregătiți ieșirea din casă?

Simpatică întrebare, la care se poate da un singur răspuns: haos!

Ce le pui tu în rucsac, ce-și pun ei? Îi ajuți cu asta? Îi mai întrebi pe drum dacă au uitat ceva?

Ani de zile i-am făcut ghiozdanul Clarei, așa că am hotărât să nu repet greșeala cu Anton, căruia i-am spus de la început că e responsabilitatea lui. Bineînțeles că uită chestii și trebuie să-l ajut sau să-i reamintesc. Da, le pun zilnic “pachețelul”. Ceea ce-mi amintește de vremea când, obsedată de mâncarea sănătoasă, îi dădeam Clarei la grădiniță numai mere verzi și biscuiți bio, în timp ce toți copiii veneau cu ciocolată, napolitane și ouă kinder. Ea a tras concluzia că noi n-avem bani de așa delicatese, drept care am aflat că apela la mila publică să primească ciocolată și nu de puține ori făcea și schimburi…

Am încercat să suplinesc lipsa asta acasă, cu cursuri și activități extrașcolare de tot felul, mers la muzee, expoziții, librării, teatre etc.

Cum le explici situațiile ivite la școală? Cum le „traduci” lumea în care se află? Îmi poți da un exemplu?

Cred că încerc, fără să-mi fi propus neapărat, să le fac un fel de psihologie aplicată pe situații concrete: ce simte doamna când e gălăgie în clasă și de ce asta o face să fie nervoasă (i-am făcut Clarei la un moment dat o schemă grafică pe tema asta, în clasă erau probleme de disciplină, nu se mai puteau ține orele, iar ea vorbea foarte mult, nu mai știu ce am desenat acolo, dar a funcționat în cazul ei). I-am mai explicat și de ce unele fetițe folosesc șantajul în relațiile de prietenie (avea aceste colege care o amenințau că “nu mai ești prietena mea dacă…”), rezultatul fiind că s-a dus a doua zi la ele și le-a zis: “Știu de ce vă comportați așa, probabil nu vă dau părinții destulă atenție!”

Uneori cred că încerc să rezolv situațiile ivite și cu puțină… magie. Nu mă pot abține! În primele zile de grădiniță Anton se despărțea greu de mine, plângea etc, cum fac toți copiii în asemenea situații. Am avut inspirația ca, după câteva zile, să-i dau o scoică și să-i spun că putem comunica oricând prin ea. E de-ajuns să o pună la ureche și e ca și cum aș fi lângă el. Din ziua următoare nu a mai plâns și a mers liniștit la grădiniță.

Care au fost materiile tale preferate și ce profesori ți-au rămas în minte? Cu ce anume?

Mă bucur că am ocazia astfel să povestesc despre cineva care a însemnat enorm pentru mine și dezvoltarea mea în direcția literară: doamna Ecaterina Vaum. A fost profesoara mea de română în gimnaziu (Școala nr 45), iar orele ei erau cu adevărat speciale. Practic, un cenaclu literar în miniatură. Nu ne dădea aproape deloc temele obligatorii (comentarii, caracterizări de personaje), ci doar „compunere” pornind de la subiectul textului literar din manual sau pur și simplu „compunere liberă”. „Bateți câmpii, dar să o faceți cu grație” – erau vorbele ei. Așa că, deși nu eram cu toții niște talente, scriam mult, ne citeam producțiile în fața clasei și ni le comentam unii altora. Era o atmosferă extraordinar de creativă și de liberă, care ne-a marcat pe toți. Ne dădea câte un 10 acelora care veneau să recite trei poezii ale poetului pe care tocmai îl studiam, așa se face că, fie și măcar pentru a ne alege niște poezii mai scurtuțe, eram nevoiți să stam cu nasul în cărți și să citim poezie. Țin minte că am scris în clasa a șasea o compunere despre primul sărut (imaginar, desigur, dar asta mi-a atras imediat un val de bilețele de la băieții din clasă), iar intr-a șaptea o parodie după „Pașa Hassan”, cu diriga în rolul principal. Doamna Vaum s-a pensionat între timp, dar ținem legătura🙂

#mamecuclasa, un proiect sustinut de TEX, dovedește că, indiferent de meseriile pe care le au toate aceste femei, fie că este vorba de jurnalism, artă, antreprenoriat, show biz, fashion, etc., cea mai importantă meserie a lor rămâne cea de mamă. Prin acest proiect, brandul TEX, disponibil exclusiv la Carrefour, sprijină seria de 10 interviuri, dedicată educației, copiilor și amintirilor legate de școală. Astfel, TEX susține #mamecuclasa de pretutindeni și se alătură noului început de an școlar cu o colecție Back to School 2018, special creată pentru acestea și micuții lor.

Lasă un comentariu: