Radu Muntean : "Nu prea mai știm să vedem filme care să ne pună mintea un pic la treabă."

Radu Muntean Foto: Vera Muntean

Regizorul Radu Muntean  a lansat un nou film în cinematografe: Alice T. Pentru găsirea lui Alice, personajul principal, a făcut un casting cu 800 de fete de liceu din care a ales-o pe Andra Guți. Andra avea 17 ani când a filmat Alice T. De atunci a trecut un an și ea s-a înscris la o școală de acting  la Londra. Alice este o adolescentă, un copil adoptat, care trece printr-o experiență ce pune pe toată lumea din jurul ei în mișcare. Evident, în centru este ea, fata care își caută sensul și calea.

Radu spune că filmul l-a ajutat să înțeleagă această delicată perioadă, adolescența, mai ales că e tatăl a doi copii, unul de 13 și unul de 15 ani.

De ce te-ai dus spre lumea adolescenților cu acest film? Nu este o lume comodă… Nu este o lume de care cineva se poate apropia foarte ușor…

Ei, se mai apropie… Acum depinde cum se apropie… Te poți apropia, ca regizor, știind că e o zonă comercială tentantă, sperând în cât mai mui spectatori, sau poți să te apropii pentru că simți că vrei să vorbești despre lumea asta, că ceva te atrage dintr-un motiv sau altul, de cele mai mult ori din punct de vedere personal. Pentru mine a funcționat varianta a doua. Am 2 copii adolescenți, fiica mea are 13 ani și băiatul 15 ani. Evident că mă preocupă relația mea cu ei, mă preocupă felul în care aș putea să-i înțeleg, mă preocupă în sensul ăsta un fel de revizitare a propriei mele adolescențe, tocmai ca să mă pot raporta mai ușor la ei…

Am crescut cu el, fiind unchiul meu. Am aflat însă, mai târziu, că nu e unchiul meu

Ce fel de adolescență ai avut?

Am locuit până la 18 ani la bunici. Veneam la ai mei în weekend și în vacanță. Pentru că ai mei erau oameni destul de ocupați și pentru că bunicul era un om foarte activ și-și asuma tot timpul responsabilități, și-a asumat și această responsabilitate de a mă crește. De a mă superviza.

Cu ce se ocupa?

La momentul acela era pensionar, dar era și președintele tuturor asociațiilor care îți pot veni în minte: asociația de bloc, asociația de părinți de la mine de la școală, era un om foarte energic și implicat. El avusese o drogherie înainte de comuniști, după care s-a calificat devenind inginer constructor.

Ce ai învățat de la el?

Toată lumea mi-a spus că semăn cu el. Era un bărbat chiar mai scund decât mine și mai energic. Era un tip foarte serios. Avea mult umor, îi plăcea și șprițul din când în când, îi plăcea să cânte și romanțe la petreceri, era genul care rupea bancnota și jumătate o punea pe fruntea lăutarului la cârciumă. Îi plăcea să petreacă, dar era, repet, un tip extrem de serios. Într-un fel, toată copilăria pe care am trăit-o alături de el- din păcate a murit când eu aveam 11 ani- m-a făcut și pe mine un om foarte responsabil. Nu-mi place să fușăresc lucrurile, am un exces de responsabilitate care mă stresează și mă consumă de multe ori aiurea.

Ce ai vrut cu acest film? Ce poveste ai vrut să închizi în el?

Mă întorc iar la copilăria mea pentru că bunicul și bunica au adoptat un copil când erau destul de în vârstă deja, iar copilul era într-un oarecare pericol și s-au simțit datori să facă acest gest ca să-l protejeze. Am crescut cu el, fiind unchiul meu. Am aflat însă că nu e unchiul meu, târziu, chiar după ce a murit bunicul meu și au fost așa niște ani destul de tulburi… A aflat și el foarte târziu că a fost adoptat, pe vremea aceea nu era teoria că trebuie să spui copiilor adevărul de la bun început și a încasat-o foarte rău, deși a fost mai mult decât alintat și protejat și iubit de toată lumea din familie. A plecat de acasă și de atunci nu l-am mai vazut. Nu l-am mai văzut de 34 de ani.

Nu mai știi nimic de atunci?

Nu. Și nici pe el nu l-a interesat să afle dacă maică-sa care l-a adoptat, restul familiei, mai sunt în viață, sunt ok… Bun.. Și eu am încasat foarte urât la ndul meu atunci întâmplarea asta, l-am judecat destul de aspru, nu am mai vrut să știu de el, dar cumva de curând am mai avut un exemplu de copil adoptat în familie, într-o altă ramură, am avut și niște prieteni care au adoptat copii, am mai văzut și un film care m-a marcat, al lui Maurice Pialat cu un copil adoptat și am ajuns să regândesc cumva lucrurile și să-mi schimb părerea despre tot ce s-a întâmplat acum 30 și ceva de ani în copilăria mea.

În ce sens?

Am ajuns să înțeleg tipul ăsta de copil. Sunt copii care au o deficiență emoțională în istoria lor de care nu-și dau seama. Sunt copii care trăiesc cu sentimentul că sunt singuri împotriva tuturor, că ei trebuie să se descurce no matter what. Eu îi descriu ca pe niște animăluțe care se luptă pentru supraviețuire, deși nu sunt amenințați din nicio parte. E paradoxal, într-un fel. Mi s-a părut deci interesant să sondez zona asta de personaj, în raport și cu preocuparea mea mai nouă despre adolescență.

„Adolescența e o perioadă de transformare: copilul „dispare” treptat ca într-un fade și adultul apare încă și mai treptat, mai greu”

Cum ți se pare adolescența azi?

E tentant să spui că e cu totul altfel decât era pe vremea mea, dar nu cred că e așa. Cred că diferă doar ambalajul, forma de manifestare. Copiii par mai autiști, pentru că îi vezi la o masă stând fiecare pe telefon în loc să vorbească între ei și probabil că felul de comunicare s-a schimbat. Dar asta nu înseamnă că nu comunică, ci că o fac, dar diferit. Tehnologia ne-a schimbat viața tuturor, nu numai a lor. Dar am văzut petrecerea lui fii-miu și parcă m-am teleportat în urmă cu 30 de ani. Nu cred că diferențele sunt atât de mari. E tot o perioadă delicată, de transformare, copilul „dispare” treptat ca într-un fade și adultul apare încă și mai treptat, mai greu. Apar perioade din astea în care vezi că se mai îmbată la petreceri, dar se joacă cu lego acasă. Sunt înnebunite fetele după oje sau machiaj, dar dorm cu 7,8 jucării de pluș. Sunt încă între lumi și bănuiesc că așa am fost și noi într-o oarecare măsură.

Au modele azi? Au nevoie de ele?

Îți dai seama că există multe modele acuma, cu toată explozia asta de informație din toate părțile… de la cântăreți, la fotbaliști, la vloggeri și bloggeri… Ai mei nu sunt, din fericire, extrem de conectați la tipul ăsta de mainstream agresiv informațional venit din toate părțile, dar sigur au modele, contează foarte mult compania, ca să nu zic, desuet, anturajul. Contează toate lucrurile astea și e foarte greu să-i descifrezi. E mai bine să-i lași să treacă prin fazele lor, să dai 2 pași în spate și să-i lași. Să intervii doar când simți că-i paște o deraiere.

Alice T. -filmul care spune o poveste a unei adolescente adoptate

M-a impresionat actrița pe care ai ales-o…

Da, când am ales-o, avea 17 ani. Pe Andra Guți am ales-o dintr-un casting la care au participat 800 de fete.

Mi s-a părut că are forță…

Da, e magnetică. Poate fi foarte convingătoare, iar ceea ce are fascinant este că, schimbându-și expresia, poate fi două personaje complet diferite. Poate să arate de 12 ani, să arate complet inocentă și vulnerabilă, sau poate fi agresivă și puternică. E camelonică, iar personajul Alice este la fel.

Fata asta Alice, personajul principal este o adolescentă care îndurerează părintele, îl enervează…

Îl manipulează, încearcă să-l aducă unde vrea ea. Ea încearcă să-și acapareze mama în principal..

E o luptă pentru o supraviețuire emoțională a acestei fete, adoptate și ea, care ajunge la o vârstă critică…

Exact. Într-un plan mai larg e o căutare a identității. Mai ales la acești copii, copiii accident– cum le spun eu, care nu trebuiau să existe și care, cumva, trăiesc cu lucrul ăsta în spatele conștiinței lor, fără să-și dea seama, dar patternul lor comportamental în direcția asta duce. Încearcă tot timpul să găsească confirmări.

De ce ai vrut să joci rolul tatălui?

Din momentul în care am scris, împreună cu Alex și Răzvan scenariul, exista o secvență în care tatăl unei prietene le prindea pe Alice și pe prietena ei acasă la această prietenă. Și secvența asta am conceput-o încă din scriitură ca un fel de omagiu la o secvență din A nos amours de Maurice Pialat în care personajul tatălui, interpretat chiar de Pialat își suprinde fata împreună cu o prietenă în dormitorul ei. Și inițial am făcut casting, am ales un actor, am dat și eu o probă din curiozitate, mi s-a părut că sunt ok, dar am ales alt actor. Dar el m-a anunțat că, dintr-un motiv independent de voința lui, nu poate veni în ziua în care programasem filmarea și atunci m-a gândit că nu mai am nicio scuză și am filmat eu. A fost o experiență foarte interesantă și nu m-am menajat deloc, am tras 52 de duble la cadrul respectiv care este și cel mai lung din film, are vreo 8 minute jumate.

 

Noi tot am vrut să vină americanii să ne aducă filmele lor, și ne plac, și ne uităm, și sunt spectaculoase, sunt 3 D, tremură scaunul, bubuie boxele, e ok și asta. Dar nu prea mai știm să vedem filme care să ne pună mintea un pic la treabă.

 

Ce ne facem cu lipsa de săli?

Asta nu pe mine trebuie să mă întrebi. E foarte deprimant, însă… O dată că nu ai unde să vezi filmele astea de autor… În afara sălilor din shopping mall uri unde un film ca Alice T. se vede lângă ultimul Terminator sau ultimul Mission Impossible… În rest, nu ai unde să le vezi. Sunt 2 sau 3 cinematografe cu un singur ecran în București care funcționează și nu funționează. Unele sunt mai bine echipate, altele foarte prost echipate și atunci, tot ce muncești tu în perioada postproducție și încerci să faci în așa fel încât filmul să se vadă și să se audă perfect, ca să nu mai auzi replici de genul „e un film românesc și nu se aude ce spun oamenii… este compromis de sălile în care difuzezi filmul.

Asemenea filme ar trebui să ajungă și la Urziceni. și la Slatina, dar și la Craiova sau Iași…

Facem eforturi împreună cu distribuitorul să realizăm un mic turneu în țară cu un kit mobil de proiecție, dar e foarte complicat și costisitor să organizezi proiecțiile astea. Trebuie să-ți faci reclamă, pentru că altfel te trezești că ajungi în celălalt capăt al țării și ai 30 de spectatori… E un decalaj foarte mare între efortul pe care îl depui ca să faci filmul și interesul spectatorilor pentru el. Pentru unul ca mine lucrurile ajung să fie pe viață și pe moarte la filmare, consumul fiind enorm. Și din partea mea și a actorilor. Încerci să faci deci lucrurile fără compromis și ajungi să arăți filmul în câteva săli din malluri și să ți-l scoată după o săptămână și să primești mesaje în care te întreabă lumea când apare filmul pe internet.

S-ar putea ca exact asta să fie șansa.

E posibil, da. Nu am cum să mă opun. În orice caz, decât să vadă lumea filmul într-o sală în care boxele pârâie și proiectorul pâlpâie, mai bine să-l vadă pe telefon, luat de pe net. Dar e o discuție foarte lungă asta despre publicul românesc și de ce nu vine în săli. O dată pentru că nu are unde, și o dată pentru că nu are suficientă educație cinematografică. Noi tot am vrut să vină americanii să ne aducă filmele lor, și ne plac, și ne uităm, și sunt spectaculoase, sunt 3 D, tremură scaunul, bubuie boxele, e ok și asta. Dar nu prea mai știm să vedem filme care să ne pună mintea un pic la treabă. E o părere personală, dar cred că ar trebui introduse ore de educație cinematografică în licee. Eu, dar și alți colegi de-ai mei, am fi mai mult decât dornici să venim benevol să ținem mici cluburi de cinema în licee, să încercăm să educăm tipul ăsta de public tânăr, dar trebuie să existe o strategie la nivel național, trebuie să fie un fel de voință, pentru că altfel te lovești de discernământul sau de buna sau reaua intenție a unor directori care te lasă, sau nu te lasă să arăți filme în liceul lor. Li se pare că dacă înjură în film, nu e suficient de educativ pentru copii.

Educația nu înseamnă să ascunzi lucrurile, nu?

Nu. E ca și cum ai spune copiilor că nu există droguri.

Există scene de nuditate în film și voiam să vorbim despre asta, pentru că filmul va fi văzut și de adolescenți. Cum se raportează ei la asta?

Sunt mult mai relaxați din punctul ăsta de vedere decât eram noi, de exemplu. Sigur, au trecut niște generații… Le-am comunicat tuturor candidatelor la început, după ce le-am povestit pe scurt filmul, că vor exista două secvențe în care vor trebui să se dezbrace, pe care nu le voi putea evita, că nu am cum. Și majoritatea au fost de acord, cred că Andra a fost cea mai relaxată la capitolul ăsta. Copiii înțeleg că nu ești un adult pervers care vrea să vadă adolescente dezbrăcate.

 

Felul în care oamenii vor percepe în viitor imaginile, va fi foarte diferit de orice ne imaginăm noi în momentul ăsta. Sunt obișnuiți să schimbe canaul odată la 3 secunde și să se uite pe net la orice, atenția lor e tot mai scurtă și vor chestii mai spectaculoase, și mai spectaculoase, și mai spectaculoase.

 

Cum aștepți să primească adolescenții acest film?

Nu pot face filme gândindu-mă la un anumit tip de public. Nu pot face filme decât avându-mă pe mine ca model de spectator. Cred că așa e cinstit să vezi lucrurile din start, eu nefiind un adolescent, oricît m-aș strădui să par unul și să înțeleg fenomenul. Nu m-am gândit neapărat că ăsta ar fi publicul țintă al filmului. Mai degrabă în zona părinților m-aș fi dus. Dar am avut o proiecție la Brașov, am fost cu Andra și cu Alex Baciu, unul dintre scenariști, și am avut o proiecție cu 350 de elevi de liceu care au reacționat absolut fantastic. Au fost aduși acolo cu forța de profesori și de diriginți, dar, odată ajunși în sala de cinema, au cuplat instantaneu cu Andra. La sfârșit avea vreo 200 de cereri pe instagram. Era de-a lor! Au simțit că personajul e autentic. Li s-a părut că e pe bune. Nu știu dacă e genul lor de poveste, de dramaturgie, de final. Dar ei rămân cu ceva în mintea lor…

Știi că ai atins și o problemă foarte sensibilă… Un fenomen social: multe minore rămân însărcinate…

Înțeleg asta, înțeleg că e o problemă, eu nu am avut în intenție un atac frontal al problemei din perspectiva socială. Eu, împreună cu cei doi coscenrariști, am conceput filmul ăsta cum ni s-a părut că e mai expresiv, util și servește scopului final. Filmul nu e un demers social, acesta este primul nivel de interpretare al lui.

„Eu sunt tata, eu nu sunt un regizor pentru copiii mei”

Copiii tăi au văzut filmul?

Da, copiii mei au văzut filmul mai întâi pe bucăți, pentru că le arătam la sfârșitul fiecărei zile de filmare ce am filmat și câteva din duble.

Și?

Au fost foarte interesați să vadă, să-și dea seama de diferențele între duble. Le-am explicat și povestea. Mi-au spus că li s-a părut interesant. Asta este interpretabil. Fie așa a fost și nu au știu cum să exprime altfel lucrurile, fie au devenit mai diplomați și au spus ce știau că vreau eu să aud.

Ce părere au despre tine?

Asta … e complicat. Nu știu. Avem o relație ok, bună. Ne mai ciocnim, mai ales cu fiica mea, pentru că semănăm destul de mult, fiul meu e mai cerebral și am ajuns la un fel de echilibru așa… dar ne iubim cu toții foarte tare. Eu fac tot posibilul să-i înțeleg…

Ce spun despre tine, că ești un regizor cool, mișto?

Eu sunt tata, eu nu sunt un regizor pentru ei. Nu le este ușor să se raporteze profesional la mine. Deși fii-mea mi-a zis odată când era nervoasă, o replică din Seinfeld ( asta e tot vina mea, că le-am pus Seinfeld, asta e!) tata tu ești un minor celebrity (râde). Ei știu despre mine însă că îmi fac treaba foarte serios, că sunt serios și în relația cu ei.

Eu sunt, totuși, viitorii spectatori de film.

Da.

Ce va trebui să spună filmul peste ani de zile acestor spectatori care sunt azi atât de răsfățați trăind într-o lume a imaginilor și care, oriunde se întorc, găsesc un ecran care le difuzează o imagine sau un mesaj?

Felul în care oamenii vor percepe în viitor imaginile, va fi foarte diferit de orice ne imaginăm noi în momentul ăsta. Sunt obișnuiți să schimbe canalul odată la 3 secunde și să se uite pe net la orice, atenția lor e tot mai scurtă și vor chestii mai spectaculoase, și mai spectaculoase, și mai spectaculoase. Ceea ce nu este, neapărat, un lucru pozitiv, pentru că nu mai au răbdare să proceseze informația, să o digere, nu mai au răbdare pentru lucruri care nu se încadrează în tiparul lor de recepționare a informației, în general. Cum se va dezvolta asta, nu știu. Tentația e să spui că va fi nasol, dar nu știu, de fapt. Ei, primind informații foarte rapid și fiind obișnuiți să se adapteze foarte ușor diferitelor situații în funcție de ce informații primesc, s-ar putea să-și dezvolte creierul într-un fel pe care noi nu-l putem anticipa. Și să se schimbe complet paradigma de percepție a informației, a filmului și a tuturor stimulilor vizuali și auditivi pe care îi primesc din jur.

Foto din film: Vlad Cioplea

Lasă un comentariu: