Alexandra Olaru este Director Legal & External Affairs Vodafone România. O urmăresc de mult timp, de când lucra în posturi similare la alte companii, cele mai mari din România. I-am admirat mereu, înaintea calităților profesionale pentru care era apreciată unanim, stilul personal vestimentar și comportamental. Se îmbracă precum un fashion icon, lucru care, iată, se poate și în corporații, acolo unde ai senzația că totul este rigid și „uniform”. Alexandra Olaru este un nume în industrie.

Se ocupă de ceva ce pare așa de complicat, pentru că sună complicat: External Affairs. Când a început acum 25 de ani să lucreze în acest domeniu, în România mai erau doar 3 persoane care știau să facă ceea ce făcea ea.

I-am făcut o vizită la sediul Vodafone. Clădire frumoasă, înaltă, cu un hol imens, superb, impunător. Eu am o teorie: cu cât holul este mai frumos, cu atât ceea ce se întâmplă în birouri este mai greu și mai stresant. În fine!

Am intrat în biroul ei și m-am simțit, brusc, ca acasă. Tablouri pe pereți, mobilier liniștitor, miros de cafea (cafea turcească, la cafetieră!), și mai ales un zâmbet de recunoaștere. Zâmbetul Alexandrei era deopotrivă sincer și profesional, adică perfect pentru un om în poziția sa.

Alexandra Olaru, cum începi o comunicare? Contează prima frază? Primul cuvânt?

Contează prima privire. Și prima frază.

Cum a evoluat viața de corporație de când ai început tu și până azi? Practic, ai fost și martoră, dar și un actor principal în această industrie, cea a comunicării corporate în România…

Eu am început să lucrez în corporație, în ceea ce se înțelege azi prin „corporație”, în anii 2000. Compania pentru care lucram atunci avea 30 de angajați, de aceea mă simțeam acolo ca într-o familie lărgită. Era o atmosferă de lucru și de conștiinciozitate extremă, pentru că ne cunoșteam unii cu alții, ne vedeam mereu și eram în același loc. Acest lucru a contat mult în dezvoltarea mea ulterioară, pentru că mi-a dat curaj să cred că poți să construiești și în corporații microsisteme de oameni care să lucreze împreună și să facă lucruri foarte importante.

Care este cheia comunicării atunci când o faci în numele unei companii mici sau mari?

Consumatorul. Dacă îți înțelegi consumatorul final, știi cine este, atunci știi și ce anume și mai ales cum anume să-i comunici.

Contează, deci, ca și evoluția profesională să țină pasul cu evoluția business-urilor? Ce anume trebuie să faci în viața ta pentru a practica cu succes o meserie care îți cere cântar la vorbe și calm la purtător?

Îți cere în primul rând, multă credibilitate. Și pentru a obține acest lucru, trebuie să-ți construiești reputația profesională foarte serios. În meseria mea nu prea e loc de gafe, pentru că ele implică mult prea mulți oameni, de aceea lucrurile trebuie făcute cu profesionalism. Iar atunci când decizi să îți schimbi locul de muncă, de exemplu, dar nu și profesia, trebuie să iei cu tine acel set de valori în care crezi sincer și care te ghidează în tot ce faci.

Construcția carierei și a parcursului profesional în jurul acestor valori este un lucru urmărit și de companii. Companiile țin la valori! Și, cu cât găsești o companie care să aibă mai multe din valorile în care crezi, cu atât ea va face parte din viața ta în mod convingător, iar tu îi tu îi vei aparține cu bucurie.

Aici, la Vodafone, ești într-o companie care are ca mantră „comunicarea”. Când comunici un domeniu care facilitează, la rândul lui, comunicarea de date, de informații etc., meseria ta de comunicator se rafinează? Devine mai subtilă? Mai diversă?

Cred că știi și tu asta mai bine decât mine, și răspunsul este da 🙂

Cum se comunică în Vodafone și despre Vodafone?

Se comunică foarte divers și direct. Așa cum bine spui, compania are atât de multe lucruri de făcut în sfera comunicării, de la obiectul ei de activitate, până la nevoia societății în ceea ce o privește, încât timpul de decizie se comprimă foarte mult. Asta duce automat la alegerea foarte atentă a cuvintelor.

De aceea este important să stăpânești felul în care comunici și, mai ales, să iubești limba română. Pentru mine este o chestiune de responsabilitate personală să fiu atentă la felul în care vorbesc. Și mă gândesc acum nu numai la termenii pe care generația noastră nu-i găsea în dicționar, ci pur și simplu la folosirea curată a limbii. Asta te ajută să comunici direct, limpede și să dai indicații utile și exacte, să nu ai surprize.

Ai avut surprize?

Da, atunci când nu mi-am comunicat așteptările. Când am presupus că lumea trebuie să înțeleagă din ce spun eu și ce așteptări am.

Ai aplicat asta și în viața de zi cu zi?

Da.

Și funcționează?

Perfect! Funcționează și ca emițător, și ca receptor. Pentru că în momentul în care eu am învățat să îmi comunic așteptările, am învățat, în același timp, să le cer și pe ale celorlalți.

Cum te-au întâmpinat echipele din noile locuri de muncă? Erau gata formate sau le-ai creat tu?

A fost o combinație. Uneori le-am format eu, alteori m-au întâmpinat ele gata formate. A existat o evoluție naturală în fiecare, în unele am adăugat oameni, în altele au fost oameni care au ales alte parcursuri de carieră. În ceea ce privește poziția mea, ea este o combinație, pentru că „echipă” este și echipa de management din care fac parte, dar este și echipa pe care o conduc.

Cea pe care o conduc aici, ca să mă refer la cea mai apropiată experiență, a fost extrem de deschisă și lipsită de temeri când am venit. Oamenii de aici și-au construit de-a lungul timpului aria de expertiză în mod impecabil, ceea ce i-a făcut să se comporte senior. Au înțeles și care sunt limitele mele și umane și profesionale, așa cum mi-au apreciat și calitățile.

Eu nu judec și nu am preconcepții. Fiecare partener de discuție este important.

Te întreb despre echipe, pentru că în multe companii au tot apărut afecțiuni profesionale, cum sunt depresiile sau burnout-ul, care nu existau altădată. Poate că simt doar eu asta, dar cred că la început era mai mult entuziasm și mai puțin burnout… Percepi semnele care anunță aceste probleme?

La cei cu care lucrez direct, da. Percep și când sunt în denial. În general e greu de perceput burnout-ul, dacă felul în care ți-ai construit cariera a fost așa tot timpul. Poate că așa ai făcut tot timpul, numai că acum ești obosit, tocmai din acest motiv!…. De aceea, încerc că să le dau colegilor mei care sunt în asemenea situații o mică bucurie, fie că le dau timp pentru ei, fie că ies cu ei, fie că în această bucătărie mică le gătesc ceva. Le iau ciocolată sau vorbesc o oră și jumătate cu ei despre lucruri care nu au legătură cu profesia…

Deci oamenii contează!

Oh, da! Foarte mult!

Ești un om echilibrat. Cu cine semeni?

Nu m-am gândit niciodată la asta… Eu am fost crescută de bunici, iar bunicul meu a fost preot. Sunt, de aceea, o persoană credincioasă, lucru care mă ajută mult în momente grele. În ceea ce privește lucrurile pe care le am de făcut, siguranța vine din faptul că știu că le pot face. Și asta mă echilibrează.

Dar ce te dezechilibrează?

Lucrurile pe care pur și simplu nu le știu. Și am nevoie de timp ca să le înțeleg înainte de a lua o decizie.

Ce ai învățat în primul rând din școală?

Am învățat cum să învăț. Și am mai învățat să fiu independentă.

Și stai și azi cu creionul în mână?

Scriu tot timpul. Uite, aici am o agendă în care am tot. Toate întâlnirile, tot programul, iar la finalul ei am liste… 🙂 Am zeci de astfel de agende. Zeci!

Ai venit din Buzău la 19 ani în București, când ai devenit studentă la Relații Internaționale. De ce tocmai această specialitate?

Pentru că am fost prima generație de după Revoluție care a ales această specialitate. Facultatea, după Revoluție, a fost extrem de complicată, mai ales pentru profesorii noștri. Noi nu știam ce să cerem, ei nu știau ce să ne ofere… În curriculă erau puse tot felul de materii. „Drept”, de exemplu, – am făcut 3 ani de „Drept” în ASE! Dar și „Tratate Internaționale” – acest curs m-a ajutat enorm și este cel datorită căruia funcționez profesional și azi.

Și ce visai să devii?

Ambasador, firește. Toți ne visam ambasadori! 🙂 Eram 130 de studenți la Relații Internaționale. Practic, chiar am fi putut să devenim cu toții ambasadori. 🙂

Și cum de ai ales meseria de comunicator?

S-a datorat prieteniilor mele și relațiilor construite în facultate. Și, mai ales, lucrurilor pe care le făceam atunci și pe care le fac și acum. Să mă explic: eram o fată de la Buzău, protejată de familie și nepusă la treabă. Și am avut prima mea negociere cu mama, când a trebuit să plec la facultate la București. Mi-a zis: „îți dau o sumă de bani și mâncare, sau îți dau de 5 ori mai mulți bani și nimic de mâncare”. Firește că am ales să primesc o sumă de 5 ori mai mare și așa am învățat să gătesc!

Țin minte că, în prima mea săptămână în București, toate amintirile din anii petrecuți cu bunica mea s-au activat în mod miraculos și am început să gătesc exact ca ea. Și azi fac același lucru. Și azi îmi aduc aminte exact ce punea în fiecare mâncare.

Și atunci, la facultate, asta era pe dos față de ceea ce făceau toți colegii mei care așteptau la gară pachetul de mâncare de la mama. Numai că atunci când, în mod inevitabil rămâneau fără mâncare, colegii se adunau la mine.

Și, într-una din aceste găști era și Laura Florea, care acum are Point PA&PR și care a lucrat în prima agenție de Public Affairs. Și, când ea trebuit să fie înlocuită pentru că a fost avansată, i s-a cerut o recomandare. Și m-a recomandat pe mine, iar când șeful ei, britanic, a întrebat-o dacă ea crede că aș face față, ea a răspuns că nu știe, dar ceea ce știe este că făceam niște petreceri extraordinare :-).

Însă, dincolo de glumă, pot spune că m-au ajutat mult studiile și mai ales lucrarea de diplomă. Am avut ca temă Aderarea României la Uniunea Europeană, temă pe care am ales-o din pasiunea pentru materia „Tratate Internaționale”, nu m-am gândit nicio clipă că mă va ajuta atât de mult în ceea ce voi face mai târziu.

Câte persoane lucrau în Public Affairs în România când ai început?

Când eu am preluat primul job de Director de External Affairs, eram 4.

Domeniul în care tu ești specialistă este unul ermetic pentru marea masă de oameni, chiar și pentru aceia care înțeleg lumea în care trăiesc. Ce înseamnă de fapt acest corporate affairs?

„Corporate affairs” este o noțiune care a evoluat mult pentru că a combinat niște nevoi simple de comunicare ale companiilor („simple” o spun acum, la început nu le percepeam ca fiind așa) cu mediul în care companiile și-au desfășurat activitatea și cu experiența pe care acestea au căpătat-o. În termeni foarte simpli, înseamnă coordonarea tuturor eforturilor de comunicare, dincolo de mediul căruia i te adresezi.

Și folosesc termenul „coordonare” pentru că eu cred că efortul de comunicare instituțional trebuie să fie în aceleași mâini cu efortul de comunicare cu publicul, cu media, cu toate celelalte părți ale societății cu care o companie trebuie să lucreze, pentru că altfel e foarte mare diferența de limbaj. Când lucrurile sunt separate într-o companiei, se simte… Și, pentru a putea integra asta într-un fel mai coerent, credința mea profesională este că mesajele corporate pentru societate, pentru media etc. trebuie realizate în același creuzet.

Îți plac poveștile?

Foarte mult.

Cum te așezi la computer dimineața?

Mai întâi îmi fac o cafea turcească, pentru că eu asta beau, ca și soțul meu, mare amator, la rândul lui, de cafea turcească. Computerul este aici, la birou, rar îl iau acasă, pentru că îl asociez mai degrabă cu prezența la birou. Dar ca să răspund la întrebare, depinde de ceea ce am citit pe drum, văd mesajele, desigur, și îmi devine clar ce subiect trebuie să rezolv.

Mă tem de trecerea anilor și de faptul că poate nu voi mai putea să fiu funcțională și atunci încerc să am grijă de mine, ceea ce nu este ușor, pentru că fac parte dintr-o generație care nu a știut să aibă grijă de ea

 

Reușești să găsești firul roșu dintre experiențele tale legate de călătorii, artă, concerte, discuții cu prietenii? Există în ceea ce faci un fir roșu? Care este el?

Ele sunt – toate – parte a aceleiași povești, și asta mă ajută mult să mă construiesc cu armonie. Pentru că șansa mea de a trăi într-un oraș mic, unde lucrurile se întâmplau în apropiere, m-a făcut să știu ce să aleg, ce să nu ratez. Iar întâlnirea mea cu arta, de exemplu, a fost foarte devreme, pentru că tata era un arhitect care trăia în acest mediu în care eu am crescut. Arta a fost importantă în construcția mea, chiar dacă nu am făcut o facultate de profil. Am fost însă mereu atentă la detalii…

Și cum te-ai mai construit? Cu ce?

Cu valorile cu care am plecat de acasă. Am avut, desigur, și eu, luptele mele, așa cum cred că au mulți, dar m-a ajutat faptul că am fost credincioasă, așa cum m-a ajutat și faptul că am putut comunica cu oamenii fără să-i judec. Și asta a fost important, mai ales în contactul cu lumea politică. Eu nu judec și nu am preconcepții. Fiecare partener de discuție este important. Sigur, unele proiecte pot să se întâmple, altele nu, dar asta nu înseamnă că partenerul acela este mai puțin valoros. Simpla șansă de a-ți spune povestea s-ar putea să conteze pe termen lung.

Care au fost bucuriile profesionale la care ții mult?

Ah, sunt multe… Uite, simplul fapt că am putut contribui la primul TIFF, sau șansa de a fi văzut și de a fi participat la primul SoNoRo, și că ambele proiecte au crescut atât de mult și de frumos în timp, reprezintă o satisfacție în sine.

Mie mi se pare că românii sunt profesioniști, muncitori, luptători, fermecători și mi se pare esențial să vedem noi în noi asta și s-o transmitem mai departe.â

Ai văzut că oamenii, atunci când scriu pe social media adresându-se unor branduri sau unor companii, apelează la personificare? Spun „dragă Vodafone, te părăsesc”, sau „dragă Vodafone, ai făcut asta sau asta”… Este un succes al comunicării faptul că oamenii vorbesc companiilor ca și s-ar adresa unei persoane?

Da, poate fi trecut la capitolul „succes”, dar este și o dovadă a felului în care a evoluat comunicarea. Oamenii au început să perceapă aceste companii ca pe niște entități cu minte și suflet. Unde sunt ele? Acolo, undeva. Căci, și atunci când se supără, se supără pe niște entități pe care le percep familiare.

În relațiile pe care le-ai avut cu parteneri profesionali din exteriorul țării ai fost ca un ambasador – că tot vorbeam despre asta. Pentru că, și în aceste relații te întâlnești, până la urmă, cu oameni care au felul lor de a comunica, de a înțelege lumea, de a-i judeca sau nu pe alții… Cum ai comunicat cu ei?

Da, să știi că da! Am fost ca un fel de ambasador (râde)… Cel mai mult îmi place când văd surpriza că noi suntem profesioniști, că așteptările, de obicei eronate, pe care le au de la noi sunt cu mult depășite. Și asta contează în imaginea de țară. Și văd cum relațiile de parteneriat se reglează în timp, mai ales dacă ele nu pornesc din zona de hipe. Iar mie i se pare că românii sunt profesioniști, muncitori, luptători, fermecători și mi se pare esențial să vedem noi în noi asta și s-o transmitem mai departe.

Când ai fost sus și când ai fost jos?

Am fost jos când am perceput nedreptatea, când mi s-a părut că ce se întâmpla era nedrept, sau când nu-mi ieșea ceva, când nu avea cum să iasă orice aș fi făcut.

Am avut multe momente de „cel mai sus” din punct profesional, iar personal am avut momentul cel mai jos când a murit mama și de cel mai de sus când s-a născut Ilinca.

Te sperie trecerea timpului? Te sperie viitorul?

Nu mă sperie, dar mă preocupă, mai ales ca mamă… Și am senzația că am datoria și responsabilitatea de a nu mă speria, pentru a putea să trec cu fiica mea printr-o perioadă de devenire care va fi esențială pentru cine va fi ea. Din perspectivă profesională mă sperie incapacitatea de a-mi da seama ce se întâmplă, necunoscutul ăla adânc. Dacă reușesc să leg câteva fire, atunci nu mă sperie. Mă tem de trecerea anilor și de faptul că poate nu voi mai putea să fiu funcțională și atunci încerc să am grijă de mine, ceea ce nu este ușor, pentru că fac parte dintr-o generație care nu a știut să aibă grijă de ea. Știi că eu abia acum 2 săptămâni am învățat să mă machiez singură, de la fiica mea? 🙂

Cum ai vrea să se uite oamenii la tine?

Cu admirație și nu cu teamă, deși apartenența la conducerea unei companii poate aduce un fel de jenă, dar sper reușesc să trec cu echipele mele peste asta și să ne vedem unii pe alții în primul rând ca oameni.