Ada Teslaru : "(Romanian Creative Week) Artiștii tineri sunt mai implicați, mai vocali, mai preocupați de sustenabilitate și de rolul lor social"

Ada Teslaru

Ada Teslaru a fost jurnalistă de cotidian, primul redactor șef al revistei VIVA!, eu fiind al doilea (parcă vorbesc despre o dinastie:))) A făcut mutarea către publicitate și PR la 40 de ani, schimbare deloc ușoară, după cum povestește. Ada Teslaru, pe lângă multe altele, face parte din echipa cu care Irina Schrotter  a reînviat Romanian Fashion Week, transformând-o în Romanian Creative Week.

Ada este Consultant Independent în comunicare și influencer marketing, iar în cadrul #RCW22 s-a ocupat cu coordonarea activităților din secțiunea „Antreprenoriat Creativ”.


Ada Teslaru, este deja a doua ediție a Romanian Creative Week, iar tu ești din nou parte din echipa de organizare. Anul trecut evenimentul a fost un hit, anul acesta la fel. De când lucrați la această ediție? Cum se face organizarea acestui tip de eveniment cu sute de artiști, prezentări de modă, designeri, influenceri, etc?

Tot creditul merge către Irina Schrotter a cărei determinare este, fără îndoială, motorul acestui eveniment. Fără această determinare și fără dorința ei de a pune și Iașul pe hartă ca un oraș în care se întâmplă lucruri interesante, e dinamic și profund cultural, nimic nu s-ar întâmpla. Determinarea Irinei este marea ei calitate, dar și marele ei defect:) Spun defect pentru că e greu de dus, presiunea pe care o pune pentru ca lucrurile să iasă perfect este uneori foarte mare, dar e firesc să fie așa.

Fără asta, Romanian Creative Week nu ar exista, pur și simplu. Noi toți cei din jurul ei o ajutăm, e adevărat, dar Irina este sufletul. Și mi se pare că RCW este o declarație de dragoste foarte frumoasă pe care Irina Schrotter o face orașului ei natal și mi-ar plăcea să pot face și eu asta pentru orașul meu natal, Bucureștiul:)

Palatul Culturii din Iași, foto FB Romanian Creative Week

Am început să lucrăm la cea de-a doua ediție chiar de la sfârșitul primeia. Anul trecut, pe 7 iunie când s-a terminat #RVW21, am făcut o primă evaluare a evenimentului și am analizat ce a mers, ce nu a mers, ce ar fi putut merge mai bine. Pe la sfârșitul lunii august am început intens lucrul la ediția a doua, gândindu-ne la parteneriate noi, la secțiuni noi, la reorganizarea celor vechi și ne-am pus foarte serios problema unui rebranding a identității vizuale a evenimentului.

În decembrie anul trecut am avut deja prima propunere de identitate vizuală pe care a realizat-o anul acesta o echipă extrem de talentată, Daniel&Andrew. I-aș invita și pe cititorii tăi să le viziteze contul de Instagram să vadă ce lucruri extraordinare fac. Tot atunci aveam un prim schelet al campaniei de comunicare. Și redefinisem domeniile în așa fel încât ca ele să răspundă nevoilor noastre.

Artiștii sunt azi militanți, mai angajați, sunt mult mai preocupați decât generația matură de sustenabilitate și de ceea ce lasă în urma lor

Adică?

Au apărut cele 6 domenii care s-au dorit a fi mai bine definite ale acestui eveniment și anume Art&Crafts, Content Creation (în care intră filmul, conținutul creat de influenceri, game-ing, muzica), Creative Entrepreneurship (preluată și susținută de UniCredit, categorie care a avut succes mai ales în rândul tinerilor și foarte tinerilor care au participat activ la workshopul organizat, punând muuulte întrebări).

Apoi categoria Design (susținută de Raiffesen Bank, dar și de greii din industria de frumusețe- Lancome, Phillips). În această categorie au intrat showurile de modă, expoziția curatoriată de Ovidiu Buta, re:cut, și un forum destinat designerilor prezenți în RCW în care s-a vorbit despre sustenabilitate și visual storytelling. Acest workshop a fost supervizat de Lucian Broscățean, un drag prieten și unul dintre cele mai active motoare de susținere a tinerilor designerilor, mai ales a celor din Cluj. Un alt domeniu a fost Innovation&Digital susținut de BCR…

Multe bănci…

Da, s-au „jucat” de data asta împreună pentru că secțiunile au fost așa de bine definite, încât s-au mulat perfect pe strategia lor de business.

Continuăm apoi cu „New media”, secțiune patronată de Glo în care, cu ajutorul unor artiști fantastici coordonați de Andrei Cozlac, dublu laureat Uniter pentru videomaping, în special pentru proiectele făcute cu Radu Afrim, au fost realizate instalații de artă digitală pe strada spre Copou sau pe Ștefan cel Mare.

Expoziția Re:cut curatoriată de Ovidiu Buta

Cunoști, și nu de azi de ieri, fenomenul artistic din România. De aceea te-aș întreba cum sunt artiștii azi?

Sunt mai implicați, vocile lor se aud mai bine, mesajele lor sunt transmise mai rapid. La tot ce văd în zona de artă, dar și la muzicieni, regizori, interpreți, mi se pare că iau foarte în serios rolul artistului în societate.

Sunt mai militanți, mai angajați, sunt mult mai preocupați decât generația matură de sustenabilitate și de ceea ce lasă în urma lor.

Dacă te uiți în Iași, atât la expoziția centrală, cât și la expozițiile suport realizate de Marian Pălie, One Single shot– expoziție de fotografie care propune niște artiști absolut interesanți, și Sincronia, în care există mulți artiști foarte tineri, ai senzația că viitorul sună bine din acest punct de vedere…

Cu Irina Schrotter

De când o cunoști pe Irina Schrotter? Cum ai cunoscut-o?

Ne-am cunoscut în 1999 la prima ediție Romanian Fashion Week. Și asta pentru că fosta noastră șefă și spun a „noastră” pentru că și eu și tu am fost mamele, niciuna vitregă:) ale revistei Viva care făcea parte din grupul de presă condus de ea, este ieșeancă. Cristina Simion, la ea mă refer, a crezut foarte mult în demersul Irinei Schrotter de atunci, și așa am ajuns la Iași.

Revista Viva se lansase în 10 iunie 1999, iar Romanian Fashion Week a avut loc în octombrie în același an. Ne-am împrietenit foarte rapid, cu toate că Irina nu este ca mine. Eu sunt mai exaltată, că doar mă știi:), ea este mai prudentă. Cu toate astea, am avut chimie imediat. Și Irina este unul dintre puținii mei prieteni depre care știu că este acolo, „in my corner”, indiferent de situație.

Viața ta a fost mereu sufocată de prezența oamenilor. Tu ești de fapt un om al oamenilor sau un om singuratic?

Sunt un om al oamenilor, dar nu sunt atât de mulți pe cât ar bănui cineva. Când eram mai tânără da, erau mulți oameni, acum am devenit mai selectivă. O foarte bună prietenă a mea, Adriana Săftoiu, îmi spunea că nu se poate să ai 10 000 de prieteni buni, ci numai câțiva, de-i numeri pe degetele de la o mână și îți mai și rămâne și loc… La mine nu e chiar așa, sunt ceva mai mulți decât degetele de la o mână. Și în fața lor pot fi 1000% eu însămi, cu nevricalele mele, cu răutățile mele, dar da, sunt mai degrabă un #peopleperson decât un lup singuratic.

Cu toate astea nu m-am măritat niciodată, nu am făcut copii, slavă Domnului că au făcut prietenii mei pentru mine. Glumesc uneori cu Roxana Voloșeniuc ai cărei copii sunt direct sau indirect finii mei, și de fiecare dată când o sun o întreb „ce fac copiii mei pe care i-ai făcut tu?”

Revistele nu se prea uită la zona de influenceri, și asta nu cred că este bine, pentru că ei chiar au devenit niște celebrități ale acestor vremuri

 

Ai fost primul redactor șef al revistei VIVA! Mai ai numărul unu?

Da, am toate numerele de Viva și Story la care am lucrat. Câteva exemplare de VIVA le-am făcut cadou unor persoane care au fost pe copertă și care nu le aveau… Nu mai am multe din numerele cu Andreea Raicu pe copertă, pentru că ea și-a făcut la un moment dat un dosar de presă și a constatat că tocmai copertele Viva nu erau acolo, de aceea i le-am dăruit. Iar una i-am dat-o Monei Nicolici care, pe când era gazda principalului jurnal de știri de la B1TV a apărut pe coperta VIVA fiind însărcinată în luna a opta cu fata ei, Maria. I-am oferit-o cu plăcere acum când și Maria este adult în toată regula.

Cum s-a schimbat „celebritatea” în anii ăștia?

M-am gândit și eu deseori la asta și cred că și tu… Cred că e mult mai complicat acum… Mai ții minte că ne spuneau elvețienii că pe coperta VIVA trebuie să fie doar A list celebrities? Da, corect, așa trebuia, dar noi aveam vreo… 5 vedete de calibrul ăsta în România!

Ce să faci? VIVA pe vremea aceea era bilunară, deci vorbim de 24 de coperte pe an! Când ai preluat-o tu, în 2002, cred că VIVA devenise lunară. Nu mai erau 24 de coperte, erau 12, dar și așa, de câte ori să le pui pe acele 5 sau 6 vedete de A list? Așa că mai „ciupeam” puțin și din B list, că asta era situația. Acum cred că este mult mai greu, identificarea personajului de copertă, care la noi se făcea cu script, cu poveste și context, azi este mult mai dificilă pentru toate revistele. Cred că doar Elle face excepție de la asta.

Revistele nu se prea uită la zona de influenceri și asta nu cred că este bine, pentru că ei chiar au devenit niște celebrități ale acestor vremuri. Se uită și mai puțin în zona influencerilor și mai tineri care sunt niște exemple pentru generația lor și care vin din Tik Tok sau Twitch, rețele în care noi nu suntem:), dar copilul tău este, Cristina, și se uită, nu-i așa?:)

Am învățat să muncesc în echipă mai degrabă în comunicare decât în presă

Celebritatea s-a democratizat?

Nu cred. Și nici procesul nu e atât de democratic pe cât s-ar crede. Nici ei, cei mai tineri, nu devin pe Tik Tok așa de repede superstaruri. Să fii influencer e muncă grea. Nu e atât de simplu pe cât ne imaginăm. Eu zic că am o relație bună cu mulți dintre influencerii importanți din România cu care am lucrat mult în campaniile comerciale și am reușit să leg prietenii cu ei. Le acord tot creditul pentru că știu cât muncesc! Sigur, nu dau la sapă, dar de câte ori aud „dar ce fac domnule ăștia, niște poze și atât” răspund: „ia să te văd dacă tu poți face asta zilnic, luni și ani de zile, că eu, una, nu aș putea, spun sincer!”

Care este metoda ta de comunicare cu oamenii? Cum te înțelegi cu ei, că sunt sau nu vedete, că sunt sau nu inflenceri? Pentru că pare că te înțelegi cu toată lumea…

Da, nu știu dacă este un secret, pentru că această calitate de care spui tu nu a fost în cazul meu una moștenită, ci dobândită! Nu am fost așa dintotdeauna. Nu mi-a venit în mod natural. În viața profesională sunt mai degrabă un lup singuratic, decât un team player. Calitatea asta ultimă am dobândit-o de când lucrez în comunicare și nu din presă. În presă, cu excepția a trei zile din cariera mea, care are vreo 20 de anișori, am fost numai șefă.

Acum ești?

Da, sunt șeful meu și angajatul meu.

Te înțelegi bine cu angajatul ?

Da, în general bine, dar câteodată aș vrea ca angajatul Ada Teslaru să mai ia și o pauză, că nici munca asta continuă nu e bună…:) Dar vreau să spun că am învățat să muncesc în echipă mai degrabă în comunicare decât în presă. Colegii mei din presă ar putea spune că „da, sigur, ți-a venit mintea la cap după ce ne-ai chinuit pe noi:)” Eu sper să-și aducă aminte de mine nu ca o autoritară, ci să-și aducă aminte și de lucrurile frumoase pe care le-am făcut împreună. Așa erau vremurile atunci, ți se spunea că meseria „se fură”. Și asta am făcut. Am încercat „să fur” cât am putut.

O poveste bine spusă, indiferent că este sau nu marcată cu (P), este citită sau văzută de toată lumea

De la cine? Cine au fost mentorii tăi?

În presă au fost doi oameni care azi sunt extrem de controversați: Adrian Sîrbu și Ion Cristoiu. Unul pentru că m-a învățat să visez la scară mare, iar celălalt pentru că avea simțul poveștii și al știrii cum nu cred că am văzut în România la altcineva.

Ei au apărut în viața mea pe rând. Mai întâi Adrian Sîrbu care m-a sunat în 1992, pe când lucram la Ministerul de Finanțe, la biroul de presă, în vremea guvernării Theodor Stolojan. Mi-a spus că el a auzit lucruri bune despre mine și mi-a făcut propunerea de a veni la el pentru că, spunea, va face cea mai tare și mai mare agenție de presă din România. Era vorba despre Mediafax. Nu prea înțelegeam cum avea să fie ea mare și tare, pentru că, din punctul meu de vedere, aceste atribute le aveau doar Reuters și Rompres.

Și am ajuns la el și da, Mediafax a devenit apoi cea mai citată și mai importantă agenție de presă din România. Eu am lucrat doar un an de zile acolo, dar pe fiecare zi care trecea vedeam cum devine mai mare, și mai mare… Deci el m-a învățat că poți visa oricât de sus. Poate că nu ajungi la steaua la care ai visat, dar vei ajunge sigur cât se poate de aproape de ea.

Și Ion Cristoiu?

L-am urmat pe Cristoiu la Evenimentul Zilei, la Național și apoi la Cotidianul. De ce spun că este mentorul meu? Pentru că Ion Cristoiu are un simț al evenimentului și al știrii pe care eu nu l-am mai întâlnit la aproape nimeni în România. Mai există pe undeva la Marius Tucă sau Dan Diaconescu, dar la Ion Cristoiu l-am văzut din plin și l-am „furat”. Mi se părea senzațional că, după ce se uita 15 secunde pe pe o foaie de hârtie pe care erau scrise subiectele zilei, știa exact care este știrea care se viraliza și care va vinde. Asta am învățat de la el.

Îmi aduc aminte de un moment trist din martie 1995 când a căzut la Balotești un avion de pasageri care zbura de la București la Bruxelles, accident soldat cu moartea tuturor celor de la bord. În România nu se mai întâmplase așa ceva! Și evenimentul a fost acoperit atunci de presa din România, mai ales de televiziunile care relatau live de la fața locului.

Desigur, noi, oricât ne-am fi străduit, nu am fi putut să concurăm cu televiziunile, pentru că ziarul, orice am fi făcut, apărea… a doua zi. Și atunci Ion Cristoiu, în ședință cu toată lumea, a venit cu ideea de a trata subiectul altfel, scriind poveștile celor de la bord. A abordat subiectul dintr-o perspectiv nouă, ceea ce a fost un succes.

Tu gândește-te că Evenimentul Zilei s-a lansat în iunie 1992 și se vindea în 2- 300 000 de exemplare zilnic (cam așa erau cifrele pe atunci), iar în august a murit Anda Călugăreanu. Fără îndoială că Anda era o actriță iubită și o căntăreață apreciată, dar nu era un superstar! Așa că editorial, ziarul a ales să meargă pe dramatismul morții sale, pe povestea vieții, a partenerilor de viață, de scenă, a fiicei sale care rămânea singură, pe destrămarea căsniciei cu Dan Tufaru. A apărut o serie întreagă dedicată acestui subiect care a ridicat vânzările la peste 800 000, cifră care a rămas până la finalul anului, ziarul ajungând și la tiraje de peste un milion de exemplare.

Sunt o persoană bolnav de curioasă, nu în sensul în care doresc să aflu despre rufele murdare ale cuiva, asta mi se pare chiar o prostie, ci în sensul în care, dacă mă intersează un subiect, îl studiez până în „mezozoicul” lui.

Cum ajungi la o colaborare bună cu cineva? Ce faci pentru a te întâlni pe un „drum fără hârtoape” cu cineva?

Ascult. Îl ascult. Am învățat asta mai târziu, de la colegii mei mai tineri din comunicare, eu nu o făceam prea des când eram în presă, pentru că oricum în acel domeniu decizia finalp era mereu a mea, ce nevoie era să mai ascult? Ceea ce era o greșeală, firește. Eu am intrat în industria comunicării la 40 de ani acolo unde media de vârstă era de 25 de ani. Colegii mei mai tineri m-au făcut să mă uit la lucuri pe care nu le băgasem de seamă până atunci.

A fost grea trecerea?

A fost grea schimbarea de mentalitate. Eu eram o jurnalistă care învățase, ca orice jurnalist, că marketingul și agențiile de publicitate și PR sunt „dușmanii”… Ei bine, am trecut de partea cealaltă și am încercat să apelez la presă pentru clienții mei, făcându-i pe foștii mei colegi să privească povestea de dincolo de reclamă. Pentru că o poveste bine spusă, indiferent că este sau nu marcată cu (P) este citită sau urmărită de toată lumea.

Ai 52 de ani. Ești parte din generația de 52 de ani?

Da, sunt acolo:) am hachițe ca orice om de vârsta asta, dar am și o parte tânără care se datorează acestor oameni foarte tineri cu care lucrez și care mă consideră una de-a lor, lucru care mă bucură nespus. Și mai e ceva ce mă ține tânără: curiozitatea. Sunt o persoană bolnav de curioasă, nu în sensul în care doresc să aflu despre rufele murdare ale cuiva, asta mi se pare chiar o prostie, ci în sensul în care, dacă mă intersează un subiect, îl studiez până în „mezozoicul” lui.

Asta este o caracteristică a generației?

Nu știu, nu cred. La mine cred că e mai degrabă personală. Eu am fost singură la părinți. Am fost foarte iubită și ai mei au avut o încredere oarbă în mine.

Și asta a contat?

Enorm.

Care este virtutea de care ești mândră și care este păcatul cu care încă lucrezi?

Cred că sunt un bun prieten, asta o pot spune despre mine la modul serios și cred că e o virtute. Păcatul este că mă supăr repede și profund. Și e o prostie, pentru că de la o vârstă nu mai e sexy să te iei foarte tare în serios. Eu îl invidiez sincer pe prietenul meu cel mai bun, Răzvan Ionescu, pentru capacitatea lui fenomenală de a nu se lua în serios. Eu nu am haz deloc în anumite situații și mă supăr pe viață și pe moarte, și țin langa supărarea cu zecile de ani până când uit și eu de ce la ce a pornit… Asta e o prostie și cred că e cel mai mare păcat al meu.

Lasă un comentariu:

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *