Adrian Pîrvu și Helena Maksyom : "Ceea ce-i face pe oameni puternici este capacitatea lor enormă de a îndura"

Adrian Pîrvu și Helena Maksyom

Adrian Pîrvu și Helena Maksyom sunt cei doi tineri care au realizat filmul Totul (nu) va fi bine. Ambii au suferit de pe urma dezastrului de la Cernobîl, de fapt mamele lor au fost iradiate pe când erau însărcinate, așa încât Adrian s-a născut nevăzător (între timp lucru acesta a fost vindecat cu ajutorul operațiilor), iar Helena are dureri ale oaselor care sunt foarte fragile și care au nevoie de injectare cu un ciment special pentru ca ele să reziste în timp…

Filmul este însă departe de a fi negativ sau trist. Este un film în care apar și alți oameni care au suferit la a doua generație, chiar la a treia de pe urma accidentului nuclear. Și care, cu toate suferințele lor, uneori de neimaginat, nu fac decât să demonstreze că în suferință, în durere, se pot naște iubirea sau empatia. Filmul este și despre cei doi tineri și despre relația lor, dar și despre speranță și memorie.

Adrian, ai fost vreodată revoltat împotriva lui Dumnezeu, sau împotriva destinului pentru suferințele tale?

Nu. Nu am dat vreodată vina pe destin. Nu am privit niciodată problema mea de vedere ca pe o suferință. A fost mai degrabă un inconvenient constant care îmi făcea drumul mai greu și eram mai mult supărat pe mine, pentru că nu puteam mai mult. Am avut mulți prieteni nevăzători când eram mic și încă am. Mereu am fost conștient că sunt mulți oameni cu probleme în lume și că problema mea nu este, nici de departe, cea mai mare.

Ai fost vreodată supărat pe cei care au provocat accidentul de la Cernobîl care te-a afectat pe când erai în pântecul mamei?

Poate la începutul producției filmului. Da. Însă, foarte repede mi-am dat seama că, cu o asemenea gândire, mi-aș consuma energia inutil. A fost un accident cauzat de o combinație nefericită dintre o construcție prost concepută, un sistem birocratic putred și oameni prinși între aceste două forțe. Nu cred că oamenii care, prin incompetența lor, au cauzat dezastrul, si-au propus să-mi strice mie vederea. Dar îi consider vinovați pe cei care au administrat răspunsul de după dezastru și care au mușamalizat consecințele. Nu pentru mine, ci pentru milioanele de oameni din Ucraina și Belarus care s-au confruntat cu probleme de sănătate în ultimii 35 de ani, cu sprijin minim din partea autorităților. Pot să înțeleg și să iert o greșeală, dar îmi este foarte greu să accept o greșeală care este îngropată.

Filmul tău/ al vostru nu este deci un film al supărării, ci al suferinței care poate fi acceptată și care poate fi folosită pentru ieșirea la lumină… Simți că ești pe acest drum, al ieșirii?

Da. Nu este un film al supărării. Cred că eu și Elena am decis încă de la început că nu vrem să dăm vina pe nimeni. Dar în același timp, nu am vrut să punem accent pe suferință. Pentru noi a fost mereu o teamă că vom părea ca și cum ne plângem prea mult în film. Problemele cele mai dificile în acești 5 ani, au fost cele legate de relația noastră, probleme cu care se confruntă oricine, chiar dacă nu are o dizabilitate. Am vrut doar să vorbim la rece despre sănătate și să aratăm că poți găsi o cale să trăiești cu niște consecințe. Oamenii pe care i-am întâlnit ne-au dat această energie și contactul cu ei a împins filmul în această direcție.

 

Nu cred că oamenii care, prin incompetența lor, au cauzat dezastrul de la Cernobîl, si-au propus să-mi strice mie vederea

 

Am văzut scene în film la care am lăcrimat. Scene de iubire între oameni deformați, afectați, îmbolnăviți de accidentul de la Cernobîl, la a doua generație, a treia chiar… De fapt, iubirea țâșnește din fiecare cadru… Cum se naște iubirea din suferință?

E o întrebare dificilă, pentru că simt că mereu aș avea alt răspuns. Cred că iubirea este universală, sau ar trebui să fie, iar suferința nu duce automat spre iubire. Din contră, te poate face să-ți închizi inima pentru că nu vrei să pui problemele tale pe umerii altcuiva. Însă aș vorbi despre compasiune și toleranță în contextul suferinței. Cred că oamenii care s-au confruntat cu o problemă de sănătate sunt mai toleranți decât oamenii obișnuiți, pentru că au puterea exemplului propriu. E mai ușor să empatizezi cu cineva atunci când ai o anumită experiență.  În Belarus am descoperit că oameni care aveau probleme grave de sănătate, erau foarte dispuși să ne ajute, chiar dacă era dificil pentru ei, fără să ne ceară nimic în schimb.

Ai spus că vei face acest film ca să te împaci tu cu tine, ca să te echilibrezi, ca să înțelegi… Ai făcut toate acestea? Te-a ajutat demersul?

Mai toate așteptările mele de acum 5 ani s-au schimbat. Atunci căutam o direcție în viață și credeam că problema mea de vedere este de vină. Dar mi-am dat seama că starea mea nu avea legătură cu sănătatea, ci cu faptul că până la 30 de ani nu știam ce să fac cu viața mea.

Filmul mi-a dat o direcție și am avut noroc să găsesc un partener statornic în Elena. De la ea am învățat că e important să ai un obiectiv și să contribui câte puțin la el, în fiecare zi. Iar dacă faci asta, nu mai ai timp de frustrări. Așa că, da. După acest drum, am scăpat de starea pierdută pe care am avut-o acum 5 ani și mă simt pregătit să fac față unor noi provocări.

 

Mereu credem că nu mai putem face față, dar pe măsură ce trece timpul învățăm să ne adaptăm și să ne găsim motive de fericire și împlinire chiar și în durere și în circumstanțe dificile.

 

Elena, mai ai dureri?

Da, mai am. Subiectul ăsta este foarte sensibil încă și cred că va mai fi… Pentru cei mai mulți oameni, pentru cei normali, este foarte inconfortabil să vadă un alt om suferind, de aceea încearcă să evite asta. Și știind acest lucru, este foarte greu să atingi acest subiect și să și speri că el va fi bine înțeles

Există o zicală „Stai cu durerea până trece, și vei fi mai calm pentru următoarea”. Ei bine, nu funcționează chiar așa. Durerea este variată, neplăcută și îți ia mult curaj și determinare să poți să lupți cu ea pentru a avea și zile mai bune. Eu înțeleg foarte bine cauzele durerii mele- ea este fizică, dar de asemenea e însoțită de stări despresive și gânduri ciudate și de momente când este greu de crezut că  data viitoare când se va întoarce, eu voi putea să trec din nou prin suferință. Ceea ce-i face pe oameni puternici este capacitatea lor enormă de a îndura. Mereu credem că nu mai putem face față, dar pe măsură ce trece timpul învățăm să ne adaptăm, ne găsim motive de fericire și împlinire chiar și în durere și în circumstanțe dificile.

Cum ai ajuns să fii cu Adi în acest film?

Noi vom fi mereu prieteni adevărați. Cunoaștem totul unul despre celălalt, frici, secrete, speranțe… Ne susținem unul pe altul, glumim unul despre celălalt, plângem și râdem împreună fără teamă sau sentimente penibile. Am ajuns la acel punct în care nu avem subiecte tabu, ne-am învățat lecțiile de viață împreună, am învățat să ne ascultăm unul pe celălalt cu adevărat, și să ne punem unul în „papucii” celuilalt. Când ne-am întâlnit, nu mi-am imaginat că Adi va fi persoana în care voi avea atâta încredere. Cum am și spus în film, noi suntem foarte diferiți și aceste diferențe au făcut ca primii noștri ani de relație și parteneriat să fie dramatici și dificili. Dar amândoi am vrut ca lucrurile să meargă pentru film, era principalul nostru scop și apoi pentru prietenia noastră care a devenit din ce în ce mai puternică pe măsură ce  a trecut timpul.

Cum te-ai simțit când ai văzut Cernobîlul? Când ai văzut scena dezastrului?

Locul în sine este plin de turiști, în special pe timpul verii și nu am simțit prea multe, drept să spun. Este un loc în care liniștea este neobișnuită, e un loc calm, trist, distrus, și… mort.

Dar știind câți oameni au suferit și mai suferă încă de pe urma dezastrului de la Cernobîl din 1986, am simțit pe urmă furie, supărare și dorința de a schimba ceva. Și toate astea au venit la pachet cu neputința, fiindcă eu nu pot să fac nimic, nu pot schimba nimic. Pot doar să muncesc mult și să fac în așa fel încât să nu las ca amintirile noastre legate de acest lucru oribil să se piardă, să dispară.

Cum unește suferința?

Aș fi vrut să fi fost diferit, dar se pare că oamenii care au trecut prin suferință sunt de fapt cei cărora le pasă cu adevărat și cei care vor să-i protejeze pe ceilalți. Din fericire, cei  pe care i-am întâlnit de-a lungul călătoriei noastre în timp ce făceam acest film, au fost de acord să ne împărtășească poveștile lor,  pentru a-i inspira pe ceilalți să fie mai buni cu unii cu alții. Lumea e nebună și cu toții alergăm cât e ziua de lungă să ne procurăm pâinea zilnică, având probleme noastre mici sau mari, dar printre noi sunt oameni mai puțin norocoși, aceia care nu pot munci, care nu pot merge la cumpărături, care nu pot sta la un computer, sau nu pot vedea frumusețea lumii, pentru că trupul lor nu îi lasă. Dar nu numai suferința ne aduce împreună, ci și dorința puternică de a găsi fericirea în viață. Oamenii pe care i-am întâlnit, ne-au spus să fim fericiți indiferent ce ni se întâmplă. Și ne-au învățat ce înseamnă cu adevărat iubirea necondiționată.

Suntem în continuare în legătură cu mulți dintre cei care au apărut în filmul nostru și ne sunt o mare sursă de inspirație. Abia așteptăm ca Anton și Katya să se căsătorească și să mergem la nunta lor.

Ați căutat oameni care au suferit la Cernobîl. Cum au fost poveștile lor? Ce v-au spus ele?

Au fost multe povești și nu le-am putut pune pe toate în filmul nostru, unele au rămas doar în memoria noastră. Chiar de la început am vizitat casele celor care au suferit cel mai mult de pe urma dezastrului de la Cernobîl. A fost cutremurător… N-o s-o pot uita pe Irina, fata cea care a rămas fără picioare și fără mâini și care a fost luată de lângă familie pentru 25 de ani.

Sau copilul Elenei care nu poate respira decât cu ajutorul unui aparat, pentru că Sasha are o formă complicată de distrofie musculară cauzată de o mutație genetică. Am filmat-o pe Sasha timp de 4 ani, am văzut-o crescând, dar în același lor din apartament, legată de aceleași aparate.

Accept că există durere în lume, dar încă nu știm de unde poate veni și cum să fim pregătiți pentru ea.

Credit foto Hi Film Productions


 

Un asemenea film în care am văzut cum din suferință se pot naște iubirea și toleranța, mă duce cu gândul la un cappuccino în care un espresso dur și aspru este mangâiat cu delicatețe de spuma fină de lapte.

Mulțumesc partenerului meu Nespresso care susține conversațiile și lecturile inspiraționale și vă prezint sortimentul Barista Scuro, un amestec deosebit de Arabica din Columbia și Etiopia, la care s-a folosit o prăjire separată mai intensă pentru a scoate în evidență notele mai aspre și care are capacitatea ca, împreună cu laptele, să redea în cel mai mic detaliu experiența descrisă mai sus. Vă spun sincer că, după vizionarea filmului și discuția cu cei doi, un cappuccino cu Barista Scuro a fost alegerea perfectă.

 

Lasă un comentariu:

jooble