Alexander Nanau : "Filmul „Colectiv” oferă o cheie de înțelegere a societății românești"

Alexander Nanau Foto Alex Gâlmeanu

Alexander Nanau este regizor de film documentar observațional, care a realizat „Colectiv”, filmul care azi este nominalizat la două categorii ale premiilor Oscar. Cutremurător, filmul a spus tragedia unor ființe nevinovate, a unor tineri uciși de corupție și flăcări. Și poate că nu e întâmplător că tocmai această poveste a primit cele mai mari premii, pentru ca ea să ajungă astfel pe buzele și în ochii tuturor.


Alexander Nanau, de ce și cum ați ales să faceți o carieră în film documentar, care a fost motivația Dvs.? Nu este niciun gen foarte popular, nici foarte ușor de realizat…

Dorința asta s-a născut chiar pe când eram în școala de film. Oricum mă interesa foarte mult istoria documentarului, mai ales a documentarului britanic. Am descoperit ceea ce numim „cinema verite„-ul în spațiul european, francez și mi-am dat seama cât de interesant este să faci un documentar observațional cu oameni reali și cât de mult poate îmbogăți spectatorul și că poate funcționa la fel de puternic ca filmele de ficțiune, poate fi la fel de atractiv pentru public și chiar mai bogat decât un film de ficțiune. Și atunci am început să fac documentar aici în Germania despre teatru, tot observațional, în timp dezvoltându-mi propria metodă de realizare a acestui gen.

Și nu sunt sigur că aveți dreptate când spuneți că nu este popular. Poate în România, pentru că atunci când am venit la filmări, am descoperit că nu era, într-adevăr, iar problema era la televiziuni care își numeau reportajele „documentare”, ceea ce ele, firește, nu erau. Iar publicul nu știa să facă diferența, fiind aici vorba despre o lipsă completă de cultură a genului. Oamenii credeau că documentarele sunt la National Geographic.

Nu existau nici cursuri la școala de film, care era oricum vai de capul ei, dar odată ce au apărut oameni care au început să crească documentarul, fie că vorbim de cei de la Festivalul Astra de la Sibiu, sau de la One World din București, lucrurile s-au schimbat.

De atunci a început o educare accelerată a unor tineri care s-au îndreptat din ce în ce mai mult spre documentar și acum sunt mulți regizori români care fac acest gen de film care a devenit chiar mult mai căutat de creatorii tineri care intră în această meserie. Iar la nivel mondial trăim un fel de „golden age” a documentarului, care a devenit o formă foarte căutată azi. Vedem pe HBO documentare foarte bine făcute, ei sunt inovatori în domeniu, relansând acest gen în lume, dându-i anvergură.

Spuneați că ați creat o metodă proprie. Care este aceea? Ce căutați?

E greu de povestit, eu îmi aleg proiectele mai degrabă instinctiv față de ce cred eu că pot învăța din lumile noi în care intru și pe care, prin procesul realizării unui film documentar eu, de fapt, le explorez. Sunt mai degrabă explorări personale, încercări de a înțelege lumi pe care încă nu le cunosc, oameni pe care nu-i cunosc a căror personalitate mă fascinează atât de mult încât simt că pot petrece cu ei un an sau mai mult, urmărindu-i și învățând, din modul lor de a fi, despre viață.

Sunteți un om răbdător?

În ceea ce înseamnă meseria, sunt cu siguranță răbdător, dar orice proces creativ are tempo-ul lui. Scopul meu este acela de a atinge cât se poate de bine și de a scoate la suprafață autenticitatea. Iar pentru a realiza asta trebuie să ai parteneri deschiși, care să aibă încredere în tine.

Frauda și corupția nu sunt străine niciunei țări, iar acum cu pandemia, am văzut cum au ieșit la suprafață chiar și în societățile care păreau departe de ele.

Ați plâns pe parcursul acelui an, când ați făcut Colectiv?

Da, cu siguranță am și plâns, pentru că e foarte greu de dus povestea când te identifici cu personajul pe care îl urmărești. Înseamnă să te proiectezi în pielea lui, ceea ce este imposibil de cele mai multe ori, iar a consuma emoția este parte atât din filmare, cât și din montaj.

Vi se pare că s-a schimbat ceva remarcabil în sistemul medical de la Colectiv încoace?

Mi se pare că s-au întâmplat chiar două lucruri remarcabile: primul este că, de când urmăresc sistemul de sănătate făcând acest film, niciun singur om din nomenclatura medicală nu a fost tras la răspundere în instanțele românești, ba dimpotrivă. Toți au fost decorați de Președintele României pentru ce au făcut, iar doilea lucru remarcabil este că salariile medicilor din România au crescut peste nivel european, dar șpaga a rămas la fel, ceea ce este de neînțeles.

Din nou, remarcabil este câți tineri care au studiat în România pleacă, fug dintr-un sistem care refuză să se reformeze, fiind ținut în mâinile unor profesori universitari, care numai doctori nu sunt, ci, mai degrabă, negociatori de putere și bani publici.

Ce s-a mai întâmplat remarcabil în sensul unei schimbări profunde a societății este faptul că ea a preluat frâiele și printr-un ONG cum e „Dăruiește viața” a construit spitale în doi ani de zile cu banii noștri, cu banii trupei Metallica care a trebuit să vină din America și să dea jumătate de milion de euro pentru asta, cu banii companiilor. Și tot „Dăruiește viața” este cea care a construit spitale Covid modulare, funcționale, care salvează vieți. Toate spitalele construite de statul român, fără excepție, au fost construite doar pentru a cheltui bani și care, pentru că nu s-au ridicat la standarde, nu pot funcționa.

Foto Alex Gâlmeanu

V-ați gândit că veți ajunge la Oscar?

Nu cred că întrebarea este dacă m-am gândit, ci când m-am gândit că vom ajunge. Niciodată nu faci un film gândindu-te la premii, ci îl faci din nevoia de a spune o poveste, de a înțelege lumea. Când am terminat filmul și ne-am dat seama că a ieșit ceva puternic, am dorit să-l trimitem la un festival important și l-am trimis la Veneția unde nu a mai fost prezentat un film românesc de foarte mulți ani și niciodată un documentar românesc și apoi, când am văzut că primirea entuziastă a presei de specialitate și a publicului nu a fost punctuală, ci s-a repetat în mai multe țări, am realizat că s-ar putea să fie un film bun pentru Oscar. Și la Toronto capii festivalului mi-au zis că acest film va avea o istorie foarte frumoasă, calitatea lui fiind atât de bună, încât ei cred că este un candidat serios pentru a intra în cursa Oscarurilor.

Filmul a ajuns de la povestea celor care au suferit și au murit la Colectiv, la investigația jurnalistică, dând astfel o imagine rotundă a evenimentelor. De ce această parte?

Curiozitatea mea a fost aceea de a înțelege ce se petrece în societatea românească după acest incendiu, iar societatea s-a coalizat atunci într-o nevoie de schimbare, dându-și seama că politicul este ca o corp străin care refuză să evolueze. Și noi am filmat asta, nu am avut ca intenție să investigăm cauzele incendiului, asta era treaba altcuiva, pe noi ne-au interesat oamenii și poveștile lor, de aceea am fost tot timpul deschis în a vedea unde se duce filmul, am fost deschis la tot ceea ce a urmat. Am lucrat cu materialul pe care ni l-a livrat viața, încercând să-i dau o formă. Bineînțeles că a fost remarcată colaborarea cu jurnaliștii, pentru că filmul a vorbit, așa cum spunea Cătălin Tolontan în film, despre forțele care ne influențează viața, iar ele sunt universale în toate societățile. Frauda și corupția nu sunt străine niciunei țări, iar acum cu pandemia, am văzut cum au ieșit la suprafață chiar și în societățile care păreau departe de ele.

Cum vedeți faptul că lumea are răbufniri împotriva măsurilor de siguranță?

Mi se pare că aceste răbufniri sunt mult mai periculoase decât par, pentru că, în primul rând propulsează naționalismul, xenofobia și ura față de cei care sunt diferiți, dar cred că, în același timp, din păcate, problema este la autorități. România este, de un an de zile, singura țară din Europa care nu este în stare să implementeze mecanisme de ajutor pentru nicio industrie care a trebuit să închidă forțat, cultura fiind una dintre cele mai expuse, alături de restaurante, baruri, etc. Închisul-deschisul ăsta de pe o zi pe alta care arată că autoritățile nu au un plan, faptul că nu au niciun criteriu științific după care fac aceste alegeri, le dau oamenilor dreptul să fie anxioși, să nu mai aibă încredere în ele. Este o masă foarte bună de exploatat pentru cei care vor s-o facă în interesul propriu. Dar vina este, cu siguranță, la aceste autorități care bâjbâie și care calculează incidența cazurilor în funcție de interesul propriei incompetenței în a găsi mecanisme de a ajuta societatea. Eu cred că, dacă li s-ar explica totul oamenilor, ei ar înțelege foarte ușor de ce trebuie închise lucrurile, dar asta s-ar putea numai dacă statul găsește mecanismele de ajutor și de finanțare, ori prin bâlbâiala lor bagă familii și industrii întregi în faliment.

Care au fost reacțiile românești la film?

Noi măsurăm reacțiile în numărul oamenilor care văd filmul. În cazul nostru a foarte mare, deși filmul a fost în cinema doar două săptămâni: 25 000 de spectatori, ceea ce este un record, mai ales pentru un documentar. Generațiile pe care le-am întâlnit în cinema erau între 16-30 de ani, adică acei oameni care au nevoie de răspunsuri la întrebarea dacă să plece sau să mai stea aici, dacă se mai poate face ceva.

HBO a preluat filmul și l-a difuzat, fiind cel mai vizionat în 2020 de pe platformă. Asta spune multe, și am primit și multe mesaje de la tineri care, fie îmi spuneau că vor să devină jurnaliști, fie că vor să organizeze cu clasele lor sau cu colegii lor sesiuni de vizionare a filmului.

Sigur au existat și tipicrle injurii locale lipsite de distanță, care au citit filmul doar în „alb-negru” și care reproșează că e un film făcut pentru propaganda lui Voiculescu sau a lui Tolontan. Orice om este liber să interpreteze atunci când vede un film cum vrea el, unii văd filmul mult mai complex, așa cum sper că l-am făcut și alții… în mod diferit.

Veți lua Oscarul, nu-i așa?

Nu cred.

De ce?

Este o cursă foarte strânsă, există producții nominalizate care au în spate bugete exorbitante. Noi lucrăm la această campanie de promovare a filmului de peste un an și o facem în mod creativ. Nu știu dacă e important dacă eu cred că luăm sau nu luăm, ci că atenția asupra acestui film este foarte mare, că are două nominalizări la Oscar, iar ceea ce se întâmplă mai departe nu e definitoriu pentru nimic.

Ce veți spune, dacă îl veți lua, totuși, ce speech veți avea?

Niciodată nu am pregătit un speech, dacă se va întâmpla asta, mă voi gândi atunci la ce voi spune.

Filmul va rămâne, chiar dacă nu va lua Oscarul, un film de referință în istoria noastră recentă…

Da, asta e și cea mai mare satisfacție a noastră, pentru că, chiar dacă e prima dată pentru România când un film este nominalizat la Oscar, acest lucru este cu totul neimportant, nu mă interesează, dar mă interesează că această poveste a ajuns așa departe, o poveste a societății românești, un punct de răscruce pentru generațiile tinere care au nevoie să înțeleagă societatea. „Colectiv” oferă o cheie de înțelegere a societății românești.

Deci oamenii au nevoie de cam aceleași lucruri de când se știu: de adevăr, de iubire…

Nu știu dacă de adevăr, cât de dreptate. Este foarte greu să trăiești cu demnitate când, unii au mai multe drepturi decât alții și te simți tot timpul călcat în picioare de o nomenclatură care încă există.

Fotografii Alex Gâlmeanu

Lasă un comentariu: