Carmen Uscatu și Oana Gheorghiu : "Ne vom opri din construit spitale atunci când statul va începe să le facă"

Carmen Uscatu și Oana Gheorghiu Foto Cornel Brad

Ce frumoase sunt aceste femei!

Frumusețea lor vine mai ales din misiunea lor, din puterea și seriozitatea lor. Carmen Uscatu și Oana Gheorghiu, adică „Dăruiește viață” și #NoiFacemUnSpital.

Ele fac spitale. Și noi facem, împreună cu ele, un spital, două spitale, sau câte spitale trebuie…

Carmen, Oana, până la urmă, câte spitale aveți de gând să faceți? Să ne pregătim, nu de alta, să punem bani deoparte…

Carmen: Ne oprim când se pornește statul.

Până acum am finalizat un spital modular la Elias, în doar două luni și urmează să mai facem unul la Piatra Neamț. Deja încep să vină pacienți care s-au tratat la Elias de COVID și să ne aducă sponsori, semn că au fost mulțumiți. Și noi suntem. Am făcut cu adevărat un spital: cu centrale de tratare a aerului, cu stație de oxigen medicinal, cu presiune negativă, cu încălzire și răcire vara. Cu o fundație, ca să nu-l ia apa. Spun toate astea pentru că statul, dacă a făcut- vezi improvizația de la Pipera sau spitalul de la Lețcani- a făcut adesea cu mari compromisuri. Nu tu fundație, nu tu oxigen medicinal, ci industrial. A făcut fără standarde, pe modelul din care parcă nu putem ieși: „merge și așa”.

Am mai făcut și două unități modulare pentru triajul pacienților, la Sibiu și București, ca să nu mai stea pacienții în frig 10-14 ore. Lucruri obișnuite, dar pe care cei care gestionează banii noștri nu le fac și de aceea ce facem noi pare science-fiction.

Mai construim Primul Spital Național de Copii pentru Cancer, Boli Grave și Traumă, un proiect în dimanică, care va include două clădiri noi și refacerea actualei clădiri a spitalului.

Rolul nostru, al societății civile, e să-i facem pe politicieni să fie mai buni: să facă spitale la standarde europene, autostrăzi, școli, educație. Spitalul pe care noi îl facem la Marie Curie este dincolo de niște clădiri frumoase, vrem să facem din el un proiect pilot, în parteneriat public-ONG, care să arate că se poate face medicină în România, cu finanțare de la stat, pe criterii de calitate, siguranță și eficiență. Apoi, cu acest proiect pilot să schimbăm sistemul de sănătate.

Cum va arăta întregul complex, în final, de la Marie Curie?

Carmen: Va fi un campus medical cum vedem pe afară, cu centre de excelență, cercetare și studii clinice. Vrem să readucem speranța în inimile părinților și să salvăm viețile copiilor lor.

Diagnosticul și tratamentul trebuie, în diagnostice complexe, să fie decise de o echipă multidisciplinară. Vom stabili și parteneriate cu clinici de renume din străinătate împreună cu care medicii de aici vor avea posibilitatea să facă studii și să aibă acces la cele mai noi studii.

Ne dorim să creăm un loc unde pacientul să fie tratat cu empatie. Sigur că procedurile, medicamentele și echipamentele sunt importante, dar, pentru că în această țară personalul medical nu este învățat în școli să își trateze pacientul cu empatie, nu e învățat să comunice, vrem să creăm un loc unde umilința să nu mai vină la pachet cu boala și pentru acest lucru avem nevoie de cursuri de comunicare și de psihoterapeuți care să se îngrijească de sănătatea emoțională a tuturor celor implicați: pacient, părinte, medic, asistentă.

Va putea primi și pacienți din afară, sau abia face față cererilor interne?

Oana: Ne dorim ca în următorii 10-15 ani spitalul pe care noi toți îl construim să devină un centru de referință în sud-estul Europei. Și de ce nu, să trateze și copii din alte țări. Ar fi o recunoaștere a muncii noastre, dar mai ales a medicinei românești care trebuie să ajungă la acel nivel pe care-l merită. Avem mii de medici care profesează cu succes în clinici de top din Europa și chiar din SUA… deci se poate. Trebuie doar să punem la un loc o infrastructură modernă, corespunzătoare standardelor actuale, reguli, proceduri, protocoale și profesioniști. E un proiect pe termen lung, dar împreună, cu siguranță, vom reuși.

Care mai este incidenta cancerului la copii? Au început acele studii, evidențe, de care vorbeam acum un an?

Oana: Încă nu avem date foarte clare privind incidența cancerului la copii, știm că anual sunt diagnosticate  în jur de 400-500 de noi cazuri. Există un Registru al cancerului la copii făcut prin efortul celor de la Dăruiește Aripi, dar e nevoie ca statul român să aibă un Plan Național pentru Controlul Cancerului, care să asigure nu doar registre pe tipurile de cancer pentru copii și adulți, cu date în dinamică, ci și un inventar al nevoilor și al resurselor de infrastructură, de personal și financiare, pe care România le alocă în lupta cu cancerul, un program de prevenție, o politică actualizată a tratamentelor și medicamentelor oncologice și o alocarea suficientă, eficientă și țintită a fondurilor. Poate că noul guvern, noul ministru…

 

E nevoie să fim uniți, implicați și solidari, căci dacă pentru părinții noștri e, poate, prea târziu, pentru copiii noștri e încă posibil să trăiască mai bine. Și asta depinde doar de noi, de nimeni altcineva.

 

Cum ați știut să faceți spitalele modulare? Ați avut modele?

Oana: Când a început pandemia știam prea bine care sunt posibilitățile reale ale sistemului nostru de sănătate. Știam că spitalele noastre funcționează în clădiri vechi, care nu pot fi adaptate nevoilor pe care o astfel de situație le impune, că nu avem circuite medicale corecte și că va fi imposibil să le creăm peste noapte. Singura soluție rapidă și fezabilă, văzând și experiența Chinei și Italiei, erau și încă sunt spitalele modulare.  Lucrăm cu o echipă de specialiști extraordinari, iar Raluca Șoaita, arhitecta proiectului de la Marie Curie este cea care a creat „modelul” de modulare. Am pus ideea și proiectele pe masa guvernului, din păcate însă ne le-au luat în seamă. Dar noi nu ne-am lăsat, am făcut un spital modular, în care chiar acum, în aceste zile, oamenii sunt îngrijiți  în condiții civilizate. Și aceste condiții sunt importante nu doar pentru pacienți, ci și pentru personal. Și încă nu ne lăsăm, mai facem și altele 🙂

De câți bani aveți nevoie pentru noul spital?

Oana: Pentru a doua clădire, care va fi conectată cu cea la care lucrăm în acest moment, estimăm un buget de aproximativ 20 de milioane de euro. Vom avea însă cifrele exacte după ce finalizăm master-planul pentru întregul campus medical și vom avea dimensionarea exactă a tuturor spațiilor medicale și nemedicale.

Dincolo de ziduri sunt mereu oamenii. În spitale veți avea nevoie de personal medical. Vedem azi care este starea sistemului de sănătate din acest punct de vedere… Cum veți face față? Avem nevoie de specialiști, cum și când îi vom/veți avea?

Carmen: #NoiFacemUnSpital nu înseamnă doar ziduri. Înseamnă un loc în care pacientul va veni să se vindece. Și pentru asta avem nevoie de medici, asistente, infirmiere, ingineri, tehnicieni, psihologi care să fie dispuși să lucreze în echipă. Avem nevoie de oameni care să nu-și pună piedici, care să vrea mereu mai bine, care să nu accepte că „așa e la noi”, „la noi nu se poate” sau „merge și așa”. Oamenii ăștia știm că există. Ei vin către noi, dar și noi vom merge către ei prin diverse campanii. Pot fi oameni de aici sau pot fi oameni de afară care aleg să se întoarcă. Oameni care au văzut că se poate sau oameni care nu cred că nu se poate.

Căutăm în primă fază: medici radioterapeuți de copii și adulți, fizicieni, tehnicieni radiologi, asistente – pe ei îi vom trimite la training în două clinici de renume din Europa: la Roma și la Dublin. Căutăm și medici oncologi și hematologi pediatri și în funcție de experiența lor vom stabili același gen de parteneriate cu clinici din străinătate pentru training și colaborare pe termen lung. Oamenii ăștia sunt. Și caută un loc ca acesta pe care îl construim noi, în România. Trebuie doar să ne găsim unii pe alții.

 

E o diferență uriașă între sistemul nostru de sănătate și cel din vest: la noi, pacientul merge „la doctor” nu „la spital”, iar medicii tratează „ o pneumonie” nu „un pacient cu pneumonie”

 

 

Spre ce merge medicina postpandemie? Care vor fi direcțiile ei în viitor?

Oana: Pandemia cred că ne-a făcut pe toți mai conștienți de cât de importantă este infrastructura medicală, existența unor fluxuri medicale, respectarea unor reguli și protocoale.

Sperăm că statul român va construi spitale și va schimba paradigma de finanțare a sistemului de sănătate. Noi, oricum, vom lupta pentru asta, căci modelele pe care le aplicăm de 30 de ani în managementul și finanțarea sistemului ne-au adus la situația dezastruoasă de azi. Medicina va trebui să aibă în vârful piramidei pacientul, nevoile lui. Teoretic totul se face pentru pacient, practic, în sistem se vorbește despre paturi, boli, echipamente, medicamente și mai puțin despre oameni. E o diferență uriașă între sistemul nostru de sănătate și cel din vest: la noi, pacientul merge „la doctor” nu „la spital”, iar medicii tratează „ o pneumonie” nu „un pacient cu pneumonie”. E un model pe care-l moștenim din comunism, un model pe care noi, împreună, pacienți și personal medical, trebuie să-l schimbăm. Și da, schimbarea nu vine peste noapte, dar sigur nu vine deloc dacă nu începem de undeva.

Cum va fi medicul viitorului? Ce am învățat anul acesta în domeniul sănătății? Ce lecții trebuia să facem și ce lecții avem de pregătit pentru „data viitoare”?

Carmen: Cred mult că medicina se va uita la cauze și nu va mai trata doar efectele. Mai cred că pacientul va fi cel care va decide asupra vieții lui, asupra tratamentului sau asupra refuzului lui, după ce a fost informat și medicul se va asigura că acesta a înțeles toate opțiunile și consecințele. Cred foarte tare că vom ajunge cândva, în România, să nu-i mai învinovățim pe cei bolnavi de boala lor, iar boala să nu mai fie considerată o pedeapsă de la Dumnezeu și, deci o rușine, pentru că „sigur am făcut ceva rău”.

Cred în prevenție și în abordarea holistică a bolii, în tratarea fizicului, dar și a sufletului.

În domeniul medicinei am învățat că încă nu știm să ne spălăm pe mâini. Un lucru aparent banal, desconsiderat adesea, rămâne un pilon important al siguranței pacientului. Trebuie să învățăm să facem și să respectăm protocoale, să fim riguroși, să punem educația pe primul plan, pentru că iată, va veni vaccinul, și e posibil să fie respins pentru că lipsa educației, la care se adaugă lipsa unei campanii eficiente de informare, haosul din sistem, s-ar putea să ne lovească pe fiecare dintre noi foarte puternic.

Avem nevoie să învățăm empatia, solidaritatea, căci nu putem acționa decât gândindu-ne și la celălalt pentru că, altfel, consecințele, efectele adverse, și nu mă refer la cele ale vaccinului, ci la consecințele faptelor noastre, pot fi dezastruoase.

Cum stăm cu empatia la final de an? Observați aceeași implicare a oamenilor?

Carmen: Solidaritatea e, în aceste momente, la cote maxime. În criză, oamenii realizează că au nevoie de ceilalți sau că ceilalți au nevoie de ei și atunci acționează în această direcție. În momente de criză, cred eu, vedem mai ușor prin ochii sufletului. Poate că ne facem timp să ne privim pe noi înșine, poate devenim mai atenți și la ceilalți.  Totul e să nu uităm acest lucru pe termen lung. Căci da, anul acesta am reușit să sensibilizăm oamenii. Ei au donat sau s-au implicat peste așteptările noastre. Și sper să o facă în continuare, pentru că împreună am decis să facem acest proiect de țară, acest proiect care arată că în țara lui „nu se poate” acum „se poate”.

Am nevoie de câtreva cifre… Câți și cât au donat de la început și până acum?

Oana: Au donat extraordinar de mulți oameni. Mai mulți decât am visat noi vreodata. Sunt peste 350.000 de oameni care au pus „cărămida” lor la construirea Spitalului de la Marie Curie și peste 250.000 care au donat pentru proiectele noastre, derulate în perioada Covid. Am strâns pentru Marie Curie peste 30 de milioane  de euro, bani cu care finalizăm prima clădire și o vom putea și echipa, astfel încât la finele anului viitor să devină funcțională.

Când știm că atâtea sute de mii de oameni și-au pus încrederea lor în proiectele demarate de noi e nu doar extrem de onorant, dar și un pic apăsător. Trăim în țara în care încrederea în toți cei care promit „să construiască” e extrem de mică și totuși, oamenii au crezut în noi. Muncim mult, colaborăm cu specialiști și experți din afara țării, căci ne dorim ca acest spital să devină un etalon și oamenii să se mândrească la final cu implicarea în proiectul care a setat un standard de calitate în România.

Ați stârnit admirație și reprezentați un brand de încredere, dar ați scos și răul din anumiți oameni mai mult sau mai puțin publici. V-a deranjat? V-a uimit? V-a zdruncinat?

Oana: Când faci lucrurile altfel, când îndrăznești să visezi, să crezi că și în țara asta se poate, când mai și arăți că se poate pe bune, că, iată, noi, românii, suntem în stare să facem lucruri, deranjezi, perturbi un ecosistem obișnuit cu liniștea imposturii, incompetenței, hoției și nepăsării tolerate de cei din interiorul său. Pe de altă parte e normal să nu te iubească toată lumea, să nu te creadă toată lumea… asta face și bine, te ține cu picioarele pe pământ, te face să vrei să fii mai bun, să muncești mai mult, să cauți soluții mai bune. De zdruncinat, puține lucruri reușesc să o facă și de obicei sunt copiii care se duc…

Vă veți vaccina?

Carmen: Da. Așa cum mie nu îmi este contestată munca, sau poate îmi este, dar doar de cei care se uită la munca noastră ca și cum se uită într-o oglindă care le arată lor incapacitatea de a face asemenea proiecte, așa nu pot eu contesta eforturile celor implicați: ale medicilor din spitale, din secțiile de terapie intensivă, care stau zeci de ore în acele costume impermeabile, munca cercetătorilor care zi și noapte au muncit ca să scoată pe piață acest vaccin iar în trecut alte medicamente care au ajuns să ne salveze sau prelungească viața, efortul nostru, al tuturor, care am stat în această perioadă departe de părinți, de copiii noștri, de prietenii noștri, ca să le salvăm sau să ne salvăm viața, efortul celor care au pierdut business uri mici sau mari. Aleg să îmi pese de mine și de ceilalți și mă vaccinez.

Care va fi noua definiție a „implicării” în viitor, fiindcă e clar că după această pandemie ne vom uita altfel unii la alții. Altfel, dar cum altfel?

Oana: Cred că societatea civilă din România a crescut mult, cred că în ultimii ani, în care a trebuit să facem față unui regim abuzator, lipsit de moralitate, dar și foarte incompetent, am  învățat enorm despre noi, despre implicare, despre a nu abandona. Am învățat reziliența și de asta avem nevoie pentru a reuși să construim o țară altfel. Pandemia a venit să ne întărească ceea ce intuiam deja: e nevoie să fim uniți, implicați și solidari, căci dacă pentru părinții noștri e, poate, prea târziu, pentru copiii noștri e încă posibil să trăiască mai bine. Și asta depinde doar de noi, de nimeni altcineva.

Știu că oamenii nu au fost la vot, dar eu sunt optimistă și cred că românii au o resursă uriașă de bunătate și implicare, care se va vedea la un moment dat, la adevărata ei dimensiune.

Care au fost cele mai puternice momente pentru voi din acest an?

Carmen &Oana: Am trăit un contrast destul de puternic: am simțit că suntem singuri, că scapă cine poate, în relațiile cu autoritățile, dar am simțit că nu suntem singuri când a venit vorba de puterea comunităților și sperăm că pentru prima dată au simțit și medicii că noi, cei din ONG, nu le suntem potrivnici, ba din contra, le suntem aproape prin tot ceea ce facem.

Poate a fost un an în care nu prea am avut de ales, ne-am raportat viețile la acest virus. Dar pe acest final de an, chiar dacă sunteți obosiți, alegeți să vă pese, alegeți să-l trăiți voi pe el, nu vă mai lăsați trăiți. Alegeți să vă gândiți la cei cărora în acest an le-a fost un pic mai rău decât v-a fost vouă, pentru că au avut de luptat și cu această boală urâtă care e cancerul. Alegeți să donați o sumă de bani sau să faceți o sponsorizare dacă aveți firmă, alegeți să vă organizați ziua de naștere în beneficiul copiilor sau să achiziționați cadouri cu sens pentru voi sau prieteni. Toate detaliile le găsiți pe www.daruiesteviata.ro

 

 

 

 

Lasă un comentariu: