Tudor Platon : "Filmul Casa cu păpuși este despre niște fetișcane prinse în trupuri de 70 de ani pe care nu și le recunosc"

Tudor Platon

Tudor Platon, director de imagine, și-a făcut debutul ca regizor la Cluj, la TIFF, cu documentarul „Casa cu păpuși”. Tudor a plecat într-o vacanță cu bunica lui, Cica și prietenele acesteia și a petrecut o săptămână auzind multe povești, multe bancuri, multe sfaturi… O săptămână despre care mi-a povestit în interviu că a semănat cu o vacanță din vremea copilăriei sale și care ne aduce nouă, celor care vedem filmul, o nostalgie după propriile noastre bunici, povești, sfaturi și zile petrecute cu ele…

Tudor, de unde a venit ideea acestui documentar? Cum de ai decis s[ însoțești grupul de doamne de 70 de ani în vacanță?

Lucrurile au venit în altă ordine. Nevoia de a mă apropia de bunica mea, Cica, a apărut destul de târziu, pe când aveam deja 25 de ani. Cred că abia atunci s-a creat contextul ca să apară o nevoie reciprocă. La mine tocmai murise cealaltă bunică, care m-a crescut de la 9 luni, iar ]n cazul Cicăi nu știu ce a declanșat schimbarea, poate același lucru sau disponibilitatea mea, dar mă bucur că s-a întâmplat. Tot în acea perioadă ea mi-a spus de excursia pe care o face anual împreună cu prietenele ei, așa că întrebarea mea de a o însoți și acceptul ei au venit ca ceva firesc.

Nu știu exact de ce am hotărât să și filmez asta. A fost ceva instinctiv. Cum e cu multe alte lucruri pe care simt nevoia să le captez în vreun fel. Fac asta des, fără a avea un gând în spate. Gândul apare pe măsură ce fac, se modifică și uneori dispare. În cazul acestui film, a reapărut în faza de montaj, când am hotărât să vizionez materialul.

Se vede ca ai o relație foarte frumoasă cu bunica ta. Cum a reacționat când i-ai spus că o faci personaj principal?:)

Nu i-am spus asta niciodată. Nici ea, nici celelalte doamne care apar nu au fost conștiente de asta, că o să iasă un film și că or să se vadă pe ecrane. Nici eu nu am fost pentru o bucată de timp. În timpul excursiei, gândurile mele se schimbau de la o zi la alta și asta pentru că dinamica dintre doamne se modifica constant. Așa că mi-am propus sa renunț la orice gând, la orice intenție. Le-am lăsat pe ele să orchestreze și eu doar să reacționez la asta.

Filmul a fost și trist și vesel, cam ca viața… Doamnele l-au văzut? Cum au comentat?

Da, sigur ca l-au văzut. Și s-au distrat copios. Asta s-a întâmplat la prima proiecție work-in-progress care a avut loc la One World Romania, primăvara trecută. Țin minte că la finalul proiecției, Nana, care stătea în primul rând, s-a ridicat în picioare și s-a întors către public cu o privire bravă. Toată lumea aplauda, iar ea părea că e mândră, mândră de mine, dar mai ales de ea. M-am bucurat mult să o văd așa. Tot de atunci Cica joacă rolul unei vedete de cinema, care așteaptă următoarea apariție într-un film. Toate astea în spiritul ludic al filmului, desigur. Însă tot din acel moment relația mea cu Cica sau cu Nana a trecut la un alt nivel, unul pe care nu știu încă să îl definesc, pentru că e în continuă schimbare. Filmul a avut mult de-a face, asta-i cert.

Sfaturile primite de tine (și implicit de noi) în timpul filmărilor, de genul celor legate de căsnicie, de cuplu, de copii, sunt sfaturi pe care orice bunică le-ar da. Mai sunt sfaturile azi ascultate? Mai contează? Tu le asculți? Le urmezi? Pe care?

Sfaturile sunt un lucru care apare mult în film, e drept. Însă pentru mine a fost mereu mai importat cine le dă, decât cine le ascultă. Pentru că atunci când încerci să vorbești despre altcineva, vorbești de fapt despre tine, despre cum ești tu, despre cum ai fost sau cum ai vrea să fii. E o caracterizare mult mai sinceră și mai aproape de esență pentru că, cel mai adesea, e inconștientă.

În același timp, am observat că multe din vorbele pe care le-am primit, atât de la Cica cât și de la prietenele ei, mi-au revenit în minte mult mai târziu, în contexte diverse. Bănuiesc că și asta spune ceva despre ce mi-a rămas din timpul petrecut cu ele și despre cât am ascultat sau cât am urmat.

 

Nu cred că titlul trebuie să definească într-un fel anume filmul, să îl rezume sau să sugereze o idee fixă. Titlul creează niște direcții generale pe care spectatorul le umple cum dorește, conform propriei sale imaginații, propriului său bagaj.

 

„Casa cu păpuși” este un reality. Am văzut, fără filtre, oameni adevărați și am ascultat povești despre prietenii de-o viață, riduri și destine. A ieșit un puzzle complet, deși aș fi vrut să aflu mai multe despre viețile pe care le-am ghicit prin „ușile întredeschise” de fiecare dintre doamne. Cât timp ai filmat? Câte povești ai ascultat? Ți-a fost greu să alegi dintre ele pentru film?

Am filmat atât cât a durat excursia, o săptămână. Însă a fost una plină, pe care mi-o amintesc ca pe o vacanță lungă de vară din timpul liceului. Poate de asta am hotărât încă de atunci că nu o să mai filmez și în anii următori. Când am început să mă uit peste ce filmasem, asta după vreun an, am realizat că se adunaseră în jur de 35 de ore de material.

Montajul s-a întins pe o perioadă destul de lungă, cam un an întreg. În acest timp, filmul a căpătat diverse abordări, forme si lungimi. Însă varianta care poate fi văzută acum, nu e cea la care am ajuns la finalul acelui an, e una ce apăruse cam cu jumătate de an mai devreme, o variantă care păstrează mai mult din discursul lor decât din al meu.

Sunt foarte multe momente frumoase care nu au intrat în filmul final. Poate ca or să apară undeva la un moment dat, dar e prea devreme acum pentru asta.

„Casa cu păpuși”… De ce acest titlu? Păpușile care apar în casa de vacanță sunt fără viață, ori aceste doamne sunt pline de energie…

Nu cred că titlul trebuie să definească într-un fel anume filmul, să îl rezume sau să sugereze o idee fixă. Titlul creează niște direcții generale pe care spectatorul le umple cum dorește, conform propriei sale imaginații, propriului său bagaj. E ca un arhetip, ceva care lasă loc sa fie umplut de spectator atât înainte, cât și după ce vede filmul. Pentru mine titlul a fost treptat despre mai multe lucruri: despre câteva fetișcane tinere prinse în corpuri de 70 de ani pe care nu și le recunosc, a fost despre suroritate, a fost despre memorie, a fost despre Ibsen. Acum nu știu despre ce mai e.

Ești un nou tip de influencer:) care a făcut din expunerea familiei o artă. M-am gândit la social media când am văzut filmul… Te uiți pe acest tip de media? Și acolo se expun vieți sau frânturi. Cum le privești? Cum comentezi fenomenul Social Media?

Da, am cont facebook, dar încă nu știu care e raportul meu cu el. Cert e că nu simt că mă reprezintă în niciun fel. Si nu cred că reprezintă mai pe nimeni, căci ce postează fiecare despre el, așa-zisele frânturile de viață pe care le expun nu sunt sincere, nu sunt despre ei. Sunt despre cum vrea fiecare sa fie perceput online. Sunt încercări individuale de a face parte dintr-o modă, dintr-un tipar.


În timp ce vizionam filmul, aveam parcă impresia că sunt în aceeași încăpere cu aceste doamne pline de vitalitate și cu o energie molipsitoare. De asemenea, mi-am imaginat cum o ceașcă de Linizio Lungo ar alimenta și ar susține discuțiile doamnelor. Cu un profil delicat, cele două soiuri de Arabica din Brazilia și Columbia reușesc să creeze o experiență deosebită prin intermediul notelor fine de malț, dovedindu-se un sprijin de nădejde pentru conversațiile lungi și plăcute.

Lasă un comentariu:

jooble