Pr. Diac. Sorin Mihalache : "Societatea ne-a pregătit pentru o viață conectată la globalitate, dar decuplată de interioritate"

Pr. Diac. Sorin Mihalache

Părintele Sorin Adrian Mihalache este licenţiat în matematică şi teologie, a urmat cursuri de master în psihologie, filozofie, teologie, fizică teoretică si medicină psihosomatică. Din anul 2010 este doctor în Filozofie al Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, cu teza „Dimensiunea cosmică a persoanei”. Este cadru didactic la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Iaşi si directorul executiv al Centrului de Cercetare în Medicină şi Spiritualitate din cadrul Spitalulului Providenţia, Iaşi. Este trainer cu 20 de experienţă in ateliere şi tabere de formare cu teme precum Cultivarea atentiei, Vointa, Inteligenta spirituala, Anduranțe multiple, Cresterea performantei. Desfășoară numeroase proiecte şi activităţi cu specific interdisciplinar. În prezent este doctorand al Universității de Medicină si Farmacie “Carol Davila” pregătind o teză despre Neuroștiintele vieții spirituale coordonată de prof. Leon Zagrean. Este tatăl a patru copii.

Ne-am plâns în ultimii ani că lucrurile nu mai merg cum trebuie, că valorile sunt răsturnate, că stresul ne ucide și că viteza a devenit prea mare și că așa nu se mai poate… iată că nu s-a mai putut. Am simțit? Am presimțit?

Au fost multe voci care au spus că lucrurile nu merg bine de-a lungul ultimilor 40, 50 de ani. De fapt, dacă ne gândim pe o perioadă de timp mai îndelungată, cred că în istorie, de fiecare dată au fost spirite, personalități care au văzut în profunzime și au deplâns faptul că lucrurile nu merg bine. În general, filosofii se ocupă cu această evaluare, ei fiind foarte atenți la modul în care sunt judecate realitățile, fiind preocupați să evite evaluările superficiale. Analize de felul acesta am avut dintotdeauna. Conflagrațiile mondiale au făcut victime, scoțând la iveală neputința noastră de a găsi soluții pașnice în probleme geo-politice, iar în ultimele decenii prosperitatea cauzează (și coabitează cu) o desensibilizare metafizică și spirituală. În societățile unde mai degrabă nu ne lipsesc lucrurile esențiale pentru viață, putem constata un fel de miopie, o pierdere a sensibilității pentru profunzimi, o anumită dispoziție slabă pentru acele aspecte care pun în discuție problema sensului și dezideratele mai înalte sau ultime ale vieții.

În ultimele decenii, de când într-o parte extinsă a lumii, s-au instaurat tiparele economice și culturale specifice societății prospere, multe voci autorizate au criticat această nouă condiție a omului. Este vorba despre autori din sfera ecologiei, a sociologiei, a științelor comportamentale, care propun evaluări ce evidențiază varii daune și dezechilibre pe care noi oamenii le producem, prin supraexploatare și poluare, prin consumism sau prin lipsa acțiunilor concrete care să elimine discrepanțele între săraci și bogați. Însă evaluările de acest fel sunt prea puțin luate în seamă, și atunci când sunt luate în discuție, produc puține schimbări în dinamica civilizației.

 

Reclamele publicitare, multitudinea informațiilor, tiparele comportamentale ale societății de consum acoperă, ca un fel de bruiaj, acest simț al măsurii

 

Deci omenirea, oamenii, știu în sinea lor când lucrurile nu merg bine, fără să poată defini exact acel bine.

Eu cred că nu putem pune la îndoială faptul că în adâncul nostru există simț al măsurii, un firesc al vieții bune, imprimat în experiența primilor ani de viață din interacțiunea noastră cu bunicii noștri, de viața părinților noștri, de figurile distincte ale oamenilor de spirit pe care i-am întâlnit sau pe care i-am citit. Astfel de amprente – dacă am avut parte de ele, și cred că mulți din generația mea au avut parte de ele în Romania creștină și rurală unde am copilărit – astfel de amprente ne fac să apreciem echilibrul, cumpătarea. Copilăria petrecută într-o comunitate de rudenie cu viață creștină, furnizează natural acest simț al limitelor mele, simț care poate măsura și comportamentele mele. Reclamele publicitare, multitudinea informațiilor, tiparele comportamentale ale societății de consum acoperă, ca un fel de bruiaj, acest simț al măsurii. Așa putem ajunge să trăim insensibili la daunele pe care le produc risipa și poluarea, consumismul, consumul excesiv de divertisment ieftin și nepăsarea pentru discrepanțele imense dintre săraci și bogați. În lectura spiritualității creștine – care structura și lumea tradițională a satului românesc, sunt câteva patimi omenești, ridicate acum la rang de civilizație, căpătând dimensiuni globale.

Pentru a redescoperi simțul măsurii, și pentru a fi mai puțin distructivi cu natura înconjurătoare, pentru a recâștiga empatia față de cei nevoiași, spiritualitatea creștină propune o rută în sens opus: să trăim un pic însingurați, stând ceva mai departe de ofertele zgomotoase ale lumii, reducând desfătările biologiei și crescând hrana pentru minte, rugăciunea, meditația, lectura cu miez spiritual. Putem recăpăta încet, încet, printr-o lucrare tainică, asupra căreia nu avem un control desăvârșit, dar care se petrece minunat în noi, o vedere pentru cele nevăzute, o sensibilitate mai bine acordată și o dorință mai intensă pentru cele situate dincolo de fața văzută a lumii. Însă, de la acest stadiu, în care întrevedem adâncimile Creației, frumusețea și valoarea lumii vii și, mai ales, valoarea inestimabilă a celuilalt de lângă noi, de la constatările acestea deci, până la acordul întregii noastre vieți cu ele, e un drum lung…

 

Cei mai mulți dintre noi ne luptăm cu o viața deficitară, în care judecățile și acțiunile nu sunt puse în acord cu ceea ce dorim să realizăm pe termen lung.

 

Spuneați că au existat studii încă din 2011 care avertizau asupra acestei pandemii. Înțeleg că omul obișnuit nu le-a luat în seamă, dar cum de a existat ignoranță și nepăsare la liderii lumii?

Studii care să avertizeze despre potențialul coronavirusurilor de a declanșa pandemii au existat imediat după ce lumea s-a confruntat SARS (sindromul respirator acut sever), apărut în 2002-2003. E greu de evaluat întreaga situație. Nu cred că „nepăsare” este cuvântul potrivit. Evaluărilor unor analiști pricepuți la astfel de situații arată mai degrabă că cei aflați la cârma societății, factorii de decizie, gestionează mai degrabă elementele și mecanismele care țin de viitorul imediat. De fapt, aceasta ne caracterizează cel mai adesea. În privința aceasta, autori de spiritualitate sau de filosofie, dar și alții care propun diverse evaluări etice și chiar psihologice, avertizează, în diverse moduri că, fără o atenție și fără o formare susținute, avem mai degrabă o gândire superficială, care nu fixează orizontul îndepărtat. Nu supraveghem, în mod natural, acordul dintre cele pe care le facem acum, și scopurile noastre mai îndepărtate. Suntem vizați în aceste observații, cea mai mare parte dintre noi.

În general vorbind, nu reușim ca ființe raționale, în mișcarea și coordonatele obișnuite ale vieții, să gândim și să acționăm ținând seama de țintele noastre pe termen lung. Există, desigur multe excepții. Și, fapt semnificativ, ele se întrevăd cu ușurință, realizările lor fiind aproape de fiecare dată remarcabile, iar lucrul acesta nu este întâmplător. Sfinții, oamenii cu viață duhovnicească îmbunătățită, își organizează întreaga existență în vederea mântuirii, un scop care, de altfel, se împlinește la capătul acestei vieți dar care își pune pecetea pe întreaga viață, cu toate acțiunile ei, mici și mari. Toate alegerile pe care ei le fac, în fiecare zi, programul de nevoință, rugăciunea și asceza, cultivarea virtuților, ascultările mărunte pe care le împlinesc, în fiecare ceas, 7 zile pe săptămână, 52 de săptămâni pe an, timp de 40-50 de ani în mănăstire, întreaga lor strădanie deci, se organizează în vederea mântuirii. O viață întreagă coordonată strâns în raport cu momentul sfârșitului ei.Întrucâtva asemănător procedează și sportivii de performanță, atunci când se antrenează 4 ani pentru o întrecere olimpică.

Dar și marii interpreți, care se pregătesc, exersează în arta interpretativă pe intervale lungi de timp, uneori chiar și de 20 de ani, pentru a-și împlini visul de a evolua pe marile scene ale lumii. Ei, ca și celelalte excepții, și mă refer aici experți de top sau persoane care activează de foarte multă vreme în meserii de vocație, sunt totuși prezențe rarisime. Cei mai mulți dintre noi ne luptăm cu o viața deficitară, în care judecățile și acțiunile nu sunt puse în acord cu ceea ce dorim să realizăm pe termen lung. Acesta este și pariul vieții spirituale. Pentru fiecare practicant, spiritualitatea înseamnă tocmai această luare în sarcină, în supraveghere a vieții, a gândurilor, cuvintelor și faptelor, pentru a le curăța și îmbunătăți. În contrast cu acest mod de a trăi, încorsetat de țintele mai îndepărtate ale vieții, deciziile politice și economice, dinamica societății în ansamblul ei urmăresc rezolvarea problemelor imediate. Eu un fapt, nu ține de nepăsare, ci de prioritățile presante în plan economic și social, care pot ține în captivitate judecățile, acțiunile și deciziile noastre.

Uitându-ne însă la chipul civilizației, la discrepanța enormă dintre săraci și bogați, la anvergura supraexploatării speciilor, la amprenta ecologică a omului civilizat, care este tot mai mare, privind modul cum poluăm atmosfera, cum distrugem habitatul natural și celelalte, putem spune că în întreaga economie a lumii există o asurzitoare tăcere privind viitorul îndepărtat. Sunt câteva aspecte care funcționează greșit, și care trebuie luate în sarcina supravegherii și restaurării. Acționăm în vederea unor scopuri imediate, de exemplu, și pentru faptul – constatat de psihologi – că avem o voință slabă, ne-exersată, că nu am cultivat suficient autocontrolul. Pe de altă parte, cum alți autori au constatat, avem dificultăți în aprecierea corectă a unui anumit risc. Dacă ceva amenințător este îndepărtat (în spațiu sau în timp), sau dacă nu ne afectează în mod direct, catalogăm totul ca fiind lipsit de importanță.

 

Trăind izolați, nu mai avem conținuturi dinafară de metabolizat, și descoperim cât de străini suntem față de noi înșine. Realizăm ce noutate absolută presupune din nou întâlnirea cu noi, și nici nu știm să stăm cu noi, nici nu știm ce să gândim despre noi.

 

 

Cum se poate ieși din acest tip de judecată?

Iarăși, spiritualitatea creștină, ca așezare a vieții omului în viața lui Hristos, pune voința în slujba celor bune și îl așază pe om în ascultare față de un duhovnic, postură care exersează de fapt voința. Pentru că voința se întărește prin nevoință, care înseamnă și ne-voință, adică a face ceea ce spune celălalt. Sunt mai tare, dacă ascult, muiat în mâna unui învățător, decât atunci când, bățos, stau la cârma ființei mele, incapabil să ascult de cineva. Pe de altă parte, spiritualitate în general introduce în discuție, iar și iar, problema sensului. Și nu o face doar în termeni filosofici, prin distilări mentale, prin asortări lexicale, ci cu efortul neîntrerupt de ajustare continuă a vieții concrete la acel sens al ei, cu toate aspectele mărunte, importante sau neînsemnate.

Viața spirituală așază sub lumina cuprinzătoare a sensului lucruri aparent banale dimpreună cu altele unice, faptul de a ne hrăni, ritualul dinaintea somnului, felul cum începem o zi obișnuită de lucru, nașterea, nunta, înmormântarea. Toate sunt pătrunse de sens, fiind etape în vederea sensului. Pentru creștin, ceea ce fac acum are rost, se organizează în acord cu ținta vieții mele, dacă e în acord cu Poruncile, dacă e în consonanță cu Fericirile, dacă fapta e în acord cu îndemnurile lui Hristos și cu viața sfinților, dacă acțiunea și viața sunt desfășurate în stare de ascultare față de cineva îmbunătățit, dacă urmăresc exigențele virtuții, nu plăcerile proprii. Intrând într-un astfel de program duhovnicesc, spiritual, ne putem evalua faptele cotidiene, putem vedea dacă cele pe care le gândim, le spunem sau le facem, sunt în consonanță cu miezul credinței. La nivelul societății, un astfel de parcurs nu se poate transpune fără educație, fără experiențe de calitate, fără producții culturale care să inspire.

Noi am trăit între plăceri și graficele care urcau în fiecare an mai sus, și mai sus, și mai sus… Și am știut că aceștia sunt pilonii dezvoltării economice. Mai mult, și mai mult, și mai mult…

Da, cred că așa este… Mai ales că există multe aprecieri de acest fel, care prezintă numeroase dovezi. În modelul acesta de civilizație, pe care îl traversăm acum, ”mai mult”, în termeni de abundență materială, pare să fie unul din principiile de bază. S-a spus adesea că spiritualitatea creștină este mult prea veche pentru a mai inspira postmodernitatea și că datele credinței sunt depășite, întrucât viața are astăzi alt parcurs. Totuși, putem vedea mulți autori care nu provin din spațiul creștin, care nu se revendică de la valorile credinței creștine, dar care constată defecțiunile de fond, dacă nu falimentul metafizic al civilizației consumiste. Sunt antropologi, sociologi, sau psihologi care furnizează critici argumentate, scoțând la iveală excesele ridicate la rang de practici comportamentale, risipa ca esență a economiei, supraproducțiile de divertisment, ca forme subculturale deconcertante care pot aliena spiritul, abuzul și adicția de tehnologii care împing până la patologie oferta experiențelor de plăcere pentru consumator. Ei furnizează, deci, critici asemănătoare cu cele oferite de spiritualitatea creștină. Și, în aceste derapaje ale vieții, cu o privire creștină asupra lucrurilor, inspirată de autorii sfinți, putem vedea iarăși în forme noi, multe patimi vechi. O paletă de slăbiciuni și păcate, cronicizate de noile puteri tehnice ale omului. De fapt, prin artefacte inginerești folosite abuziv, putem face astăzi un rău mai mare lumii înconjurătoare. La polul opus, ne putem construi noi experiențe de plăcere, și chiar un întreg univers de viață virtuală, înăuntrul ființei, augumentând senzația plăcerii, într-un cuplaj tot mai intim cu creierul nostru, prin tot mai rafinatele dispozitive oferite de industria de robotică și inteligență artificială. Este oare onest să spunem că spiritualitatea creștină și viața de credință sunt depășite?

E important de spus și faptul că viața organizată după principiul lui „mai multă plăcere, mai multă bunăstare materială” e deja cuprinsă în vechile evaluări antropologice ale creștinismului, ceea ce ne arată că nu s-au schimbat decât formele, expresiile, și că în esență, cauza defecțiunilor este același. De fapt, mai mult nu înseamnă întotdeauna mai bine. Autori recunoscuți în aria ecologiei de exemplu, critică filosofia economică a lumii civilizate, care decide astăzi dinamica țărilor prospere, întrucât resursele planetei sunt consumate nerațional. Vă propun să citiți Falimentarea naturii. Negarea limitelor planetei (Anders Wijkman și Johan Rockstrom, Editura Compania, Bucureşti, 2013) o carte în care se vorbește despre acest model al economiei de a cheltui resursele planetei, luând în calcul doar profitul de pe urma activităților economice, fără a socoti și pierderile înregistrate în aria resurselor naturale folosite.De multe ori, resursele pe care le consumăm se regenerează foarte lent, cum este cazul unei păduri seculare. Care este valoarea lemnului, dacă el provine din arborii unei păduri de sute de ani? Autorii acestei lucrări propun o întrebare înțeleaptă, izvorâtă parcă din spiritualitatea creștină: „Când mai mult ajunge să fie destul?”

Alți doi autori, Daniel Lieberman și Michael Long, ne propun o excelentă reflecție, alimentată de dovezi științifice, despre ”mai mult” ca motor al acțiunilor omenești. Este vorba despre cartea Dopamina, în care ni se prezintă date despre neurotransmițătorul dopamină și despre sistemul dopaminergic care alimentează în noi ceea ce putem traduce prin dorința de mai mult. Și ei constată că există un mai mult bun și un mai mult rău. Mai mult bine, mai multă virtute, mai multă sete de desăvârșire, mai multă aplecare spre celălalt, acest tip de mai mult este ”mai mult-ul bun”, în vreme ce mai multă plăcere, mai multă distracție, mai mult profit, mai multă putere reprezintă ”mai mult-ul rău”, care poate avea efecte negative, spun ei, inclusiv asupra sănătății. Da, avem un ”mai mult” profund înrădăcinat în ființa omenească și ține, în evaluarea spiritualității creștine, de faptul că omul este o ființă nedeplină, căreia îi lipsește ceva, care are nevoie să-și completeze viața cu ceva sau cu cineva, fiind nedesăvârșită. În logica aceasta simplă, poate fi văzut întregul parcurs al istoriei omenirii, ca fiind susținut de nevoia omului de a se împlini, de a acoperi golul interior.

Arta, ingineria, cultura, civilizația pot fi văzute, fiecare în parte și toate la un loc, drept expresii ale unei făpturi nedepline, care simte că se poate depăși și simte și nevoia să o facă, la modul propriu, alegând diverse rute.

Creștinismul limpezește aceste lucruri: este drumul de la chipul lui Dumnezeu, pe care îl avem fiecare întipărit în noi, la asemănarea cu El. Iar Hristos este Cel care ne arată omul desăvârșit; către El ar trebui să mergem, viața Lui și Persoana Lui făcându-ne nouă accesibilă ținta tuturor țintelor noastre, și sensul care cuprinde toate celelalte sensuri ale vieții, îndumnezeirea omului. De aceea, problema care este deopotrivă și provocarea noastră e cum facem să oprim setea de mai mult, ca ea să nu devină asasinul nostru și al celor din jur, și cum procedăm ca ”mai mult”-ul să devină cureaua de transmisie a transformării noastre, a zidirii noastre lăuntrice mai întâi și a edificării lumii în care trăim, în plan secund. Pentru că trebuie să spunem și această constatare foarte veche,  că, fără o educație a interiorității fiecăruia, ne va fi imposibil să făurim o civilizație sustenabilă, care să poarte în ea chipul rațiunii. De aceea, ar trebui mai întâi să arătăm atenție celor dinăuntru.

 

Acesta este și pariul vieții spirituale. Pentru fiecare practicant, spiritualitatea înseamnă tocmai această luare în sarcină, în supraveghere a vieții, a gândurilor, cuvintelor și faptelor, pentru a le curăța și îmbunătăți

 

Sistemele politice au fost, dacă nu corupte, incompetente, dacă nu incompetente, depășite. Credeți ca se va ajunge la o restructurare a lor? Mă gândesc la ceea ce a spus Însuși Iisus, „acela care vrea să fie mai mare între voi, să le slujească celorlalți.”

În calitatea mea de creștin, eu sunt dator să mă rog pentru cei care ne conduc. Facem asta la fiecare sfântă Liturghie, ne rugăm pentru cei care conduc țara, pentru cei care au grijă, prin activitățile lor, de mișcarea și activitatea noastră. Și aici putem fi într-o situație ingrată, oricum neadecvată spiritual: stăm și privim doar, criticăm ceea ce alții nu fac.  Nu facem, de fapt, nimic semnificativ.  Dacă nu ne implicăm, cum știm mai bine, fiecare cu ce poate, dacă nu ne rugăm pentru cei care muncesc pentru noi, dacă nu participăm constructiv, atunci despre ce spiritualitate poate fi vorba? Părinții filocalici evită mereu judecarea celuilalt, pentru că – de cele mai multe ori – nu produce nimic, nu aduce rezultate. Mai degrabă, ar trebui să ne rugăm, și chiar să-i compătimim pe cei care ne conduc și să ne implicăm direct, dacă o putem face, în mersul lucrurilor.

Imediat cum ne implicăm, și aceasta este constatarea obișnuită a oricărui comentator, vom vedea că, în raport cu postura telespectatorului care stă confortabil în fotoliul pasivității și critică, a face ceva concret reprezintă o postură mult mai dificilă. E greu să guvernezi o familie de șase persoane, o spun din mica mea experiență. Înțeleg din aceasta că e mult mai greu să guvernezi un oraș, un district sau o țară, oricare ar fi ea. O lungă rană, pe trupul istoriei noastre trecute și recente, care este de multă vreme neînchisă, ar putea fi tocmai această dorință nestăpânită, și nevoie permanentă de a desființa tot ceea ce a făcut celălalt. ”Nimic, dar absolut nimic nu a fost bun, totul trebuie dărâmat și totul trebuie început din nou, în așa fel încât nimic, dar absolut nimic să nu rămână în picioare”. Poate că în ultimii ani, aceasta abordare a încetinit mult mersul societății; alternanța la putere a fracturat mereu drumul dezvoltării, și a însemnat mereu un nou început, pentru că cei dinainte, oricare ar fi fost coloratura lor politică, au făcut doar rău. Din nefericire, de cele mai multe ori nu am reușit să ieșim din logica aceasta. Cred că politica, la fel ca toate celelalte întreprinderi omenești, are nevoie de critică, fără îndoială. Însă critica înseamnă să vezi și partea bună, oricât de mică ar fi ea. Dacă nimic nu este bun, ești nevoit să o iei de la capăt. De aceea, în multe privințe, după atâtea valuri de alegeri, și după 3 decenii de la Revoluție, în multe aspecte ale vieții sociale și economice, educaționale și medicale, noi suntem încă la început.

Îmi este teamă că această continuă fragmentare a cursului nostru nu ține de clasa politică, ci de o deficiență care trece dincolo de cultura politică a românului, prea puțin învățat cu dialogul politic. Cred că ține de îndepărtarea noastră de ceea ce ar trebui să fie spiritul românesc autentic. Creștinismul, printr-o sumedenie de autori sfinți, ne învață aici o altă conduită: să îmbrățișăm tot ceea ce este bun, să instruim simțurile și mintea pentru a le sesiza pe cele bune în toate ascunzișurile lor, în natura înconjurătoare, în reflecțiile și în realizările altora, sau chiar în viața lor.

Omul spiritual este colecționarul foarte atent de lucruri bune, adunându-le de peste tot, prețuindu-le pe toate acestea și ajutându-se de ele pentru a merge mai departe. După logica aceasta deschisă ar trebui să procedăm și în cele care țin de lumea în care trăim, de societatea noastră. Cred că primul lucru pe care ar trebui să-l facem (și iarăși, acesta este îndemnul autorilor patristici), ar fi să ne vedem pe noi înșine, să urmărim felul în care viețuim, și obișnuința de a cântări cu mai multă atenție faptele celuilalt și cu prea multă îngăduință faptele noastre.

Dacă am proceda așa, am vorbi mai puțin și am lucra cu mai mult spor în noi și pentru ceilalți. Ne-ar folosi mult să temperăm viteza cu care mintea judecă aspru tot ceea ce fac alții, ne-ar prinde bine să ieșim din acest tip de viață blocată în discurs, și să iubim acțiunea, lucrarea cu noi înșine, îmbunătățirea noastră în toate. Prin aceasta am aduce un plus mai consistent la mersul lucrurilor.

Așa suntem puși într-o poziție în care statutul ne cere să evaluăm lucrurile? O facem cu toată atenția, luând deciziile care se impun. Scoaterea la iveală a ceea ce nu merge bine e importantă. Creștinul nu e un om retras, care nu face nimic pentru ca lucrurile să meargă mai bine. A vedea ceea ce nu merge bine, e vital pentru fiecare dintre noi. Și la nivel macro lucrurile stau la fel, nu există nicio democrație fără o presă liberă, care să atragă atenția asupra lucrurilor care nu merg așa cum trebuie. Și, de aici, imensa responsabilitate a presei, care trebuie să urmărească dacă statul are în atenție mereu binele cetățeanului. Dar dacă noi nu avem un astfel de rol? Nu conducem, și nu suntem nici gazetari sau jurnaliști de investigație? Ne putem exprima, rezonabil, în legătură cu faptul că lucrurile nu merg bine, însă cred că ar fi de preferat să vedem și ceea ce este bun, și să evităm captivitatea acestui rol, de a rămâne mereu pe margine, văicărindu-ne pentru lucrurile care nu merg bine și abandonând în felul acesta, inclusiv cele pe care noi înșine le aveam de făcut.

Și eu simt că trebuie să mă lupt cu această tendință, cel puțin ca părinte. Mi-e greu să mă opresc în a fi educativ, formativ în toate cele pe care le întreprind în raport cu copii mei. Dacă în toate prilejurile vieții, eu caut să valorific maximal ”lecția de viață”, mă transform într-un pedagog plictisitor pentru copiii mei. Dacă niciodată nu uit de educație, nu voi mai putea fi cu adevărat formativ pentru copii. E nevoie și de un respiro în exercițiul transformării noastre. Copiii au nevoie de joacă, de iubire, de atașament. Iubirea se bucură de celălalt mai mult decât de performanțele pe care acela le-ar putea avea. Altfel, lecțiile adresate celorlalți, ținute fără dragoste, nu au nicio eficacitate. E obositor, exasperant și amar pentru copii să se întâlnească iar și iar cu lecțiile de viață traduse de noi părinții, minute în șir, când ei se așteaptă cel mai puțin. Și aici  sunt ascunse două situații de tip ”mai mult”, dorința noastră de arăta că noi vedem mai bine lucrurile, și faptul că ne dorim ca ei să progreseze mai mult. Și iarăși, creștinismul sfinților părinți ne ajută să ieșim din această capcană. Filocalia ne obligă la întoarcerea către noi înșine.

Desigur, ieșirea se vede clar, dar drumul până la ea, care înseamnă transformarea habitudinilor noastre, durează o viață. Însă și aici trebuie văzut că Postul Paștelui și zilele de post de peste an conțin aceste indicații de a ne întoarce către noi înșine și de a vedea relele noastre. Canonul cel Mare, de exemplu, ne ajută să purtăm o discuție interioară cu noi înșine, cu propria conștiință.

Însă nu rămânem la discreția conștiinței noastre, care ar putea fi adormită sau desensibilizată de obișnuințele noastre rele, și care ar putea fi incapabilă să ne semnaleze ceva. În Canonul cel Mare, dar și în celelalte rugăciuni, conștiința este trezită la o sensibilitate mai mare pentru cele bune prin numeroasele exemple de personalități biblice și nu numai, care sunt amintite acolo, care au trăit cum se cuvine. Pe de altă parte, conștiința mea e trezită în Canonul Sfântului Andrei Cretanul citit în Postul Mare, și la o acuratețe mai bună pentru propriile mele fapte rele, fiind împuternicită cumva să recunoască în mine păcatul gândurilorși acțiunilor rele, dar și anvergura nesimțirii mele, prin numeroasele exemple de păcătoși pe care le amintește, și cu care mă aseamănă. Canonul mi-i prezintă și pe acești oameni, care au trăit în umbra păcatului, mai mult morți decât vii, unii dintre ei fără să realizeze aceasta. Și, în ei, mă văd pe mine cel căzut. Pentru slujitorul creștin deci, există o a treia postură constructivă, care evită cele două maluri adesea polemice ale societății, adică puterile legislative și executive ale statului pe de o parte, și presa – ca a patra putere în stat, de partea cealaltă. Slujitorul altarului se roagă și pentru unii și pentru alții, și cuprinzându-i pe toți, în rugăciunea pe care o are pentru toți oamenii, inclusiv pentru cei aflați în cele două sfere de putere, se roagă și pentru cei care ar trebui să se îngrijească de binele oamenilor.

 

Trebuie să spunem și această constatare foarte veche, fără o educație a interiorității fiecăruia, ne va fi imposibil să făurim o civilizație sustenabilă, care să poarte în ea chipul rațiunii.

 

Ne rugăm, da, mai ales în aceste zile ale Sfintelor Sărbători, dar cum ne rugăm? Ce ar trebui să cerem? Să ne împăcăm cu creația? Să ne ierte?

Există rugăciuni care se spun la vremuri speciale, pentru fiecare dintre situațiile obișnuite și neobișnuite, rugăciuni rânduite de Biserică. Și în această perioadă a pandemiei se spune o rugăciune de către preot sau ierarh la sfârșitul slujbelor. Rugăciunea este importantă nu doar pentru faptul că noi lăsăm totul în seama lui Dumnezeu. Chiar am citit zilele trecute o critică la adresa creștinilor, cum că ei se roagă prea mult (dacă se roagă, desigur), în dauna acțiunii. Ideea era că, înafara rugăciunilor, creștinii sunt prea puțin prezenți, adică prin acțiuni concrete. Însă trebuie spus că rugăciunea este importantă, tocmai pentru că ea ne schimbă modul de a gândi și acționa. Multa rugăciune schimbă dispoziția, orizontul cognitiv și profilul acțiunilor noastre. Emoțiile și felul de a acționa sunt profund schimbate, întrucât cel care acționează acum este – prin puterea rugăciunii – un om îmbunătățit. Rugăciunea ne schimbă. Nu Dumnezeu este Cel care are nevoie de rugăciunile noastre, ca să ne facă un bine! El este dragoste desăvârșită și își arată această dragoste și grijă către noi, mereu. Noi avem nevoie de rugăciunile către El! În încordarea liniștitoare a rugăciunii, noi ne ridicăm pe noi înșine mai sus de starea cotidiană, de dispoziția pe care o avem în mod obișnuit. Ajungem la un grad mai înalt de autenticitate, pe măsură ce ne rugăm mai mult, înfățișați înaintea Celui care ne știe adâncurile.

În exercițiul rugăciunii, ajungem să scoatem din acest adânc, la lumina conștiinței noastre, tot mai mult din răul pe care îl ascundem – fără să știm, răul care s-a inserat în gândurile, în convingerile, în simțirile noastre. Pe acestea le punem înaintea lui Dumnezeu, rugându-ne Lui să ne scape de ele. Procesul de conștientizare a răului e parte din eradicarea lui. Și, desigur, faptul minunat este acela că rugându-se, omul e tot mai pătruns de lucrarea lui Dumnezeu – ce nebunie! – având o dispoziție îmbunătățită și prin eforturile sale dar și prin lucrarea lui Dumnezeu. Și, dacă starea lui e îmbunătățită, așa îi vor fi și faptele, însoțite de o pace interioară, de o liniște lăuntrică, încât chiar dacă va mai greși, va resimți totuși o mai mare ușurință să repare greșeala și să își ceară iertare.

Există și unele dovezi experimentale în acest sens. Neuroștiințele au dezvoltat în ultimele decenii numeroase analize care privesc modificările ce apar prin practicile repetate ale vieții spirituale. O anumită practică mentală schimbă starea psihologică – faptul fiind astăzi de netăgăduit. Spiritualitatea creștină afirmă ceva asemănător: îndreptarea vieții și cultivarea interiorității omenești survine deodată cu transformarea nevoitorului în vas ales, prin care Dumnezeu lucrează mai mult.

Creștinismul susține iar și iar, prin însăși cuvintele lui Hristos, și prin atâtea exemple care i-au urmat Lui, că rugăciunea este antrenamentul de bază pentru dispoziția cea bună.

Isus Mântuitorul, Icoana de secol 19 riza argint cu email pictura pe lemn, colecția Eduard Mircea Uzunov

.

Aceasta e și modalitatea prin care, apropiindu-se de Dumnezeu omul devine mai prezent, ca un spirit luminat, fiind mai atent la semenii săi, mai sensibil la toate cele ce sunt în jurul său. Nu avem această vigilență în mod natural, cum nu avem nici acea conștiință a țintelor îndepărtate față de care să ne organizăm mereu eforturile concrete din prezent. Și, chiar și atunci când ne străduim să dobândim aceste înțelegeri mai largi, dacă o facem apelând doar la eforturile proprii, ignorând achizițiile de spiritualitate ale înaintașilor, sau căutând să ne împlinim dorințele egoiste, dacă deci o dobândim doar așa, vom scăpa adesea alte lucruri esențiale din vedere.

Există, de pildă, persoane care au vederi ecologiste, dar, dacă nu au o dimensiune spirituală a vieții, pot ajunge în situația regretabilă de a prețui mai mult natura, în defavoarea oamenilor, Vor iubi mai mult animalele fără stăpân, decât pe copiii fără familie. La noi în Romania, există două expresii oarecum ciudate, care scot în offside percepția noastră despre realitate: avem „câini comunitari” pe de o parte, și avem ”copii ai străzii”, de partea cealaltă. Copiii sunt ai străzii, în vreme ce câinii sunt ai comunității. Există organizații care au grijă de animalele fără stăpân și e bine așa, dar spiritualitatea ne forțează să nu neglijăm nimic, cu atât mai mult să nu neglijăm oamenii. Spiritualitatea deci, lărgește infinit orizontul, care e amenințat de diverse expertize, de partizanate sau de egoism, să fie tot mai îngust.

Arhid. Adrian Sorin Mihalache – „Viața sub Asediu – radiografii științifice și spirituale ale pandemiei actuale”Lăsați întrebările dumneavoastră aici, în secțiunea de comentarii!

تم النشر بواسطة ‏‎Biserica Sfântul Sava Iasi‎‏ في الخميس، ٩ أبريل ٢٠٢٠

Care este răul din relația noastră cu acest virus? De unde vine el?

În bună măsură, așa cum arată multe analize, am ieșit din aria noastră de viață, intrând brutal în lumea vie, în spațiul de viață al animalelor sălbatice, forțând speciile – păsările, porci dar și alte specii, să se acomodeze filosofiei noastre economice, prin creșterea intensivă pentru consum. De aici o expunere mai amplă a omului la riscurile cu care ele se confruntă. Ne apropiem mai mult de ele, și – deodată cu folosința lor abuzivă, împrumutăm și din vulnerabilitățile lor. Dacă le-am fi lăsat să trăiască în ritmul lor de viață, am fi fost mai puțin expuși.

Dar și în evaluare aceasta, pentru a fi mai corectă și mai largă, nu se cade să-i învinuim pe cei care cresc și pun în vânzare animale sălbatice, într-o piață foarte dezvoltată în Sud Estul Asiei și Africa sub-sahariană. Pentru că mulți dintre cei care vând în astfel de piețe animalele sălbatice sunt de fapt la limita subzistenței. Ei trăiesc doar din acest comerț. Și, după cum s-au și exprimat autoritățile locale din aceste regiuni, unor reporteri occidentali, nimeni de acolo nu se gândește că aceste piețe și aceste practici ar putea fi oprite, pentru că foarte mulți oameni ar rămâne fără venituri. Și iată cum, pe firul analizei am ajuns la o altă mare problemă a civilizației noastre, de care s-a mai amintit. E vorba despre discrepanța imensă dintre bogați și săraci, care prin aceste practici nesigure, ajunge să ne afecteze, culmea, chiar pe noi, cei ce trăim în aria societăților prospere!

Pixabay

Ce facem în această izolare? Ce facem cu noi? Deodată suntem mult timp noi cu noi și ai noștri.

Citeam niște statistici care avertizau asupra creșterii violenței domestice în această perioadă, ceea ce arată că suntem mai puțin pregătiți să stăm în casă. Însingurarea sau autoizolarea presupun și ele un antrenament în acest sens. Dacă nu ne-am exersat în această ședere înăuntrul nostru, este greu să ne obișnuim brusc cu asta, dar am putea folosi perioada aceasta exact pentru a deprinde un mod de viață nou, mai atent, mai lucid, mai conectat la interioritatea noastră prea multă vreme ignorată. Ne-ar folosi mult și nouă și celorlalți.

Trăim diferit anul acesta Sfintele Paști. Putem înțelege altceva, ceva în plus?

Cred că de fiecare dată putem înțelege ceva în plus și mai trebuie să avem și această siguranță că niciodată nu vom înțelege deplin, sau în toate aspectele, cele ce ni se întâmplă. De aceea cred că ne și stârnim unii pe alții pentru noi înțelesuri. Eu aș adăuga, la multele înțelesuri deosebite pe care le-au spus marii noștri părinți și rugători și unii antropologi, că anul acesta Învierea Domnului ar putea să însemne și o redescoperire a vieții noastre autentice, din care… am pierdut ceva. Mă refer la viața autentică lăuntrică și la viața în familie. Autoizolarea ne poate da o șansă să scoatem în evidență ingratitudinile noastre vechi, pentru că ne întâlneam de foarte multe ori cu unele persoane dragi și nu trăiam autentic și intens minunea întâlnirii cu ele. Acum când ne lipsesc, ne dăm seama că în trecut nu am valorificat existențial, emoțional, sufletește fiecare clipă cât am stat cu ei, că nu ne-am umplut de ei și cu ei. Acum, dacă i-am întâlni, după atâta izolare, cred că am reacționa altfel. De aceea, Învierea, anul acesta poate însemna, mai mult ca altă dată, și o revigorare a relațiilor cu ceilalți. 

În același fel, descoperim în izolare că am fost străini noi de noi înșine. Lumea, de fapt, ne ocupa foarte mult spațiu interior, eram mult legați de ceea ce se întâmpla înafara noastră și prea puțin preocupați cu noi înșine. Sinele nostru a fost mereu însetat, înfometat și aproape muribund în privința întâlnirilor cu el însuși. Existențial, avem o foame de întâlnirea cu noi înșine, o nevoie de reflecție, fiind însetați de auto-descoperire și, mai ales, de cercetarea cu onestitate a propriilor fapte.

Când nu dăm curs acestor procese interioare, ne înfometăm și mai mult pe noi înșine cu o foame desolitudine, de odihnitoare ședere în noi înșine. Fără experiența solitudinii experiem un fel de malnutriție spirituală. Acum, trăind izolați, nu mai avem de metabolizat prea multe conținuturi dinafară  și descoperim cât de străini suntem față de noi înșine. Realizăm ce noutate absolută presupune din nou întâlnirea cu noi, și descoperim că nici nu știm să stăm cu noi, nici nu știm ce să gândim despre noi. Ne vedem neputincioși, mișcându-ne dintr-o parte în alta, frângându-ne mâinile. Pornim televizorul, închidem televizorul, pornim internetul, închidem internetul, mai dăm un telefon, nu știm cum să cheltuim ziua, deschidem o carte, ne dăm seama că nici aceasta nu e ceea ce ne lipsește. Așa constatăm că spiritul nostru este inabil în a face ceva lăuntric cu acest interval de spațiu și timp personal. Și în aceasta am putea vedea o anumită înviere, în zilele acestea: redescoperirea vieții interioare, pentru că omul înviat, Hristos și, prin El, Dumnezeu, ne cheamă la deplinătatea umanității noastre trăite deodată cu această dimensiune interioară pe care am pierdut-o. Societatea ne-a pregătit pentru o viață conectată la globalitate, dar decuplată de interioritate. Iar viața interioară, fără viață spirituală, nu există.

Lasă un comentariu:

jooble