Horia Manolache : "Proiectul „Prinț și cerșetor” are viața lui, nu contează câte likeuri a strâns"

Horia Manolache

Îmi plac oamenii care nu merg absenți pe stradă. Care privesc lumea, orașul, strada. Care privesc oamenii. Nu, nu se uită doar, ci îi privesc. Fotograful Horia Manolache este unul dintre ei.

L-am remarcat pe Horia după ce mi-a picat sub ochi un articol de pe mymodernmet.com, un site de artă care, printre altele, scria despre forograful român care a făcut experimentul cu oamenii străzii pe care i-a fotografiat așa cum erau, dar, în paralel și îmbrăcați în hainele unor meseriii pe care le-ar fi făcut sau pe care le-au visat.  Proiectul s-a numit „The Prince an The Pauper”, are deja 3 ani și continuă să se viralizeze și să apară în diferite colțuri ale lumii. Horia are peste 35 de premii și expoziții, mai ales în America și Europa. A fost selectat de DeYoung Fine Arts Museum of San Francisco printre fotografii care au făcut din oraș subiect al imaginilor lor de la 1850 și până azi. Iată câteva imagini din proiect.

Despre experiment s-a scris în România la vremea lui, acum 3 ani. Poate cam prea puțin, dar s-a scris.

Mi-am dorit să-l întâlnesc și l-am invitat la o cafea.

Horia este bucureștean, are 33 de ani, este căsătorit, are 2 copii. A început fotografia atunci când un prieten a venit la el cu un aparat foto nou, care îl făcea fericit. De fapt, legătura lui cu arta s-a manifestat de mic, atunci când desena. Îi plăcea asta…

Ce desenai?

Cumva tot la teme sociale mă opream. Fără să știu că erau numite așa. Mi-aduc aminte că aveam un desen cu o focă închisă într-o cușcă la circ și asta mi se părea crud. Ea plângea și lumea credea că plânge de fericire, de fapt ea plângea de dorul familiei sale. Pe urmă, prin clasa a cincea am început să fac animație. Am folosit camera video a părinților. Dar m-am apucat mai serios după facultate. Am făcut 2 ani la Geodezie, dar nu mi-a plăcut, așa că m-am apucat de fotografie și m-am înscris la Facultatea de Regie la Hyperion.

Spune că a început să facă fotografii așa, ca orice om, însă după ce a ajuns la San Francisco la Academia de Arte, încurajat fiind de părinți, a învățat cu adevărat arta fotografiei. Cu un an înainte absolvise un curs de fotografie, tot la San Francisco, cu Alessandra Sanguinetti de la Agenția Magnum.

Cu Alessandra Sanguinetti

Cu ce ai rămas de la Alessandra Sanguinetti?

Mi-a spus ceva ce nu am uitat niciodată. Mi-a spus să-mi creez o „semnătură” vizuală, ca lumea să recunoască pozele mele, stilul meu. Când se uită la o fotografie de-ale mele, să știe că e făcută de mine.

Și la Academie ce ai învățat? Ce știu ei mai mult?

Nu știu mai mult, dar au o tradiție…

Ce ai făcut mai întâi?

Proiectul cu scaunele. El a fost primul. Când am lucrat cu Alessandra, ea m-a trimis să fac portrete ale  pe undeva pe lângă studioul ei, unde se afla un tapițer. M-am dus să fac fotografii și am ajuns în beciul lui unde am văzut niște scaune, niște canapele foarte vechi. Și așa s-a născut ideea de a face fiecărui scaun, fotoliu, cîte un „portret” imaginându-i o poveste… Proiectul a fost expus la Corden Potts Gallery din San Francisco.

The Chairs

Cât ai stat în America?

2 ani și jumătate.

Care a fost următorul proiect?

Acesta cu oamenii străzii. A fost extrem de greu de făcut. Nu am avut un studio, așa că am folosit garajul meu, sau într-un hotel micuț, sau chiar pe stradă… Am lucrat la el aproape un an. Sunt 15 oameni, 15 cadre. Pentru școală trebuia să aduc o fotografie în fiecare săptămână. Dar le-am spus despre proiect și i-am avertizat că va fi un proces mai lung.

Pentru cine a fost important acest proiect?

În primul rând pentru oamenii străzii! Proiectul mai apare publicat prin diverse locuri fără să mi se ceară mereu acordul, dar nu contează asta, și văd comentariile. Și, câteodată  scriu chiar oamenii ai străzii care au scăpat de acolo, s-au reabilitat și spun că acest proiect le-a redat demnitate și că a fost important că au fost văzuți dintr-o altă perspectivă Am studiat mult oamenii străzii și am aflat că ei ajung în această situație în urma conflictelor sau divorțului – în primul rând, apoi din cauza alcoolismului… Când m-am apucat eu de fotografie, toată lumea făcea poze în România cu oamenii străzii care zăceau, trăgeau din pungi, erau beți, întinși, murdari. Imaginile erau dramatice, tragice chiar, urâte. Numai că eu m-am gândit să-i arăt ca pe niște oameni de succes, așa cum ar face Forbes, de exemplu… M-am gândit să-i umanizez, nu să-i dezumanizez, și să-i pun într-o lumină bună. Am vrut să fac un pic de dreptate pentru acești oameni care sunt considerați de restul ca neavând valoare. Că ai văzut ce dă valoare azi! Nimicul. Ce telefon ai, ce mașină ai… Și nu-i așa.

Cum vezi tu lumea? Contează prin ce lentilă sau obiectiv?

Un aparat foto îți dă o motivație, da… E ca în orice meserie, uneltele fac diferența. Eu văd atmosfera, o simt și încerc să o prind. Văd oameni interesanți, lumini interesante, texturi aparte. În general eu îmi creez seriile, plecând de la ce idee vreau să transmit. Uneori mi-au plăcut doar profunzimile unor imagini, alteori doar ceea ce transmiteau…

Lumea are umor? Îl vezi?

Eu îl văd, dar nu știu dacă și pe la noi… La noi totul e așa de aglomerat că nu mai văd umorul, văd ce nu e în regulă și ce ar trebui schimbat.

Și ce ar trebui schimbat?

Oamenii ar trebui să fie mai preocupați de a face lucrurile mai bine, fiecare pentru sine și pentru ceilalți. Și pentru asta ar trebui să avem, ar trebui să existe niște exemple.

Și cum arată strada din București față de cea din San Francisco?

În București nu am identificat străzi mai relaxate, așa cum era Haight Street din San Francisco unde trăiesc hippies cu istorie lungă. Acolo, dacă te duceai, știai că găsești oameni interesanți și deschiși. În București nu am aflat o astfel de stradă care să mă inspire…

Ce proiect pregătești?

E în producție acum, nu îți pot da foarte multe detalii… E în mintea mea de vreo 2 ani și va fi foarte interesant, te asigur:). E multicultural și am vrut să arăt oamenilor că lucrurile nu sunt fixe, că la scara istoriei nu contează prea multe lucruri. Că nu zidurile ridicate ne vor ajuta, și nici dependența de un anume spațiu, fiindcă și spațiile se schimbă. Toate lucrurile evoluează în timp și nu ai cum să oprești schimbarea. Publicul meu este din zona europeană, iar proiectul îl va pune pe gânduri, eu așa cred.

Ce este frumosul?

Este acel ceva care te face să te simți mic, fără să fii așa, de fapt.

Crezi în Dumnezeu?

Cred în Ceva care ne-a făcut…

Cum L-ai fotografia pe Dumnezeu?

Într-un print foarte mare expus undeva și oamenii foarte mici în jurul lui. Dar ar trebui să mă gândesc. Ți-am zis, îmi ia 2 ani să lucrez la un proiect.:)

Cum? În acest secol în care toți ne grăbim și vânăm followerși și like uri?

Nu știu dacă ai văzut, dar eu am 2000 de likeuri la pagină… Nu prea contează pentru mine. Mai degrabă contează să las ceva în urmă. A văzut proiectul ăsta cu oamenii străzii toată lumea, primesc de 3 ani mesaje în fiecare zi din toate colțurile Pământului. Și am ajuns la asta fără prea multe likeuri. Asta contează pentru mine.

Tot un proiect social este și „Puteam să fiu eu” în care vedete din România au fost machiate în așa fel încât să arate ca oameni ai străzii. „Totul ține de destin, de noroc, de context”, spune Horia Manolache

Sore
Virgil Ianțu și Jasmina
Horia Brenciu
Laura Cosoi

Lasă un comentariu: