David Lipper : "Problema mea era că nu cunoscusem suferința"

David Lipper

David Lipper este un actor născut în Canada, locuiește la Hollywood, de origine română care a adus în România o metodă de actorie inventată  de Ivana Chubbuck cu care lucrează de 20 de ani. Spune că este o metodă care scoate din adâncul actorului tot ce are mai conflictual, mai dureros sau mai puțin cercetat și folosește aceste emoții pentru a perfecționa interpretarea. Actorii români care vor lucra cu el au șansa de a juca și în filme produse la Hollywood.

 

În ce constă metoda pe care o folosești pentru a-i perfecționa pe actori să joace mai bine? Este o tehnică de interpretare, din câte înțeleg….

O să explic cât se poate de simplu. Când un scriitor scrie un film, el pune în valoare doar momentele cele mai importante ale poveștii, vieții sau călătoriei… Momentele în care de pildă mergi la baie sau îți faci un sandviș, sau te uiți la televizor, astea nu vor fi în filme. În filme sunt doar scenele cheie sau cele care justifică povestea de la început până la sfârșit. Cu asta în minte, tehnica ne forțează să facem cele mai bune alegeri de interpretare în fiecare scenă. Și în fiecare din aceasă scenă pe care o jucăm avem niște obiective. Există obiectivul general, al filmului, de la începutul filmării lui până la final și obiectivul fiecărei scene. Ca actori, noi trebuie să fim puțin egoiști și să căutăm în emoțiile noastre mai întâi, cum ar fi ”am nevoie să fiu iubit” sau „am nevoie să îmi iau înapoi puterea”. De aceea în această tehnică secretul este să fie folosită chiar viața actorului cu emoțiile lui cu tot. Nu-ți cer să te prefaci că joci, ci îți cer acea emoție adevărată din viața ta care poate servi scenei.

Nu e complicat?

De fapt, nu. E simplu, fiindcă se cere doar ceea ce este adevărat în viața ta. Ceea ce e deja acolo… De pildă, vine un actor și îl întreb: cu cine ai o relație nu foarte bună? Și spune, să dau un exemplu, cu mama. O iubesc și știu că mă iubește, dar nu-mi dă genul de iubire de care am nevoie. Ok, deci ai nevoie de dragoste maternă. Ok. Atunci vom lua persoana din scenă, o punem în locul ei pe mama ta- numim asta o „substituție”- și te vom determina pe tine să joci ca și cum ai face-o pe mama ta adevărată să-ți ofere exact dragostea de care ai tu nevoie. Și s-o convingi că ai nevoie de asta folosind replicile din scenă. Acestea sunt, în general, momentele cu care lucrăm… Ce facem de fapt este să luăm chestiile nerezolvate din viața cuiva, le aducem în „pagină” și le și rezolvăm în scenele pe care urmează să le joci.

 

Dar eroii nu ajung la succes sau la victorie mergând liniar numai în sus. Nu. Marii eroi trec prin suferințe și chin pentru ca mai apoi să le învingă și să reușească. Și asta îi face să fie eroi. Faptul că nu cedează și că luptă

 

E ca o … terapie?

Într-un fel, da. Așa și lucrăm, cam ca într-o terapie… Dar nici scopul și nici intenția nu sunt acelea de a fi un terapeut. Intenția mea nu este aceea de a rezolva chestiile din viața unui actor, ci aceea de a-l face să găsească exact acele chestii care să-l ajute să joace. Chestii care sunt ascunse, pe care nu vrea să le scoată la suprafață, care îl sperie sau care sunt foarte dureroase. Prima dată le descoperim, apoi ne ocupăm să le rezolvăm și, odată ce-o facem, e o victorie. Și victoria este un element cheie în îndeplinirea obiectivului nostru. Deci jobul este să ajut actorii să ajungă le lucrurile nerezolvate din interiorul lor, să ne luptăm cu ele, să le rezolvăm și în felul acesta să ajungem la sfârșitul scenei cu bine. Mă refer aici la joc, la actori, la „acting”. Orice tehnică bună de interpretare începe cu un obiectiv pe care îl are de atins. Deci acolo unde trebuie să ajungem și cum ajungem acolo. Asta este întrebarea care ne aduce împreună în această metodă. Și această metodă este de a te pune pe tine față în față cu ce este nerezolvat în viața ta, iar obiectivul este să ajungi la o rezolvare. Dar ca să începi o astfel de metodă, mai întâi trebuie să fii foarte onest. Să nu spui „asta nu mă deranjează”, când știi că te deranjează.

Actorii români și românii, în general, nu sunt așa de deschiși…

Exact. Asta este și problema cu care mă confrunt, pentru că metoda este complet neobișnuită pentru ei, dar după ce trec prin ea, schimbările sunt wow! Nu am văzut niciodată rezultate de genul celor care se întâmplă cu actorii români. Niciodată, cu niciun actor cu care am lucrat în afara României. Chiar dacă engleza nu este prima lor limbă… Nu contează. Imaginați-vă că metoda este eficientă pentru actorii de la Hollywood- ca Charlize Theron sau Brad Pitt, dar de două ori mai eficientă pentru actorii români… E o nebunie. Pentru că descoperă câte lucruri sunt ascunse în ei și care abia așteaptă să iasă la suprafață. E incredibil.

 

Nu trebuie ignorată problema pe care o ai, obstacolul din tine care te face să spui nu pot, nu voi reuși, nu am cum să, etc… Chiar asta vrem să facem, să descoperim problema, dar ideea e să nu rămânem pe ea, ci să-i găsim rezolvarea și să ne concentrăm pe victorie, nu pe blocaj.

 

Ce ai folosit, la rândul tău, în cariera ta? Ce ai scos la suprafață?

Cariera mea a început când eram destul de tânăr. Lucrez de când eram copil, de fapt… În Canada am început, într-un show tv. Dar, de fapt, nu eram un actor prea bun. Mă uit acum înapoi spre acele interpretări ale mele și constat că eram un puști drăguț care avea o oarecare carismă și prezență… Dar asta era și chestia, că dacă ești simpatic și arăți bine și ai carismă și personalitate, toate astea te vor duce într-un anume punct. Dar dacă ești competitiv și nu ai calitățile profesionale necesare, te ratezi. De aceea vedeți atâția actori drăguți, tineri, care promit și care nu reușesc totuși să depășească un nivel la care i-au adus numai faptul că sunt frumoși sau că au prezență scenică și atât. Am făcut odată cu film cu Randy Quaid care are o carieră impresionantă și a jucat în milioane de filme. În film era și Katherine Heidl, înainte să facă Grey’s Anatomy și să devină un star. Deci singurul nume care propulsa în box office filmul era al lui Randy Quaid. Și, un om cu cariera lui, ar fi putut încasa cecul și gata, dar nu a făcut asta. L-am văzut lucrând pe scenariu și orice, orice am discutat despre acțiune era scris acolo, era menționat acolo: obiective, interpretări, scene, substituții, orice. Și toți marii actori cu care am lucrat aplică metoda asta de fiecare dată. Pentru că depinde și de tine dacă ceilalți colegi actori cu care joci sunt buni, sau sunt puși în evidență în cel mai bun mod cu putință.

Revenind la tine, cum te-a ajutat? Ce probleme aveai?

Exact asta: nu aveam tehnică. Folosisem tot ce aveam în mine ca să ajung la un anumit nivel. Dar nu treceam mai departe. Îmi lipsea ceva. De fapt îmi lipsea tocmai faptul că nu prea aveam la ce să ajung în mine mai adânc. Nu era mai nimic acolo… Am avut o viață protejată și ușoară, o familie bună, am fost bine educat, am trăit într-o casă frumoasă, niciodată nu am fost obligat să muncesc ca să trăiesc sau să am cu ce mă îmbrăca… Deci nu am luptat cu adevărat niciodată pentru ceva. Nu am cunoscut durerea în viața mea, nu am cunoscut suferința. Și în clasă unde se învăța metoda, mai târziu, mă uitam la ceilalți cum retrăiesc suferințele sau durerile lor ca să ajungă la o anumită interpretare a scenei, în timp ce eu nu puteam sonda asta, fiindcă… nu aveam ce… Și atunci mă puneam singur în situații imaginare dureroase ca să pot juca. Sigur, eram și foarte tânăr… Apoi am avut prima despărțire, apoi prima regresare a carierei. Pentru că, până în 1998, am avut ani buni, câștigam din ce în ce mai mulți bani, aveam din ce în ce mai mult succes, apoi am avut și primul obstacol. Un an prost. Am devenit atunci nervos, am intrat în panică. Ce vreau să spun cu asta este că oamenii prea încrezători în ei, prea aroganți, s-a putea să ajungă joace numai sociopați…:) Avem nevoie în jocul nostru de durere, neliniște, bucurie, suferință, toate emoțiile care ne pot conecta. Le numim obstacole, dar nu sunt.

Admirăm cu toții eroii din filme, nu-i așa? Dar eroii nu ajung la succes sau la victorie mergând liniar numai în sus. Nu. Marii eroi trec prin suferințe și chin pentru ca mai apoi să le învingă și să reușească. Și asta îi face să fie eroi. Faptul că nu cedează și că luptă. Marii războinici nu sunt cei neînfricați, ci cei cărora le este frică, dar reușesc să o învingă. La actorii români am observat însă un lucru particular. Obstacolele devin punctele de focus. Adică devin cele care contează cel mai mult. Și la ele se opresc actorii: la obstacolul mental, sau fizic, sau emoțional. Problema devine subiectul de discuție, nu soluția. Nu rezolvarea. Când problema este focusul, atunci nu vom avea decât o abordare negativă. Vom avea un obiectiv negativ, ceea ce nu merge.

Deci noi vorbim despre probleme, nu despre soluții.

Corect! Nu trebuie ignorată problema pe care o ai, obstacolul din tine care te face să spui nu pot, nu voi reuși, nu am cum să, etc… Chiar asta vrem să facem, să descoperim problema, dar ideea e să nu rămînem pe ea, ci să-i găsim rezolvarea și să ne concentrăm pe victorie, nu pe blocaj.

Cât durează cursul?

Durează 3 luni, este ultima oară când îl fac în România, probabil. Voi produce de asemenea un film în România cu Jean Claude Van Damme și studenții mei vor avea șansa să joace în el.

Lasă un comentariu: