Mirela Retegan a încheiat încă o campanie „Adoptă o mamă” și se pregătește să plece în turneu cu spectacolul „Casa Zurli” în țară. Este impresionantă, pentru mine, cel puțin, forța cu care această femeie poate iubi, organiza și trăi. Și se cunoaște pe sine atât de bine, încât este, realmente, o inspirație.

Mirela Retegan, ce faci prima dată când te trezești, după cum mi-ai spus, în fiecare dimineață la  5.30?

Beau apă. Am învățat asta de la o doamnă din Lugoj, doamna Ecaterina. Ea a fost ascultătoarea mea de  la Național Fm care, timp de 3 ani de zile, în fiecare emisiune, mă suna și-mi citea un psalm. Și datorită ei, am citit și eu jumătate de Biblie în direct (râde). O doamnă absolut specială despre care am înțeles că este tămăduitoare acolo în zona ei și care m-a învățat ceva extrem de important care mi-a rămas în creier: când pleci la drum, te duci cu mașina și pui benzină. Cum să pleci la drum cu corpul tău, fără să-l alimentezi? Mai întâi îi dai apă. Așa că beau apă chioară pe stomacul gol.

Și apoi?

Apoi mă gândesc la ce am de făcut pentru ziua următoare, fac câteva exerciții pe care le repet în fiecare dimineață pentru coloană și articulații luate de la un alt „vraci” din Satu Mare de data asta, un maseur excelent pe care îl numesc teroarea din Medieșul Aurit, pentru că nu face masaj, el te rupe în bucăți:)

Pe urmă îmi organizez ziua, și la 7, e sfânt!, îmi fac micul dejun și mi-l pregătesc ca pentru musafiri.

Ești foarte disciplinată, nu?

Da. Sunt foarte organizată și sunt lucruri de la care nu fac rabat, oriunde aș fi, indiferent că sunt în vacanță, sau nu. Sunt foarte puține zilele în care nu-mi vine să-mi respect programul și să stau să lenevesc.

Dar când ești singură în casă, nu-ți vine să te întinzi înapoi?

Nu… În momentul în care am deschis ochii, deja funcționez.

Faci Zurli de 13 ani. Spre ce te extinzi? Unde vrei să ajungi?

Nu am planuri. Mi-am dat seama zilele trecute de ceva foarte important, și anume că eu nu funcționez după planuri, eu funcționez după visuri. Și un vis nu are deadline și, atunci când îl așezi într-un plan, el devine obiectiv și vei face tot ce ține de tine să-l atingi. Nu mi-am făcut un plan, mi-am proiectat niște visuri și sper să se întâmple la un moment dat, când voi fi pregătită și vor fi pregătite toate lucrurile din jurul meu. Eu trăiesc astăzi. Am învățat să mă programez inclusiv la ce mă gândesc, când mă gândesc. Am o soluție acum pentru asta? Nu. Nu-mi bat capul cu ea. O să mă gândesc când o să am o soluție.

Ești foarte deșteaptă.

Nu sunt. Am exersat asta. Mi-am exersat capacitatea de a înțelege niște lucruri despre care nici eu nu știam că le pot înțelege.

Deci nu ai fost mereu așa?

Până la 40 de ani am fost într-un malaxor. Îmi arătai o țintă și mă duceam spre ea atingând-o cu orice preț. După moartea tatălui meu, când aveam 40 de ani, am devenit conștientă că lucrurile nu se fac cu orice preț. Și că, dacă prețul e prea mare, înseamnă că nu trebuie să-l fac. Dacă e prea scump, înseamnă că nu merită. Lucrurile care merită, se fac cu muncă, dar și cu bucurie. Și, când nu fac ceva cu bucurie, mă opresc. Și când nu e dorința de a face, e disperarea de a demonstra. Și nu mai vreau să demostrez nimic.

Ești foarte iubibilă…

Mulțumesc…:))

Cum stai cu dragostea?

Nu sunt prea fericită acum la capitolul ăsta. Pentru că nu am întâlnit încă acel om care să-și facă loc în viața mea. Probabil că nu e momentul, nu e despre genul acela de poveste de iubire în viața mea, poate că Doamne Doamne zice „lasă, că tu ai treabă acuma, concentrează-te pe asta”. Știu că, dacă ar apărea acuma un bărbat în viața mea, ar trebui să-i fac loc și să renunț la unele lucruri. Îmi doresc foarte tare, și probabil dacă ar fi, aș lăsa tot și aș pleca la capătul pământului să trăiesc cea mai frumoasă poveste de iubire.

Ai fi în stare?

Da! Pentru că absolut tot ceea ce fac, fac cu toată pasiunea din lume. Indiferent că vorbim de o cură de slăbire, sau o campanie de ajutorare, sau o poveste de iubire… Gaspar a spus la un moment dat despre mine la prezentarea unei cărți că ceea ce mă definește cel mai bine, este capacitatea de a-mi pune focusul în ceva. Toată viața mea am jucat pe-o carte. Nu am avut grijă de planurile B, C și D. Cred că foarte mulți oameni consumă foarte multă energie că-și asigure spatele. Eu nu sunt genul ăsta, ba dimpotrivă.

„Eu cred că mie Dumnezeu îmi numără copiii pe care îi fac fericiți”

Ai fost depresivă?

Da! Am suferit de depresie. După ce tatăl meu a murit de un cancer fulgerător, toată lumea îmi spunea că eu sunt foarte puternică, mulți depindeau atunci de mine, ei bine, am fost puternică până când am căzut în mall. La propriu. Și o prietenă, medic de profesie, a venit acasă și mi-a spus am o veste foarte proastă pentru tine, ai depresie… „Ah, am răspuns, deci nu e cancer!”

Pentru că, după moartea tatălui, mă duceam și-mi făceam analize din 2 în 2 luni și nu mergeam niciodată să-mi iau rezultatele. Și am reușit să ies din suferință cu ajutorul unei femei care este parapsiholog cu care m-am văzut și care m-a ajutat să înțeleg ce se întâmplă cu mine, să accept ceea ce s-a întâmplat și să încep să caut răspuns în altă parte. Și să realizez de fapt motivul pentru care suntem noi aici și ce se întâmplă atunci când plecăm. Am devenit mult mai atentă la ce simt decât la ceea ce fac.

Așa te-ai apropiat de mamele cu copii bolnavi?

Da… Tata, într-un an, m-a sunat de 1 iunie și mi-a spus că banii pe care i-am trimis el i-a folosit ca să cumpere ciocolată pentru toți copiii de la oncologie, pentru că „nici nu pot concepe- mi-a spus el–  că un copil poate suporta ceea ce suport eu” și am preluat de la el ca o misiune rolul de înveseli un pic chipurile lor și, de 8 ani de zile, eu mă duc de câteva ori pe an la Fundeni, am relații cu câteva dintre mame. Am primit de la o mamă din Galați o fotocopie a unui act care dovedea că fetița ei este bine și mi-a spus că sunt primul om pe care l-a sunat să-i dea vestea asta.

La început mi se părea foarte greu, plângeam tot timpul. Acum m-am întărit foarte tare și mă duc acolo ca o rază de bucurie. Când știi că poți aduce atâta bucurie, îți dă Dumnezeu putere. Înainte, făceam o tură de Fundeni și mă duceam la Maya la grădiniță și-i spuneam directoarei, lasă-mă să o iau puțin în brațe, ca să pot continua…

Un părinte bun este un părinte curajos. Este părintele care are curaj să-și recunoască limitele, să vorbească despre ele, să ceară ajutor, să se informeze și să nu uite nicio secundă că, atâta vreme cât el este bine, și copilul este bine.

Îți cunoști misiunea?

Eu cred că mie Dumnezeu îmi numără copiii pe care îi fac fericiți. Și, pentru că eu nu pot face fericiți toți copiii, ci doar părinții lor îi pot face, eu trebuie să am grijă de acești părinți. Trebuie să-i ajut pe părinți să se relaxeze, să-și amintească ce bucurie enormă este sarcina de a crește un copil și cu ocazia asta le deturnez gândurile negre.

Cum e un părinte bun?

Un părinte bun este un părinte curajos. Este părintele care are curaj să-și recunoască limitele, să vorbească despre ele, să ceară ajutor, să se informeze și să nu uite nicio secundă că, atâta vreme cât el este bine, și copilul este bine. Un părinte curajos este părintele care nu se lamentează și care pune fericirea copilului lui înaintea nefericirii lui.

Statul nu are grijă de copii. Școlile nu-i pregătesc pentru pericolele de afară. Tu ne faci să râdem și să ne relaxăm. În realitate, afară sunt multe pericole.

Dar să știi că eu nu vă fac doar să râdeți și să vă relaxați. Fiecare spectacol pe care noi îl facem în ultimii ani are o poveste. De exemplu „Animale colorate” este despre cum Vrăjitoarea Tura Vura îl păcălește pe cățelul Tashu cu mâncare și-l fură și-l sechestrează. Și așa învățăm noi că Tashu nu avea voie să se lase păcălit de vrăjitoare pentru că i-a dat un os. Și noi îi întrebăm pe copii: voi vă duceți cu un străin dacă vă dă bomboane? Și ei strigă NUUU! Eu îmbrac toate problemele cu care copiii se confruntă în stradă într-o poveste. Toți cocalarii, toți șmecherii, toți oportuniștii și viclenii sunt întruchipați de Tura Vura pe care noi o învingem, pentru că deschidem ochii și respectăm niște înțelegeri pe care le avem cu adulții din familia noastră. Eu sunt corespondentul părintelui pe scenă, copiii sunt corespondentul personajelor și atunci actul ăsta de educație se întâmplă foarte armonios și copiii rămân cu ceva foarte clar.

De unde îți vin ideile?

Înainte, când Maya era mică, mi-era mai ușor. Acum, din ce văd în societate. De pildă acum plecăm în turneu cu un spectacol care se numește Casa Zurli care a plecat de la ideea că în spatele ușilor, fiecare casă e … zurli! Cu toate problemele pe care le are orice casă. Și ca să-i fac pe copii să înțeleagă de ce trebuie să păstreze ordinea, de ce trebuie să ne placă locul în care stăm, am personificat o casă care, în loc de hornuri, are cornetele Fetiței Zurli, în culorile Zurli și care vorbește! Și care scrie o scrisoare în care cere să fie curată așa cum și copilului îi place să fie, să fie respectată și iubită. Cumva îi fac pe părinți să înțeleagă prin vocea casei ce așteaptă copiii atunci când se despart de părinți. Când vii acasă la mine, părinte, bucură-te că mă vezi și vino cu toată dragostea, nu veni cu toate problemele din afară, că nu sunt problemele mele. Dacă stai în sală și asculți toate versurile noastre, o să-ți dai seama că e foarte multă educație, dar într-un fel extrem de prietenos. Copiii ăștia cresc cu niște texte motivaționale pe care le învață și nici nu știu că le învață. Orice om care creează ceva în zona copilăriei, dar nu cunoaște copilul, se gândește la ceva simplist și facil, noi chiar îi tratăm cu toată seriozitatea. Textele sunt foarte puternice, trezesc părinții, în primul rând… La Cântec pentru Maya se plânge în sală, le țâșnesc părinților lacrimile, pentru că se activează sentimentul ăla de vinovăție… Și-i văd pe copii cum cântă cu toată gura: Nu vreau Soare, nu vreau Lună/ vreau pupic de noapte bună/ Nu vreau să mă-mbraci în stele/ vreau s-asculți visele mele.

Experiența pe care ei o trăiesc în sală este ceva unic, pentru care revin și-a doua și-a treia și-a patra oară.

Cum sunt copiii din diasporă față de copiii din România?

Mai liberi. Mai dezinvolți. Nu știu română, pentru că nu o mai vorbesc. Iar noi suntem legătura lor cu limba. Ei știu toate cântecele Zurli, dar nu știu să-mi ceară un autograf:). Iar părinții se „agață” de noi din două motive: în primul rând regăsesc în noi toată copilăria lor și-și alină toate dorurile și în al doilea rând, le oferă o ocazie copiilor  lor de a-și exersa totuși, limba română.

Am rămas tributari unor comprtamente ca părinți, în România?

Generația noastră de părinți da, avem noi tarele noastre. Dar copiii noști ne obligă să ieșim din registrul ăla și să facem pasul înapoi, care foarte greu. Vine generația nouă de părinți care nu mai are nicio scuză. Noi avem o scuză. Părinții noștri nu au știut… Ne-au iubit cât de mult au putut ei, ne-au dat tot ce au putut, doar că, din păcate pentru marea masă a părinților din generația mea, hainele, mâncarea și acoperișul au fost condițiile principale care, o dată satisfăcute, însemna că și-au făcut treaba. Noi trebuie să ne creștem copiii fericiți și curajoși, pentru că avem toate posibilitățile să ne informăm. În timpul spectacolelor noastre le mai spun copiilor: să ridice mâna cei care sunt trași de urechi de părinți. Și ridică mâna. Și voi știți de ce se întâmplă asta? Pentru că ei cred că nu auziți. Și îi văd pe copii că se uită la părinți, iar părinții la mine multumindu-mi că le-am găsit o scuză… Își dau seama că nu e ok ceea ce fac, pentru că eu îi cert, dar într-un fel foarte prietenos și le spun copiilor să le transmită părinților atunci când îi mai trag de urechi că ei aud, aud bine:)).

Unde se va duce campania ta „Adoptă o mamă”?

La nivel național, sper. Îmi doresc ca fiecare femeie cu posibilități din România, să aibă în grijă o femeie fără aceste posibilități, sau a unei femei într-o situație specială. Telefonul meu este plin de mesaje de la femei în diverse situații…

Nu te încarcă foarte mult aceste strigăte de ajutor?

Nu. Pentru că le triez, pentru că fac doar atât cât pot să fac și pentru că fac doar atât cât pot să fac cu bucurie. Mi-am impus asta. În momentul în care simt că ceva este obositor și că nu mai devine o bucurie pentru mine, mă opresc. Nu sunt eu salvatorul lumii, fac doar atât cât ține de mine. Dacă fiecare ar face la fel, lumea asta ar fi de 1000 de ori mai bună. Dar nu pot face mai mult. Am un copil care are nevoie de mine mai mult decât toată lumea asta la un loc, am o mamă care are nevoie de mine, eu am nevoie de mine, eu nu mă pun pe mine niciodată pe plan secundar, pentru că, dacă pot face tot ceea ce pot face, este pentru că eu sunt bine! Și îmi rezerv timp pentru mine.

Ce faci pentru tine?

Orice. De la ieșit în cluburi și văzut cu prietenii, la vacanțe până la capătul Pământului, orice îmi trece prin minte. Dacă am chef să merg pe jos și să-mi pun căștile pe urechi, o fac, sau mă pot urca într-un avion să mă duc să beau o cafea la Cluj cu prietena mea și seara să vin înapoi. Din fericire, sunt în acel punct în care îmi permit. Sau, dacă nu am chef să vorbesc o jumătate de zi, nu vorbesc. Lumea a învățat în jurul meu asta și îmi respectă stările și mă lasă în pace.

Ai control asupra ta.

Da, știu exact cine sunt. Ce pot, ce vreau, și ce nu vreau. Nu mai fac nimic din obligație. De ce să o fac? Ca să mai câștig niște bani în plus? De ce? La moartea tatălui meu, când am văzut că se duce cu buzunarele goale și mâinile pe piept, am realizat că nu este despre asta.

Câți angajați ai?

Vreo 20 angajați care, cu colaboratori cu totul, se duc spre 50, iar când avem turnee sau spectacole mari, cam 100.

Le cunoști problemele tuturor?

În mare parte, da.

Sunteți ca o familie...

Nu accept ideea de „familie”… Nu-mi place ideea de „familie”, ci de echipă. Pentru că în familie trebuie să suport orice. Eu pe Maya trebuie să o iubesc și când nu-mi place de ea, pe un angajat nu trebuie să-l iubesc cînd nu-mi place de el.

Pur și simplu e o convenție clară să ne respectăm spațiul și locul ca să putem fi eficienți. E foarte adevărat că eu îi tratez ca pe copiii mei, ei discută cu mine lucruri pe care nu le discută cu părinții lor. Eu, pentru foarte mulți dintre ei, am fost un suport extrem de important în viață și le respect familiile, le cunosc, familiile, le iubesc familiile…. Am un fel de a așeza echipa încât toți se știu cu toți, exact cât trebuie ca să lucrăm într-o stare de confort.

Ești vulnerabilă?

Sunt sensibilă. Și am câteva subiecte care pot fi călcâiul lui Ahile, numai că am învățat să-mi permit să fiu vulnerabilă, sau să nu-mi permit să fiu vulnerabilă. Tot ce sunt astăzi este rezultatul educației mele din ultimii ani în care am înțeles că toată puterea e la mine. Au fost momente în viață în care am predat puterea în mâinile altora și am dat tubul de oxigen și, când aveam nevoie de mască, se ducea cu tubul în altă parte și rămîneam fără aer. Nu mai fac asta, pentru că am înțeles că trebuie să țin tubul de oxigen la mine.

Am început întrebându-te ce faci când te trezești dimineața și închei întrebându-te care este ultimul gând înainte de a adormi.

De regulă e la Maya. Avem o înțelegere și ne dăm raportul în fiecare seară. La un moment dat, mi-am dat seama că mă gândeam la ea doar cu grijă… Nu ne-a învățat nimeni să ne gândim la copiii noștri imaginându-i în lumină. Este cel mai frumos lucru pe care îl poți face și cel mai la îndemână. Și în ultimii ani am exersat asta și nu trece nicio zi în care să nu mi-o imaginez pe Maya în lumină râzând fericită. Ultima oară când am fost la Londra, Maya mi-a zis: știi, colegii mei cred că mama mea e cam nebună. Dar ce știu colegii tăi despre mine? Știu ce-mi spui tu de fiecare dată. Și anume, ce? Să mă rog și să mă bucur.

Da, este tot ceea ce vreau de la ea. Să nu uite că în rugăciune va găsi întotdeauna puterea de a afla soluția și să se bucure de tot ceea ce i se întâmplă.