Gaspar Gyorgy : "N-ar trebui să ne fie totuna cu cine alegem să ne trăim viața "

Gaspar Gyorgy

Psiholog, scriitor, om de lume, Gaspar Gyorgy, a scos de curând o nouă carte: #Mindfulnessurban, o carte despre acceptarea vieții așa cum vine ea, cu bune și cu rele. Gaspar a adus în discuțiile publice concepte cum ar fi: Copilul invizibil, Revoluția iubirii, concepte care au dat și titlurile cărților sale. Îl citiți și găsiți și pe Pagina de psihologie.

Ce ai învățat și ce s-a întâmplat cu oamenii în cei 12 ani de când faci terapie de cuplu?
Exprimarea de suprafață a problemelor s-ar putea să varieze, dar dacă ar fi să analizăm totuși problemele, sursa lor rămâne aceeași: cutremurul de la nivelul siguranței dintre cei doi parteneri.
Cred că nu ar trebui să ne fie deloc totuna cine este omul alături de care alegem să ne trăim viețile, pentru că, alături de acest om putem simți ce este iadul sau raiul pe pământ. Și cred că noi toți, indiferent de vârstă, de orientare sexuală, de etnie, atunci când vine vorba de iubire, trecem printr-un proces în mai multe etape. La început ne îndrăgostim de proiecțiile din capul nostru, ne îndrăgostim romantic și atunci ne străduim să vedem doar latura cea bună la cel pe care îl iubim. Este esențială această îndrăgostire romantică pentru avansarea spre cea de-a doua etapă: lupta pentru putere sau, cum spun eu, lupta pentru iubire.
În această etapă începem să vedem defectele celuilalt, imperfecțiunile și chiar să le exagerăm puțin. În prima etapă exagerăm calitățile, în cea de-a doua, exagerăm defectele.
În această etapă avem șansa de a vindeca mai toate rănile cu care am venit de acasă, din familia de origine. Partenerul ne face să retrăim aceeași stare negativă pe care am trăit-o atunci când eram mici. Și aici se produce miracolul, Cristina! Aici se poate dovedi cu adevărat valoarea relației de cuplu pentru că, în funcție de „bunătățile psihologice” care vin de la partenerul sau partenera mea, eu mă pot vindeca în sfârșit. Însă capcana e că eu mi-am ales inconștient o parteneră/partener căreia/căruia nu-i e deloc confortabil să-mi ofere ceea ce eu am nevoie.
De exemplu, inconștientul meu e atât de pervers, încât în momentul în care m-a încurajat să mă îndrăgostesc, m-a împins în brațele unei femei care are un mix de plusuri și minusuri ale adulților care m-au crescut pe mine când eram mic. În prima etapă văd plusurile, în a doua minusurile. Dacă partenera mea în acest moment își va activa empatia atât de mult încît să îmi ofere ceea ce nimeni nu a făcut până la ea, atunci eu mă voi vindeca. Cu alte cuvinte dacă fiecare dintre noi reușește să vadă suferința celuilalt și să-l accepte și să-l ajute, atunci se poate avansa către cea de-a treia etapă. Aceasta este un fel de nirvana a relațiilor, pentru că e ceea ce se numește iubirea matură.
În cea ce-a doua etapă, atunci când vedem minusurile în celălalt, apare un tip de interacțiune care prezintă riscul de a deveni un tipar, un pattern. Intrăm într-o buclă din care nu mai putem ieși. Oamenii care au duhovnici, sau nași implicați sau un terapeut, ies mai ușor din această buclă, pentru că reușesc să schimbe mai ușor mindsetul și să-și dea seama în primul rând că nu întâmplător și-au ales partenerul pe care îl au. Când apar problemele în această a doua etapă, tendința automată a fiecărui om este să spună că nu se află în relația potrivită și să plece.

 

Se spune că este foarte ușor să ieși dintr-o relație și este adevărat, însă dacă vrei să ieși dintr-o relație într-o manieră conștientă, e la fel de greu cu a rămâne în ea.

 

Da, atunci apare replica aia standard: „nu mai există poveste între noi”.
Da, așa e, numai că… e greșit. Abia atunci apare povestea, pentru că tot ce a fost până aici a fost chimie, euforie, dar pentru a rămâne în relație, e nevoie de mai mult. E nevoie de convingerea că persoana de lângă mine e persoana lângă care vreau să-mi trăiesc viața. Și nici măcar nu mă refer la o convingere de 100 la sută, e suficient și 60 la sută.

Ce-i întrebi pe partenerii dintr-un cuplu când vin prima dată la tine în terapie?
„Te vezi alături de această persoană peste 30 de ani?” Dacă răspunsul este „nu mă văd alături de această persoană”, relația este încheiată. Dacă răspunsul e „nu știu, nu am încredere, însă dacă ar fi să mă gândesc la viitor, mi-aș dori să fie acolo”… atunci, de fapt, răspunsul este „da, mai am energie să investesc în relație”.

Cine vine la terapie?
Femeile sunt cele mai curajoase.

Dar bărbații, de ce nu?
Pentru că e o chestie de educație… Fetele sunt educate în așa fel încât să-și asume vulnerabilitățile și să vorbească despre asta, băieții sunt educați în așa fel încât să fie perfecți, curajoși și fără vulnerabilități. Ei trebuie să depășească singuri toate problemele, nu-i așa?

Deci nu suntem egali.:)
Cred că nu suntem egali, pentru că nu suntem educați în mod egal. Nu suntem educați în așa fel încât să fim atenți la relațiile care ne leagă. Așa se face că în multe familii bărbații ajung să minimizeze problema, iar femeia are tendința de a o exagera. A îndrăzni să spui am nevoie de ajutor necesită mult curaj, dar nu un tip de curaj pe care noi bărbații am fost educați să îl avem. Până și femeile care vin la terapie, în România, vin de cele mai multe ori prea târziu pentru ca relația să mai poată fi salvată.

Relația este un organism viu după părerea mea și, dacă nu ai grijă ca ea să fie hrănită și iubită, moare. Iar când cei implicați vin prea târziu pentru a o salva, probabil că cea mai înțeleaptă soluție este să învețe să spună „la revedere”.

Dar și asta se învață din punct de vedere relațional, adică cei doi să se despartă în așa fel încât să rămână recunoscători pentru drumul parcurs împreună și să-și ureze numai bine în speranța că fiecare va găsi un partener potrivit pentru următoarea călătorie.
Se spune că este foarte ușor să ieși dintr-o relație și este adevărat, însă dacă vrei să ieși dintr-o relație într-o manieră conștientă, e la fel de greu cu a rămâne în ea.

Și ce îi înveți tu pe oameni? Îi înveți să trăiască împreună?
Regula numărul unu în cabinetul meu de terapie e ca în cuplu, oamenii să învețe că între cei doi există ceva foarte, foarte important, dincolo de egourile lor, sau rănile lor sau copiii invizibili din fiecare dintre ei: relația lor, canalul de comunicare care, din punctul meu de vedere reprezintă o sursă a vieții. Nimic nu ne face să ne simțim mai puternici, decât o relație bazată pe siguranță și încredere.

Revenind, eu încerc să-i învăț pe oameni că există acest ”between” între ei care nu are o traducere foarte bună în limba română și care, prin comportamentele în care ei se implică, poate deveni unul toxic sau dimpotrivă, o sursă de încredere și de dezvoltare.
Când vin în cabinet, mai ales pentru problemele de cuplu, spațiul, „between”-ul dintre ei este nesănătos, e definit de critică, de dispreț, de răutate, de defensivă, de șantaj, de amenințări, de intimidări. Îi învăț să observe aceste comportamente și, într-o manieră artificială la început, să aducă bunătate și nu negativitatea în relația dintre ei. Ce înseamnă asta? Că ei primesc multe teme de casă. Îi încurajez ca, în fiecare zi, să se gândească la cel puțin 3 lucruri pe care le apreciază la partener. Și mulți îmi spun că nu le vine să se uite la părțile bune ale partenerului, pentru că nu asta doresc să schimbe! Iar eu le răspund că au dreptate, dar partenerul va avea mereu părți negative. În momentul în care ai ajuns la mine în terapie, e clar că numai asta vezi la partenerul tău: părțile negative! Ei se află deja într-o vânătoare a comportamentelor negative, eu încerc să-i fac să intre într-o vânătoare a comportamentelor pozitive. E o formă de a ne instrui mintea.
Atunci când jumătatea mea e ostilă cu mine, sufăr eu, suferă relația dintre noi, dar suferă și jumătatea mea. Stima mea de sine, sistemul meu imunitar, sănătatea mea emoțională, toate acestea au de câștigat dacă eu dau dovadă de bunătate. Obiectivul meu ca terapeut este ca relația dintre ei să se vindece.

Ce se află în spatele unui comportament negativ și cum ajuți cuplul în acest caz?
E foarte multă suferință și multe nevoi care nu sunt exprimate. Îi ajut pe fiecare dintre cei doi să vadă în celălalt copilul invizibil, copilul interior, activând în acest fel compasiunea și empatia. Ideea este să trec de comportament și să ajung la sinele celuilalt care este pur și autentic.

Ți se cer garanții că dacă fac terapie, lucrurile se vor îndrepta?
Da, și acesta reprezintă un risc. La relații nu ai niciun fel de garanție. Întrebarea despre garanții vine mai cu seamă atunci când doar unul din cuplu apelează la terapie, iar eu răspund că tot ceea ce face el în terapie nu se pierde, nu e degeaba. Pentru că îi va da convingerea că a făcut tot ce a depins de el ca lucrurile să fie mai bune și, în plus, își va dezvolta un set de abilități pe care le duce cu el mai departe și pe care le poate folosi într-o altă relație foarte bine.

 

Noi suntem configurați neurobiologic pentru a căuta alinare în relații. Când ție îți este greu, imediat te vei uita în jurul tău pentru a căuta exact acei oameni care îți pot oferi alinare, care te pot asculta și îmbrățișa.

 

Care este responabilitatea ta?
De a-i face pe cei doi să se transforme din inamici în aliați, ajutându-i să vadă ce e dincolo de armurile lor de suprafață.

Unde se află copiii aici?
Eu fac și terapie de familie. Sunt familii în care există conflicte între cei doi parteneri și niciunul nu este dispus să facă ceva în sensul acesta. Și atunci tensiunea apare și se extinde asupra unuia dintre copii care începe să prezinte un simptom. Face pipi în pat, nu vrea să meargă la grădi, se bâlbâie, are note mici, se implică în comportamente negative, se revoltă, nu vrea să doarmă singur, etc. Apare o serie de schimbări în plan cognitiv emoțional sau comportamental. Ca terapeut de familie, mă uit la sistemul relațional din acea familie. Nu consider că simptomul prezentat de copil este problema copilului, ci o problemă de interacțiune. E o problemă reprezentată de faptul că în familie e atât de mult stress, încât cineva se sacrifică pentru a salva situația. Și de cele mai multe ori, copiii, fiind ființele pure și sensibile, se sacrifică. Și atunci, de dragul copilului, părinții pun mâna pe telefon și apelează la psiholog. Și astfel ajung și ei la terapie.

Cum e familia din România?
Noi nu suntem, din păcate educați de mici să vorbim despre emoțiile negative și evităm tot felul de situații cu încărcătură emoțională, pentru că fugim de disconfort. Și nu poți trăi într-o familie, nu-ți poți păstra sănătatea relațională fără să vorbești despre lucrurile care te fac să te simți inconfortabil. Dar să vorbești în așa fel încât să nu-ți rănești jumătatea sau copilul, dar să-ți faci vocea auzită.

Ce te mai surprinde în meseria ta?
Mă surprinde că, deși există niște tipare pe care știința le-a descoperit, poveștile diferă de la cuplu la cuplu. Dacă eu cunosc „scheletul”, nu cunosc decorul. De fiecare dată întâlnirea cu un cuplu este o întâlnire nouă. M-am specializat însă în relația de cuplu și relația părinte-copil. Și acum sunt dornic să mă specializez în relațiile dintre frați, pentru că una dintre concluziile la care am ajuns este că una dintre cele mai longevive relații din viața noastră, este relația cu frații noștri. Ungaria are o tradiție în acest tip de terapie. Îmi spun colegii cu care țin legătura de acolo că la terapii vin uneori 10, 15 verișori de exemplu, pentru că există o trauma transgenerațională care trebuie tratată… În locul constelației familiale ei apelează la terapiile complexe.

Mi se pare extraordinar. Nu se poate face așa ceva în România?
Eu acolo sper să ajung…

Cum vezi relațiile dintre mama și copii?
Relațiile sunt aceleași până pe la 3 ani, indiferent că sunt fete sau băieți. În apropierea vârstei de 3 ani, se conturează din ce în ce mai mult diferențele de identitate. Cred că noi, băieții, suferim o pierdere foarte mare la această vârstă, pentru că suntem forțați să ne desprindem de mamele noastre, începând să învățăm să fim bărbați sau băieți și e greu mai ales dacă avem o relație mai puțin funcțională cu tații noștri. Pentru fete, trecerea nu este la fel de dificilă. Aici cred că, dacă mamele ar fi deschise către psihologia masculină, dacă ar fi dispuse să facă alfabetizare emoțională băieților așa cum fac și fetelor, lucrurile ar sta cu totul altfel. Dacă băieții vor fi ajutați să-și recunoască emoțiile, să le valideze, să le eticheteze și să și le accepte sub o formă sau alta, atunci cred că avem toate șansele să dezvoltăm o nouă generație de bărbați foarte diferiți de tipologia James Bond. Adică o generație de bărbați care să fie parteneri de încredere, tați de încredere. Spuneam că depinde de mame, dar depinde în egală măsură și de tați, pentru că modelul masculin va fi împrumutat de la tată. Însă, din păcate, sunt puțini bărbați care au cultivat acest limbaj al emoțiior. Și vor trece generații bune până când bărbații vor vorbi despre emoție cu aceeași lejeritate cu care vorbesc femeile. Dacă o mamă nu-i va permite băiatului ei să fie grijuliu față de ea, atunci sunt șanse mult mai mari ca el să devină egoist.

Adică ce să le spună?
Să le valideze emoțiile, să îi învețe să le eticheteze… Noi, părinții români avem această tendință, să-i facem pe copiii care au căzut, de pildă, să se ridice repede, să se prefacă, nu-i așa, că nu s-a întâmplat nimic.

Dar nu e ok să facă asta?
Nu, pentru că în felul acesta dezvoltăm o forță în copil, dar una distructivă. De ce? Pentru că, pentru părinți poate că durerea nu este așa de de importantă, dar pentru un copil de 3 ani, ea se resimte mult mai intens. Și dacă spune „au mă doare” și părinții îi răspund că nu s-a întâmplat nimic, să se ridice și să plece, atunci, fără să conștientizeze, ei îl ajută să dezvolte o strategie de a se raporta față de sine și față de ceilalți la momentele dificile prin negare și ingnorare. El se ridică, merge mai departe și la grădi, când un coleg cade, atitudinea e de ignorare. Mai târziu, e adult, vine iubita acasă supărată că s-a certat cu șeful și caută alinare și atunci el aude vocea mamei în urechi, care de fapt a devenit vocea lui și spune, „nu-i nimic, ridică-te și mergi mai departe”.… Deci e o forță pe care o avem, dar nu e o forță care ne definește pe noi, ființele umane, pentru că noi suntem configurați neurobiologic pentru a căuta alinare în relații. Când ție îți este greu, imediat te vei uita în jurul tău pentru a căuta exact acei oameni care îți pot oferi alinare, care te pot asculta și îmbrățișa.

Și dacă tu te întorci spre partenerul tău căutând sprijin și el a învățat că atunci când apare o situație inconfortabilă nu se vorbește despre ea, atunci te va respinge. Și nimic nu doare mai mult, Cristina, decât o respingere care vine de la o persoană de atașament atunci când ție îți este foarte, foarte greu. Lipsa unui răspuns într-o relație este mult mai nocivă decât un răspuns negativ.

Lasă un comentariu: