Cristina Grecu: „Vreau ca Bucureștiul să fie îngrijit ca o ființă, căci asta este”

Cristina Grecu: „Vreau ca Bucureștiul să fie îngrijit ca o ființă, căci asta este”

 

În urma campaniei noastre, a celor din #Acinceaputere dedicată Bucureștiului, #lovemycity, am spus că voi publica aici o poveste despre oraș care îmi va fi trimisă de către un entuziast. Cristina Grecu, soția lui Toni Grecu, s-a dovedit a fi aceea.

 

Am iubit Bucurestiul înainte de a avea terase, cafenele, malluri, festivaluri de lumini  sau sedii de multinationale. Era simplu, mirosea a căldură și foșnea a mașini pe șosea. Era cu mult înainte de 1989 sau cel puțin așa mi se pare acum. Pentru mine, Bucureștiul este orașul libertății, culturii și nu în ultimul rând, al iubirii.

 

Am ajuns în București fără complexe de provincial. Veneam din Constanța, ritmul orașului era asemănător, vorba rapidă, iar oamenii cam la fel de… îngâmfati. Era toamna lui 1983, iar eu eram proaspăt admisă la Facultatea de Limbi si Literaturi Străine a Universității București. De la Gara de Nord, am mers direct la Căminul meu din 6 Martie. Curtea interioară era plină de copaci maiestuoși, lângă cămin era Facultatea de Drept, iar vis a vis cofetaria Tosca. Peste drum, Cotroceniul, cu case boierești de care nu mai văzusem niciodată, în imediata apropiere- Opera Româna, cu boltele de piatră sub care seara freamătă mulțimea nerăbdătoare să intre la spectacol.

 

De câte ori nu am încercat să descopăr casa lui Dănuț Deleanu descrisă de Ionel Teodoreanu cu atât farmec !

Încerc să descriu emoțiile, sentimentele, dar cuvintele nu curg, simt însă atmosfera de atunci și încerc să îmi dau seama cum am ajuns să iubesc atât Bucureștiul. Cred că totul se rezumă până la urmă la spiritul orașului. Spirit din care am gustat din plin cu cea mai mare sete de cunoaștere, alături de atâtea mii de tineri care au reușit să treacă pragul instituțiilor de învățământ superior.

Drumul spre școală era cam așa: 2 stații cu troleibuzul până la Universitate si de acolo, pe jos, in Pitar Moș, strada cu miros de Medeleni unde aveam majoritatea cursurilor. De câte ori nu am încercat să descopăr casa lui Dănuț Deleanu descrisă de Ionel Teodoreanu cu atât farmec ! De acolo, în Grădina Icoanei, doar un pas, iar până la Bulandra încă unul. Nu cred ca mi-a scăpat vreun spectacol. Iar „Dimineața pierdută” în regia Cătălinei Buzoianu, am văzut-o de trei ori. Spre cămin mergeam întotdeauna pe jos pe Bulevardul Regina Elisabeta, lăsând în dreapta Cercul Militar, Cișmigiul, Piața Mihail Kogălniceanu. Imediat îmi apărea în cale singura pizzerie din zona- Trifoias- și vă rog să mă credeți că am și acum în nări mirosul de sos de roșii cu busuioc pe o pizza aproape goală, căci așa erau atunci vremurile. În acest cartier, al Operei, am locuit pentru prima dată în București. Aici am cunoscut camaraderia, prietenia, dragostea. Deși am suferit cumplit de frig în cămin iarna, nu îmi mai aduc aminte decât nopțile calde cu parfum de tei de la început de vară și mirosul prăfos de frunze îngălbenite și uscate toamna. Aveam 20 de ani.

Apoi, am locuit în gazda în Dorobanți. In fosta casă a lui Pacepa. Mă rog, nu era a lui si nici a celor care locuiau în anii 80 acolo. Nici una din vilele somptuoase din Dorobanți nu aparținea proprietarilor, ci nomenclaturii. Am nimerit pe scara de serviciu a celei mai frumoase case din lume: cu o arhitectură perfectă, cu un amplasament  deosebit, în colțul unui unghi de 45 de grade format din strada Atena si Aleea Alexandru. Scara de serviciu era plină de camere mici în care locuiau studente. Am legat aici cele mai trainice prietenii, am purtat cele mai interesante discuții târziu în noapte, am râs mult, am fost cu adevărat fericită.

Iar la fericirea asta a contribuit farmecul cartierului, cu străzile pline de tei, cu casele seculare învelite în iederă. Case mari, impuneau respect, și acum e la fel. Unele sunt renovate superb, altele, ca cea în care am locuit, au dispărut, fiind înlocuite de blocuri moderne. Nu mă deranjează. E la fel de frumos. O plimbare printre casele Bucureștiului este pentru mine cea mai mare sursă de energie. Și de tinerețe, căci nu simt că au trecut anii peste mine, așa cum nu au trecut nici peste București. El nu a îmbătrânit, dimpotrivă, a întinerit.  Nu mă deranjează nici aglomerația, nici traficul, nu mă derajează nimic in București. Nu îl găsesc mult schimbat mult față de anii aceia. E însă mai frumos acum, cu terase moderne, cu restaurante elegante, cu fațade ferchezuite, cu tineri care forfotesc în oraș, care își striga cu curaj, opiniile.

Mi-e dor tot timpul de București. De Centrul vechi, de Calea Victoriei, de cartierul Floreasca unde locuia cel mai bun prieten, de Piața Victoriei. Bucureștiul este orașul în care am învățat, am iubit, m-am maturizat și în care m-am transformat în ceea ce sunt. E martor la viața mea și îmi este cel mai bun prieten. Am venit în București din Constanța, un oraș batjocorit de autorități locale lipsite de bun simț, bun gust și buna credință. Și nu mai vreau să plec. Dar mai vreau ca Bucureștiul să fie îngrijit ca o ființă, căci asta este. Are nevoie de aer, de apă și săpun, de respect. Cu gândul la noua șansă, mă duc să mă plimb pe jos. Pe strada Paris !

 

Cristina Grecu

Lasă un comentariu:

Comments are closed.