Marius Pancu : "Sunt optimist, cred că generațiile următoare de jurnaliști nu vor avea nici mize personale, nici teamă"

Marius Pancu

M-am oprit într-o seară în fața televizorului, înainte de începerea semestrului al doilea al școlii, urmărind un interviu pe care jurnalistul Marius Pancu i-l lua Ministrului Educației. Acesta se bâlbâia în fața lui Marius Pancu, ba chiar, la un moment dat, mi s-a părut că tace plin de ură privindu-l cu ochii injectați pe jurnalist, neștiind pur și simplu ce să răspundă la întrebarea pusă.

Mi-a plăcut asta.

Mi-am dat seama din reacțiile din social media că mai multora le-a plăcut și au apreciat insistența elegantă cu care jurnalistul îl punea la colț pe bietul ministru, făcându-l de rușine.

Marius Pancu este de 11 ani la Digi 24. Este un tip elegant, vorbește bine limba română, ba încă vreo alte 3 limbi pe lângă, știe să se îmbrace și se simte bine în pielea lui, lucru mai rar văzut azi, când social media nu creează decât nesiguranțe și nevoia de validare imediată.


Marius Pancu, ce se întâmplă în pauzele unui interviu mai contondent, în pauzele în care noi vedem publicitate, iar tu rămâi în studio cu invitatul tău?

Sunt momente de tăcere în general, destul de apăsătoare, în care eu, ca moderator, am oricum foarte multă treabă, pentru că trebuie să pregătesc partea a doua a interviului. Dar nu ignor nici invitatul, pentru că nu este un război între noi, eu am spus asta mereu. A prins contur în spațiul public ideea asta că „Marius Pancu este jurnalistul cel mai incisiv”, un fel de „atenție, câine rău!”. Nu e așa, eu încerc să am o relație civilizată cu toți oamenii pe care îi invit în studio. Nu îi invit dacă știu că au un potențial de grosolănie, de bădărănie care nu are argumente, sau dacă știu că vin cu invective, cu diatriba. Îi invit dacă știu că pot avea o dezbatere de idei care este posibil să se transforme, da, într-o discuție mai tensionată. În pauză, sigur, ne uităm unul la altul, „cum a mers”, dăm din umeri uneori, tăcerea e și din partea invitatului, de multe ori nici el nu vrea să se angreneze într-un schimb de replici amicale în timpul pauzei. Eu, ca individ, oricum sunt un introvertit și un timid și mi-e greu, în general, să fac smalltalk.

Au fost oameni care te-au scos din sărite?

Nu, deși sunt un tip coleric. Dar mă controlez bine, tipul asta de televiziune pe care îl fac m-a învățat să fiu calm, am lucrat cu mine mult pentru a dobândi acest calm, deși nu înțeleg atacul la persoană, nu înțeleg jignirile, dar asta nu înseamnă că mă enervez. Mă amuz, devin sarcastic și îmi dau seama că asta spune mai mult despre cel care lansează atacul, decât despre mine sau publicul meu.

Lumea a devenit foarte atentă în ceea ce te privește, ești pe val… Cum îți explici?

Nu, nu simt asta… Nu simt că e mai multă sau mai puțină atenție, au fost câteva momente de interviu care s-au viralizat mai mult. Dar de acasă mă uit la mine ca la jurnalistul Marius Pancu dintr-o altă viață, fiindcă eu nu vin acasă cu greutatea pe umeri, cu „povara celebrității mele”. Nu, eu am deschis ușa casei și devin o altă persoană care intră în zona ei de confort, de cărți, de artă, de filme, de prietenie, etc.

Cum ai debutat? Știu că ai început pe la 15 ani să scrii în ziar, dar momentul adevărat de început care a fost?

Sigur, povestea cu mine la 15 ani scriind la ziar a devenit așa, un fel de poveste preferată pentru că are un anume farmec datorită vârstei de 15 ani… Dar după asta, eu am lucrat ca freelancer și am colaborat cu multe ziare naționale, am ajuns apoi la facultate în București. Totul a început la Televiziunea Națională, unde am fost invitat să particip la o dezbatere și un producător de acolo mi-a propus să fac mai mult, să devin coprezentator al acelei emisiuni, să fac și o rubrică de „timp liber”. Asta a fost, să zic așa, șansa aceea despre care citești că apare pe „casele mai mari”, la jurnaliștii importanți. În fine, asta s-a întâmplat în ceea ce mă privește, meseria m-a ales pe mine, nu eu pe ea. Eu nu m-am visat „vedetă tv” sau jurnalist de televiziune.

Nu ai făcut modelling?

Nu, nu am făcut! Mulțumesc pentru întrebare, o iau ca pe un compliment!:) Am prieteni afară care fac asta și, dacă voi apela vreodată la ei să îmi împlinesc acest „neajuns” al vieții, voi anunța:)

Ai făcut studii de luxury management?

Da, dar au fost blocate de pandemie. Viața mea s-a desfășurat între mai multe orașe în ultimii ani și mi-am dorit să mă lansez și în zona asta a luxului…

Ce înseamnă pentru tine luxul?

Luxul timpului și am ajuns la această concluzie în ultimii ani. Mi-era rușine înainte să le spun oamenilor că am nevoie de repaus, făceam matinal înainte și aveam nevoie să dorm la prânz, de exemplu. Aveam nevoie de siesta asta. Dar nu o spuneam. Și cel mai eliberator a fost momentul când mi-am dat seama că, atâta vreme cât îmi fac treaba bine și în parametri, atunci îmi pot vedea de timpul meu și de mine așa cum cred. Și am început să stabilesc anumite reguli, de pildă nu îmi mai pun întâlniri înainte de prânz, pentru că vreau să am diminețile pentru mine.

Dacă mă întrebi despre celălalt lux atunci, din punctul meu de vedere, el este cel discret, cel care nu sare în ochi cu orice preț, care constă în finețea materialelor cu care te îmbraci, sau în armonia culorilor pe care le alegi, mai degrabă decât în expunerea logourilor. Nu cred că luxul e echivalent cu ostentația.

Ne întoarcem la jurnalism. Cum ai descrie industria astăzi?

Eu am foarte mari așteptări de la viitor în meseria asta. Cred că sunt singurul optimist din zonă:). Cred că presa se va responsabiliza, pentru că generația mea și cele care vin din urmă sunt formate din oameni care nu au mize personale, care nu fac presă militantă de dragul presei militante, sau presă violentă de dragul presei violente. Și cred că vor reuși în acest domeniu care este deja sufocat de televiziuni, media online, site-uri etc, doar cei care se vor fi dedicat cu trup și suflet meseriei, așa cum ar trebui ea făcută. Cei care vor alege jurnalismul doar pentru că vor fi văzuți la televizor, sau care vor asculta de șefi care au mize personale, nu vor reuși pe termen lung, nu vor avea aderență la public, pentru că publicul de asemenea, devine din ce în ce mai antrenat în ceea ce privește mesajul mediatic. El nu mai acceptă orice, vin generații noi care au alte așteptări, pentru că au văzut ce se întâmplă afară. Un public care va cere altceva, va genera o nouă generație de jurnaliști și un alt tip de exponenți la nivelul cel mai de sus al jurnalismului.

Cei care să nu mai spună că „nimeni nu e de înlocuit”, nu?

Da, asta a fost o vorbă care s-a plimbat mult prin mediile jurnalismului românesc… Și nu este adevărată, fiindcă pe de o parte timpul nu a confirmat asta, că ai pus tu pe cineva în loc, dar trebuie să analizezi și calitativ lucrurile, să vezi dacă ele sunt la aceleași valori, pe de alta, vorba asta este specifică unui tip de șefie românească de care sper că scăpăm îndreptându-ne spre leadership.

Ce te-a atras la această meserie? Curiozitatea? Ești o fire luptătoare? Nu suporți minciuna? Vrei să faci dreptate?

Cred că sunt o fire luptătoare, dacă mă gândesc că am dus lupte încă din școală cu toată lumea. Eram elevul rebel care a mobilizat toți colegii să nu ptim fondul școlii, dacă așa spune legea, deci să nu mai fie la „impuse”. S-a scandalizat un întreg corp profesoral, deși am făcut-o elegant, nu mi s-a putut reproșa impertinența, poate doar aroganța, că mi s-a întâmplat:), dar eram un elev bun, știam toate materiile la virgulă, pe unele chiar cu asupră de măsură, nu puteam fi bănuit că am alte mize.

Sigur, și curiozitatea a avut apoi importanța ei. Deși sunt un introvertit și un timid, când intru în pielea jurnalistului, toate astea dispar. Mi-am dorit să duc lumii mesajul corect întotdeauna.

Crezi că oamenii politici s-au prins că generațiile se schimbă?

Da, cred că da, și cred că se tem de asta. Vedem ultimele zvâcniri ale unor oameni politici care vor să-și țină cu orice preț publicul captiv. S-au prins însă că nu mai merge și nu știu cum să gestioneze încă lucrurile astea, de unde și foarte multe erori. Cred însă că se vor schimba și ei și va apărea (acesta este un real pericol) un politican de tip nou și mai abil în a păcăli publicul.

Sunt „echipat” pentru schimbări și las viața să mă surprindă

 

Ți-ai dorit un mentor? L-ai găsit?

Mi l-am dorit, dar nu l-am avut. Așa că am fost nevoit să mă uit în toate direcțiile și să iau câte ceva de aici, câte ceva de afară, să analizez tehnici de interviu, să văd ce nu mi-a plăcut sau ce mi-a plăcut, să merg și în spatele cortinei, fiindcă sunt emisiuni de interviuri care durează o zi de filmare, ceea ce face ca la montaj să aibă de unde să iasă ceva relevant… Pe urmă, din presa scrisă am avut modele de intervievatori care mi-au plăcut, tu, Cristina Bazavan, Cristi Lupșa și alții de la care am „furat” câte ceva urmărind, în același timp, ce se întâmplă prin alte părți într-un proces continuu de învățare…

Ești un mare iubitor de călătorii. Cum va fi anul acesta din acest punct de vedere?

Eu sper că ne vom relua viețile…

Dar noi vom fi aceiași?

Cred că da. Lumea reală nu a perceput pandemia ca un prilej de introspecție, ci ca pe o pauză forțată din care abia așteaptă să se iasă cu totul. Eu sper să-mi reiau călătoriile, pentru mine sunt ca un drog, nici nu-mi dau seama cum am putut rezista atât fără ele.

 

Vedem ultimele zvâcniri ale unor oameni politici care vor să-și țină cu orice preț publicul captiv. S-au prins însă că nu mai merge și nu știu cum să gestioneze încă lucrurile astea, de unde și foarte multe erori.

 

Pe ecran nu pare că ți-e frică în vreun fel de interlocutorul tău. Asta vine din faptul că știi cine ești sau că nu ai miză personală?

Cred că este o combinație. Știu foarte bine subiectele pe care le acopăr, pentru că asta fac de dimineață până seara, le studiez. Nu văd de ce ar trebui să-mi fie frică, deși când am intrat la facultate cartea pe care mi-a dăruit-o bunicul meu a fostZiariști amenințați. Ziariști bătuți”:)) Și nu mi-e teamă de interlocutor, pentru că știu că am publicul în spate care obține informații din dialogul în care mă aflu.

Te deranjează social media cu ale ei fake news și dezinformări?

Mai mult mă preocupă decât mă deranjează, pentru că e o chestiune pe care nu știi cum s-o gestionezi. Pentru că noi verificăm și paraverificăm tot ceea ce spunem și te întrebi cum de nu ajungem la cei care sunt dispuși mai degrabă să creadă în diverse alte teorii? Sigur, am vorbit cu psihologi și avem explicațiile pentru care se întâmplă așa, dar va fi o problemă în continuare pe care doar algoritmii de fact check o vor putea gestiona, deși…

Te vezi făcând asta mereu? Ești, cum se zice pe „drumul tău”?

Nu-mi fac planuri. Sunt „echipat” pentru schimbări și las viața să mă surprindă. E de dorit ca orice schimbare care va veni să fie spre potențarea fericirii personale:)

Decizia de a-ți ține viața personală departe de ochii publicului este definitivă?

Dar asta nu este o decizie pentru că aș fi la fel de interesant ca Madonna:), ci pentru că publicul vrea să vadă jurnalistul Marius Pancu, dacă vrea să-l vadă, nu ceea ce trăiește el. Eu așa cred. E o paradigmă spre care cred că ar trebui să ne îndreptăm în presa de tip nou în care realizările noastre trebuie să fie cele profesionale. În rest, cei din anturajul meu nu ar trebui să sufere prin expunere, fiindcă nu e vina lor că se află în preajma mea. Eu mi-am asumat expunerea asta publică, dar ei nu au de ce să o facă. De ce să le fac asta? E felul meu de a-i respecta.

În câte limbi te exprimi fluent?

În engleză, franceză, spaniolă.

Și ce cuvinte îți plac din fiecare?

Din română „dor” fiindcă este un cuvânt cu multe adâncimi, din franceză „cerf-volant” care înseamnă „zmeu”, pentru starea de libertate pe care mi-o dă, din engleză „irrefragably”, care înseamă „de necontestat”, iar în spaniolă orice cuvânt care are legătură cu pasiunea…

Lasă un comentariu: