Ștefan Bănică : "Sunt vulnerabil și, de multe ori, apelez la mecanisme de apărare"

Ștefan Bănică

Întâlnirea cu Ștefan Bănică a fost, ca de obicei pentru mine, o plăcere. Ștefan are verb, are umor și e convingător în felul în care te implică în povestea lui. A împlinit 51 de ani, o vârstă despre care spune zâmbind că i-a adus „urme de înțelepciune”. Deseori în răspunsurile sale a fost vorba despre energii, despre situarea pe o direcție, cea bună, cea care aduce, cum spune el, pacea în suflet. Pacea aceea care anulează orice întrebare, pentru că nu se mai simte nevoie unui răspuns.

Ștefane, care a fost cea mai recentă satisfacție pe care ai avut-o?

Faptul ca m-am trezit dimineata sănătos. Dar, apropo de satisfacții, să-ți zic ceva legat de spectacolul pe care îl joc acum la Teatrul Metropolis, „Jake și femeile lui”. Am o satisfacție majoră pentru că e un tip de spectacol pe care nu l-am mai făcut până acum. Nu ies din scenă niciodată pe parcursul celor 3 ore cât durează. Nu mi s-a mai întâmplat asta. Și mă bucur pentru succesul pe care îl are spectacolul, nu eu în mod special, pentru succesul echipei cu care joc. E o punere în scenă în care relaționarea cu publicul este directă și foarte apropiată, intimă, pentru că văd, cel puțin în primele rânduri, fiecare spectator în parte. E adevarat ca sunt numai 150 de locuri, iar distanța fizică dintre spectatori și noi, cei de pe scenă, este foarte mică. Fiind obișnuit cu săli mai mari, cu un public mai numeros, mai ales când vorbim de concerte, această experiență de la Teatrul Metropolis te pune ca sub o lupa și atunci e nevoie de un alt fel de concentrare,pe care am dobandit-o. Și asta e o mare bucurie. Mă bucur și de spectacolul „Puricele”, De la Teatrul de Comedie, unde joc două personaje. Și mă bucur și după fiecare concert pe care îl am. Adică am aceasta satisfacție a spectacolului live, unde e o energie unică și irepetabilă. O satisfacție care trece de orice, de online, de tv, de Instagram, de Facebook… De fapt, ca să trag o concluzie și să-ți răspund pe scurt, e satisfacția că pot să-mi fac meseria la standardul pe care mi-l doresc.

Cine te-a influențat în ultima vreme?

Sunt influențat de faptul că soția mea, Lavinia, e însărcinată si, deși aparent nu mă gândesc la ce va fi, mai sunt câteva luni și va apărea bebe cel mic. Simt un amalgam de sentimente, de emoții, de griji. De bucurie, de neliniște… E greu să-ți explic.

Îmi pun problema dacă anul acesta n-ar trebui să o las mai moale cu proiectele mele, cu profesia mea. În același timp, nu prea știu ce înseamnă „s-o las mai moale”… Îmi aduc aminte de tata care, după ce a făcut unul dintre infarcturi, doctorul i-a zis „să o lase mai moale cu meseria”. Și el i-a zis, „dar dumneata o lași mai moale când operezi?” Și doctorul n-a știut ce să răspundă. „S-o las mai moale” înseamnă să fiu mai puțin implicat? Sau să fac lucrurile cum trebuie și când le termin „să mă scot din priză”? Dar eu nu sunt un ștecher!

Artiștii pot face asta?

Poate unii, da. Eu nu știu cum. Sunt sincer invidios pe cei care pot face asta. Prin exercițiu se poate, bănuiesc. De la o anumită vârstă însă trebuie să alegi niște lucruri, iar munca, în ceea ce ma priveste, nu poate fi făcută fără implicare, atenție, concentrare, aproape încrâncenare. L-ai văzut pe Di Caprio? Eu nu am văzut atâta putere de concentrare la un actor cum am văzut la el. Am toată admirația pentru el, de la cum și-a ales rolurile, de la faptul că a plecat de un la puști sex simbol care a ajuns un mare actor…

Ești același gen?

Nu știu… Eu am învățat de la tata că actoria înseamnă „fixare și măsură”. Asta este diferența dintre un profesionist și un amator. Amatorul poate fi genial într-o seara și poate fi mediocru 4 la rând. Un profesionist e constant.

„Toate realizările importante din viața mea nu au fost programate”

 

În ce constă libertatea ta ca artist?

Aș porni de la „Jake și femeile lui” care se joacă într-un teatru mic (îți spuneam că sunt 150 de locuri) și unde vedem fiecare om din sală… Și mi-am zis că e păcat ca mai multă lume să nu vadă acest spectacol și în țară. Și atunci am jucat peste 30 de spectacole în toată țara. Și asta este, iată, o libertate pe care mi-o permit. Libertatea de a face ce consider ca e bine pentru spectacol si pentru mine.

Același lucru pot spune despre concertul acustic „Te iubesc femeie” care împlinește în luna martie 9 ani. Este fratele mai mic” al concertului de Crăciun, care anul acesta împlinește 18 ani! Adica, gata, e major!:)

În cazul lor, libertatea pe care mi-o permit este să schimb de fiecare dată ceea ce cred eu că aduce un plus spectacolului. Adica libertatea de a-l produce si de a-l regiza. Mă obosește să cântăm același repertoriu la fiecare concert. Diferența dintre un spectacol de teatru și un concert e că aici pot schimba anumite cântece, le pot inversa, pe când la teatru joci același text. De pildă, am peste 100 de cântece compuse de mine de-a lungul anilor, înregistrate pe vreo 16 albume. Și anul acesta o sa cântăm în concertele acustice două cântece pe care nu le-am cântat de 25 de ani, cred! La repertoriile mari, la playlisturile mari, faptul că ai de unde să alegi este extraordinar, îți dă o libertate ca artist. Oamenii se așteaptă să le cânți ceea ce vor să audă. Cum ar fi „Veta”. Chiar dacă piesa asta transmite un anumit soi de energie, ok, dar nu înseamnă că trebuie să o cântăm tot timpul. E libertatea mea de a nu o cânta uneori, chiar dacă știu că este un succes garantat. Dar mă interesează în primul rând contextul. Așa cum s-a întâmplat și cu „Găsește-mi loc în inima ta”, care se asculta obsesiv!

Sunt piese care transmit un fel de energie pe care nu o poți explica, pentru că, în general, nu poți explica efectul muzicii asupra oamenilor. Acum însă vom cânta și piese noi, vom cânta și pentru noi, da, nu e egoist ce spun, dar dacă nu cânți și pentru tine ca să-ți placă și ție, cum transmiți bucuria? O altă libertate pe care o am, ca actor, este să pot alege ce vreau să joc, o libertate pe care mi-am câștigat-o în ani de zile, după ce mi-am asumat toate deciziile pe care le-am luat de-a lungul timpului… Eu am avut însă și norocul de a face ceea ce mi-a produs plăcere și bucurie.

De ce ai ales să colaborezi cu fiul tău pentru clipul piesei „Până la cer” în care te-a interpretat pe tine?

Am făcut această colaborare o dată pentru familia noastră, pentru a avea o amintire frumoasă, ceea ce eu cu taică-meu nu am avut, pentru că noi nu am colaborat artistic în timpul vieții sale și o dată și pentru poveste, pentru spectacol, pentru clip, pentru cântec.

Te iei după instinct? Ți-l asculți?

Instinctul nu m-a înșelat niciodată. În momentul în care lucrezi în echipă, și eu lucrez numai în echipe, lucrurile mari, importante au venit atunci când au rezonat cu toții la același lucru. Ca să înțelegi, îți dau un exemplu: uite cum sunt băieții din Las Fierbinți.

Ce fac ei este unicat în peisajul tv de după 90 și greu de repetat, pentru că acolo s-au intersectat niște lucruri, fără voia lor, nu a fost nimic programat. Așa a fost și cu Liceenii. Filmul nu a fost programat să devină istorie. Există și proiecte planificate, programate, cum e „Titanic” pe care Cameron l-a vrut unul dintre cele mai scumpe filme din lume și unul dintre cele mai mari filme ever. Cu toate riscurile, că au fost. Pregătirile au fost lungi, au murit oameni la filmare, dar și-a asumat! Și a reușit ce și-a programat.

Dar asemenea lucruri sunt rare. În ceea ce mă privește, noi de exemplu, la început ne-am propus să facem un concert de Crăciun. După care ne-am spus ce trist e să muncim atâta și să cântăm doar o seară. Și atunci am cântat în mai multe seri, și apoi am repetat experiența încă un an și încă unul, iar anul acesta se fac 18! Dar nu ne-am gândit că va deveni o tradiție și nici că vom fi… „influenceri” pentru cei care au venit după noi, că le convine sau nu unora, ăsta este adevărul, cifrele o spun. Dar repet, nu m-am gândit că ajungem aici, nu m-am gândit că voi fi „croitorașul cel viteaz” și voi avea 7 seri de concert la rând! Toate realizările importante din viața mea nu au fost programate.

„Tata nu aprecia dilentantismul cu pretenții de profesionalism”

 

Și rămânem la concerte, că iată, vine acum „Te iubesc femeie”, concertul pe care îl oferi femeilor în luna martie și care a ajuns și el în al 9-lea an. După atâția „te iubesc” pe care i-ai spus și cântat în viața ta, ai ajuns să înțelegi femeia?

(Râde)O femeie nu trebuie înțeleasă, ea trebuie iubită. Există 3 categorii de bărbați care nu înțeleg femeile: cei tineri, cei maturi și cei în vârstă.” Era o glumă, să știi… 🙂

Și totuși, în viața ta nu ai iubit puțin, nu-mi spune că nu ai înțeles ceva..

Sunteți extrem de complicate… dar dincolo de asta, ceea ce de fapt mă interesează de foarte mulți ani, ceea ce urmăresc, este cum să ajung la o libertate interioară. Și sunt convins că atunci când o voi avea, toate întrebările astea, dacă înțeleg femeia, sau cum iubesc, etc, nu mai au sens. Eu cred că există o energie universală care are o direcție și atâta timp cât nu ești pe această direcție, nu te simți bine.

Indiferent ce faci: că joci, că iubești sau că trăiești pur și simplu… Când ești fericit, să fii sigur că ești pe acea direcție. Uite, mă întâlnesc azi cu un coleg la Sala Palatului pe care îl întreb în treacăt ce mai faci și el îmi răspunde cu voce tare și veselă:foarte bine!!!stai așa, că eu am întrebat într-o doară, dar ce vrei să spui?”Păi m-am trezit dimineață, am două mâini, 2 picioare, soarele a răsărit, deci sunt foarte bine”. Corect! Omul era pe direcția care trebuie, eu nu eram, că eu venisem într-o stare mai proastă, de fapt într-o stare în care lucrurile astea simple nu contau, nu erau în mintea mea…

Și tu știi cine ești?

Nu. E clar că încă nu știu. E clar că încă mă caut, pentru că nu e proces simplu, nu e ca și cum ai dat din degete și magia s-ar întâmpla. Fiindcă atunci când afli cine ești, și ești așezat în tine și ești bine tu cu tine și cu valorile tale, toate întrebările nu-și mai au rostul…

Femeile te-a ajutat să te (re)găsești?

Da, fără doar și poate. Am învățat multe despre mine, despre drumul pe care trebuie să merg, despre nevoile mele reale și am mai învățat faptul că nimic nu este întâmplător pe lumea asta. De multe ori ne legăm în viață de lucruri de care nu avem nevoie și uităm ce este important, ce este cu adevărat necesar.

Tu de ce ai nevoie de la o femeie?

Relația bărbat-femeie sau relația a doi prieteni are, până la urmă, cam aceleași principii. Atâta timp cât oamenii împărtașesc aceleași valori, atâta timp cât energiile lor se împletesc, va fi bine. Eu am nevoie de a fi pe aceeași lungime de undă în lucrurile importante în care cred și pe care le împart: respect si înțelegere. Fără asta nu se poate construi nimic durabil.

Și copiilor ce le spui despre viață, despre familie?

Că indiferent ce va fi, mama, tata, bunicii, fratele și sora nu se schimbă niciodata. Partenerii se mai schimbă, prietenii se mai schimbă, soții, soțiile se mai schimbă. dar nucleul nu se schimbă. Ca dovadă că sunt multe familii care stau împreună doar pentru că așa trebuie… De multe ori ne complacem în convenții sociale si nu ne mai întrebăm cum ne simțim, dacă suntem fericiți, dacă ne e bine.

Citeam o carte, Conversație cu Dumnezeu a lui Donald Walsch, care m-a „lovit” pur și simplu. Spune acolo că jurământul căsătoriei este fals. Cum adică– întreb eu? Păi spui jur credință până când moartea ne va despărți. Numai că tu nu poți jura ceva pentru viitor, tu nu știi ce va fi mâine! „Mâine” e doar o vorbă. A! Că vrei să se întâmple asta, că-ți propui, asta e altceva! Dar minciunile în care ne împachetăm viața uneori sunt „adevăruri” pe care vrem noi să le credem și avem impresia că lucrurile așa stau! Ne mințim de multe ori si atunci revin la direcția energiei universale. E foarte simplu: dacă te minți, n-ai cum să fii fericit, deci, nu ești pe direcția energiei universale.

Cum e o relație de cuplu, de familie, pentru tine?

Ca un foc care trebuie întreținut.

Ți se pare că feminitatea s-a schimbat azi?

Da. Se trece peste etape. Adolescența este, o spun mereu, cea mai frumoasă perioadă a vieții. Prima dragoste, primul mesaj, prima floare… astea trebuie trăite la vârsta aia! Dar când văd o fetiță de 13-14 ani dată cu ruj care merge prin cluburi… Mi se pare că a coborât vârsta inocenței, pentru că acum copiii se pot uita la absolut orice și modelele sau influencerii, cum se spune acum, poate nu sunt cea mai buna alegere… Eu le spun și copiilor mei că etapele nu pot fi sărite, că nu e în firescul lucrurilor.

Observ că Instagramul este un mijloc de exprimare pentru oamenii obișnuiți care vor să devină cunoscuți și, paradoxal, este același loc în care artiștii vor să devină oameni normali. Înțelegi paradoxul?

Ești un tip sensibil? Ești vulnerabil? Cum te-ai descrie?

Da, sunt vulnerabil și de multe ori apelez la mecanisme de apărare, pentru că intimitatea mea și a familiei mele este foarte importantă și o păzesc cât de mult pot 🙂

Toate relațiile tale au fost sub o presiune mediatică extraordinară… A schimbat asta ceva în viața ta?

Am rămas fidel principiilor mele și trăiesc în continuare făcând o mare diferență între viața mea profesională și cea personală. Daca vrei să-ți menții intimitatea, poți s-o faci, oricât de cunoscut ai fi și indiferent de ceea ce vor alții. Am nevoie de spațiul meu, de cărțile mele, de intimitatea mea… Cine a înțeles asta, e ok, cine nu a înțeles-o… nu e de condamnat …

Te-au furat vreodată celebritatea, băile de public, miile de spectacori, faima….

Da, m-au furat pe la începuturile carierei, pe la 20 de ani. Dar am avut noroc cu tata care m-a „trezit’…

Ce relație ai avut cu tatăl tău?

Era o iubire reciprocă foarte mare… Înțelegeam intuitiv ceea ce făcea. Aveam un respect imens pentru el ca actor.

Dar ca tată?

Era un tip care, sub masca durității, era sensibil, lucru pe care l-am descoperit destul de târziu… Am învățat enorm de la el, eram ca un burete… El nu te învăța „pedagogic”… așa, dar dacă stăteai lângă el furai pur și simplu meserie. Mi-au revenit multe din cele învățate de la el în timp, în minte, în anumite contexte. Sunt sigur că dacă tata ar fi trăit azi, nu ar fi înțeles acest sistem răsturnat de valori, în care dacă ai întreba o mare din persoanele care apar constant la televezior ce meserie au de fapt, nu ar ști ce să răspunda. Tata nu aprecia dilentantismul cu pretenții de profesionalism.

Ai nostalgii?

Da, dar mi se pare cea mai mare greșeală să trăiești în trecut, așa cum e o greșeală să trăiești în viitor. Sigur, poți proiecta lucruri, dar de bucurat, te poți bucura numai de ceea ce ai azi. Prezentul este cel care îți dă totul, trecutul e ceva la care apelezi pentru a conștientiza ce ai greșit sau ce nu ai făcut bine, iar viitorul este prea abstract ca să te apuci să-l desenezi, să-l proiectezi în detaliu.

Cum îți explici succesul de pe instagram/fb al celor al căror conținut nu este memorabil sau relevant.

Ceea mi se pare bun în treaba asta este asumarea, constiența sau inconștiența celor care au acest succes. Ăsta sunt și îmi asum! Greu este însă să trăiești din asta dacă vrei să-ți devină meserie, pentru că a devenit un mod de a trăi pentru unii… E un trend lansat de fetele astea, Kardashians, care, fără a avea ceva special de spus, și-au asumat cine sunt și ce fac. E ca un Big Brother, în care eu, unul, nu aș putea funcționa… Observ că instagramul este un mijloc de exprimare pentru oamenii obișnuiți care vor să devină cunoscuți și, paradoxal, este același loc în care artiștii vor să devină oameni normali. Înțelegi paradoxul?

Se numesc și chiar sunt „influenceri”

Așa și eu cu Oana Sârbu am fost „influenceri” în Liceenii, că, după film, în toate liceele, se purtau adidași albi la costum așa cum purtam noi în film. Si toate fetele se tundeau ca Dana. Eram, deci. Dar noi nu trăiam din asta, noi ne făceam meseria de actori! Da, azi totul se duce spre online și unii dintre influenceri câștigă bani din asta. Și tinerele generații sunt fascinate de ei. Îmi zice fiu-meu, uite câte vizualizări are ăla la piesa lui. Și eu îi spun: mă, tată, o melodie românească are 60, 70 de milioane de vizualizări. Câte milioane suntem noi în țară? Sau afară? Să zicem că suntem 22-23 de milioane de români peste tot în lume. Înseamnă că ei s-au uitat cu toții de câte 2-3 ori, nu? Nu! Asta înseamnă că unii s-au uitat și de câte 200 de ori! Pe urmă te întrebi, firesc, de fapt câți din ăia 60 de milioane plătesc bilet la artistul respectiv sau îi cumpără discurile? Pe de altă parte, este foarte important si deloc de neglijat faptul că niște milioane de oameni se uită la munca ta, că nu mai depinzi exclusiv de tv sau radio ca să te promovezi. Dar sunt atâtea promovări, pe atâtea canale și oricine poate contesta pe oricine la orice orice oră spunând orice și oricum …

Care sunt modelele tale?

Oameni care au reusit în profesia lor, care mi-au transmis ceva si în mod special artistii. Sunt cântărețe în vogă, care depășesc recorduri, vizualizări, dar care mie nu-mi spun nimic, dar pe care nu pot să nu le respect pentru rezultatul la care au ajuns.

Cum ești ca tată de băiat și ca tată de fată?

(zâmbește) Bună întrebare, trebuia pusă o dată și-o dată… Băiatului meu îi spun că el este următorul bărbat în linie, în familie. El trebuie să fie protectorul, cel care va avea grijă de familie. Cum și eu am fost, la rândul meu. Prima chestie care m-a trezit când a murit taică-meu, asta a fost: acuma toți oamenii ăștia, într-un fel, depind de mine, mi-am zis! Tata fusese capul familiei! Și atunci am înțeles ce înseamnă responsabilitatea. Ștefănel are 17 ani, la anul este major și îi explic mereu că el nu trebuie să fie gelos pe sora lui mai mică, Violeta, care are doar 11 ani, pentru ca sunt mai protector cu ea. Eu îi iubesc la fel, dar încerc să-i transmit și lui grija față de femeile din familie care au nevoie de protecție. Mă preocupă cum se înțeleg unul cu celălalt, ce simt și cum se raporteză ei unul la celălalt… Copiii mei sunt cea mai mare realizare a vieții mele…

Cum te iubesc ei pe tine?

Ștefănel este mai introvertit, Violeta mai expansivă. Le spun mereu că se vor avea unul pe celălalt, indiferent că viața noastră, a părinților lor, s-a schimbat.

Cum îl așteaptă pe cel de-al treilea?

S-au bucurat! Am vorbit cu ei înainte, le-am spus ce se va întîmpla, așa cum și în ceea ce privește relația mea cu Lavinia le-am cerut sfatul, i-am întrebat. Le-am spus că va veni un copil, că atenția la început va fi mult mai mare pentru cel mic, pentru ca e normal sa fie așa, dar asta nu înseamnă că există vreo deosebire în sufletul meu pentru ei. Am încercat să previn o gelozie despre care știu că poate veni, fiindcă și eu am fost gelos pe frate-meu când eram mici, atunci când că atenția nu mai era toată asupra mea.

Decât să fii un Hamlet prost într-un spectacol slab, propunerea fiind extrem de ofertantă, mai bine o comedie bulevardieră bine făcută.

Îți place să faci copii!

Niciodată nu m-am gândit că voi avea 3 copii, să știi! Nici la doi nu m-am gândit. Eu mi-am dorit de la început un băiat, asta știu, Ștefănel e primul meu copil. De când eram puști mi-am zis că vreau să am un băiat. De aceea, când am fost la ecografie atunci cand mama lui era gravidă, doctorul putea spune orice, eu știam că voi avea băiat (râde).

„Pentru mine, când l-am descoperit, a fost ceea ce azi se numește un influencer”

Cum îi crești?

Le spun că nimic nu li se cuvine oricum. Și Bill Gates dacă aș fi, la fel le-aș spune. Vreau să-și trăiască experiențele lor, să își asume ce fac. Așa cum eu nu am avut nicio vină ca tata era un actor cunoscut, așa și ei. I-am spus lui Radu-Ștefan, care vrea să fie actor ca mine și ca bunicul lui, că trebuie să-și asume faptul ca va avea ca o lupă asupra lui pentru numele pe care îl poartă. Nu cred că a înțeles, e prea tânăr, dar știu că dacă se va lovi cu capul de pragul de sus, va învăța singur. El e un copil cu multe aptitudini, poate cu prea multe:). Se pricepe la design, la bucătărie, gătește foarte bine.

Ștefane, să facem un pic de istorie: care a fost primul tău rol?

În Eroii nu au vârstă” în 83 în regia lui Mișu Constantinescu și Dan Mironescu. Povestea este că Mișu mă văzuse la Cumpătu și a zis: ce față de film are băiatul ăsta, fără să știe că sunt că fiul lui tata, deși îl știa pe tata, știa că are un băiat, dar nu știa că sunt eu acela:). M-a luat la figurație. M-a pus pe o plută undeva în planul 3 și, mai nasol, m-au și uitat pe plută după ce s-a terminat filmarea. Și atunci le-am spus că eu nu mai vin, că eu vreau să joc, nu să stau.

Culmea a fost că băiatul care juca personajul principal s-a îmbolnăvit de hepatită după 2 săptămâni de filmare și s-a dat un nou casting și așa am ajuns să joc în film, să am rol cu vorbe, chiar rolul principal. A trebuit sa refacem filmarile si sa continuăm.

Prima scenă pe care am avut-o de jucat a fost cu Gheorghe Dinică ca partener, care era un comisar de poliție și eu eram un puști care împărțea manifeste. Eu  îl știam pe nea Gigi de când eram mic, dar să joc cu el prima scenă din cariera mea nu mi se parea chiar foarte ușor. Și se strigă motor și pac! Se sparge un bec. Și numai ce-l aud pe Gigi Dinică spunând cu vocea lui inconfundabilă: Aș vrea să vină niște americani și să vă spună doar atât: Tâmpiților! Mă găsiți la bufet!” Juca si Nicu Constantin, zice iau și copilul la bufet. Bine, zice Dinică. Și la bufet strigă: 3 vodci.Dar eu nu beau am zis. Ba bei, bei! ca să vezi cât de greu e la filmari!a răspuns el 🙂

Și așa a fost întâlnirea mea cu alcoolul. M-a fost rău a doua, zi, taică meu l-a sunat să-l certe… Mă leagă multe amintiri de Gheorghe Dinică și Îi mulțumesc Lui Dumnzeu că am apucat să joc cu mulți dintre marii actori, care, din păcate, azi nu mai sunt printre noi.

Ce așteaptă actorii? Ce roluri?

Noi, actorii, ne așteaptăm la propuneri mărețe în general, dar uităm uneori că și rezultatele trebuie să fie pe măsura propunerilor! Eu unul cred că e bine să joci roluri, indiferent de mărimea lor, care te pun în valoare, apoi contează contextul spectacolului și, evident, regizorul. Decât să fii un Hamlet prost într-un spectacol slab, propunerea fiind extrem de ofertantă, mai bine o comedie bulevardieră bine făcută

Ce înseamnă Elvis Presley pentru tine?

Elvis Presley este unicat, un uriaș artist, care a schimbat cursul istoriei în muzică. Iar pentru mine, când l-am descoperit, a fost ceea ce azi se numește un influencer. La sfârșitul anilor 80, eu aveam deja câteva cântece compuse de mine. Dar nu aveam curajul să le cânt, eu nu voiam decât să mă fac actor… Cand m-am apucat de cântat pe bune – și am mai spus lucrul ăsta, din cauza faptului că nu mai făceam filme care să-mi dea contact cu marele public și exista si preconcepția la noi, în România, că actorul e actor, nu poate fi și cântaret, iar cantărețul e cântăreț și nu poate fi și actor – ei bine, Elvis Presley a fost cel care mi-a dat curajul acesta. Poate vin unii acuma să spună, mai bine nu-ți dădea curajul ăsta (râde). Când l-am auzit pe Elvis mi s-a părut atât de normal să poți cânta, că e atât de actual și că de la el încolo totul va fi altfel… Mi-am dorit să fiu ca el.

Ai fost vreodată să-i vezi casa, Graceland?

Da, în 2003. Și am avut parte de o întâmplare și ciudată și amuzantă. Era ora de închidere la Graceland, eu venisem de la Miami, m-am dus să-mi iau bilet și deodată s-a auzit Ștefan Bănicăăăă. Băăă, a venit Ștefan Bănică! Erau vreo 10 tineri de la Cluj care lucrau probono la Graceland în vacanță și care au fugit de locurile în care lucrau spre mine spre stupefacția celor de acolo… Cine era cel pentru care angajații fugiseră?

Elvis în fața casei sale

Cum ți s-a părut Graceland?

Eram atat de curios sa văd Memphis-ul în primul rand, unde s-a scris o parte din istoria rock’n’roll-ului și, evident, Graceland-ul, casa pe care Elvis a cumpărat-o pentru el și părinții lui în 1956. Pe de altă parte, mi s-a părut cea mai mare lipsă de intimitate văzută vreodată vizavi de viața unui om. Orasul Memphis trăieste și astăzi dupa Elvis Presley, care a devenit un fel de cult.

Lasă un comentariu: