Eugen Bratfanof este un pictor pe care l-am descoperit de curând, deși el ar fi trebuit descoperit de multă vreme. Eugen Bratfanof este pictorul de oameni, de chipuri, de personaje care joacă în pânzele sale ca pe o scenă într-un spectacol al cărui regizor este.

Deși vine din Tulcea, de la marginea orașului, unde nu ți-ai imagina cu ușurință că se nasc lumi, ei bine, Eugen Bratfanof are alură europeană prin construcție. Ar fi putut trăi și în București, și la Paris, dar și pe o insulă în Deltă, lumea lui interioară, populată de atâția oameni-personaje-actori ar fi fost la fel de largă. Pentru că a semnat până acum peste 1000 de lucrări în care sunt numai chipuri umane, chipuri care trăiesc, care trădează emoții și amintiri.

Unde ați fost până acum?

În Tulcea. Tulcea e un oraș în marginea României și eu stau la maginea orașului Tulcea, deci la marginea țării.

Mă uit la picturile dvs și la această expoziție care se numește „Între lumi” și, da, pare că personajele dvs. sunt între lumi. Cum ați descrie aceste lumi?

Cele de ieri, de alaltăteri, lumile dintotdeauna, lumile din mine, lumile din filme- iubesc filmul, și nu neapărat lumea de pe stradă, sau de lângă mine…

Deci poți avea lumi interioare și la marginea orașului Tulcea.

Da:), te poți încărca oriunde, că altfel te marginalizezi de-adevăratelea și ajungi să faci doar peisaj deși și peisajul poate fi interiorizat și grozav, sau doar naturi statice. Pe mine acestea nu mă intersează.

Sunt foarte mulți oameni în picturile dvs…

Da, așa este, dacă pun într-o lucrare, sau în desenul premergător ei un personaj, acesta cheamă mereu un altul alături. Caut actorii, așa cum fiica mea, care este director de casting îi caută în realitate pentru filme.

Și sunt reali, sau vi-i imaginați?

Îi imaginez. Uneori îi preiau din ce aud, sau văd la televizor, de pildă, dar mă feresc totuși de asta, eu caut personaje spiritualizate pe care îi pun în raport cu muzica, cu emoția, cu dramele..

În hainele și accesoriile personajelor dvs se strecoară amintirile, ele sunt sugerate sau desenate de-a dreptul. De ce?

Pentru că întotdeauna când deschizi un dulap de haine, el e plin de amintiri. Hainele păstrează amintirile celui care le-a purtat. De aceea, după moartea soțului, sau a soției, partenerul rămas dă hainele celui decedat ca pomană, pentru a se elibera de acest tip de amintiri care îi provoacă suferința.

Ați locuit în Tulcea, nu v-a lipsit Bucureștiul ca artist? Fervoarea lui? Agitația?

Nu, cred că m-ar fi distras din ambianța mea…

Numele dvs are o rezonanță, de unde vine?

E o rezonanță bulgară, dar de foarte departe, pentru că nici mama, nici tata nu au fost bulgari, dar au avut rude foarte îndepărtate în Bulgaria.

Aveți nevoie să călătoriți, pentru a vă inspira?

Nu, acum nu mai am nevoie. Am fost în fosta URSS și am vizitat Ermitajul, am ajuns la Paris chiar până la Louvre, dar nu am intrat, din păcate, pentru că echipa cu care eram atunci, demult, nu era interesată de așa ceva, și nu mă putea aștepta pe mine. Dar acum nu mai am nevoie să călătoresc…

Dar să cunoașteți oameni?

Nici asta, nu sunt prea comunicativ, prefer să fiu un spectator al propriului lui spectacol interior. Așa sunt eu, chiar și la un spectacol de teatru îmi fac în minte propria mea variantă a ceea ce văd.

Cum se întâmplă procesul de creație?

Trec prin niște etape preliminare, numai că, după aceea, se întâmplă ceva ce are nu mai ține de mine și de inspirația mea, parcă vine de undeva de sus…

În ce curent v-ați încadra?

Tudor Octavian, care a stat mult cu mine și a și scris despre pictura mea, m-a plasat într-un suprarealism tandru.

Cine vă place?

Magritte.

Tehnică sau mesaj?

Mesaj ajutat de tehnică. Dacă ai un mesaj extraordinar, dar nu ai tehnică, e un dezastru, nu convingi. Și lumea trece prin fața lucrării tale în pas de defilare, că asta m-a și deranjat la o expoziție, când am văzut cum trec oamenii pe lângă picturi, ca pe stradă, pe lângă niște vitrine. Ba, s-ar putea ca la vitrine să zăbovească mai mult. Când lucrarea te reține, atunci se poate considera că are forță.

Unde ați copilărit?

În Tulcea, dar studiile le-am făcut în București. Am fost elevul lui Baba și al lui Ciucurencu. Cu Baba am studiat mai puțin, dar cu Ciucurencu, 4 ani. La început am fost influențat de Ciucurencu în pictura mea, dar pe urmă mi-am dat seama că trebuie să-mi formez propriul limbaj artistic.

Cum v-ați dat seama?

Am fost odată cu clasa la un concert simfonic, ne ducea un profesor de matematică mereu la Ateneu. Am stat în primele rânduri și așa am putut vedea ce se întâmplă cu dirijorul, care era Emanuel Elenescu, și care a apărut pe podium foarte aranjat, pieptănat, dichisit. Iar la sfârșitul concertului m-a speriat cum arăta: cu părul răvășit, transpirat, curgeau apele pe el. Era pur și simplu transfigurat și de atunci m-a obsedat această transfigurare. Și, chiar dacă fac un portret obișnuit, normal, încep să mișc ceva în datele fasciale ale portretului ca să spună mai mult… Pictura este o artă statică, nu are elementele cinematografiei ca să poată urmări traseul personajului. Pictura bună arată într-un singur cadru tot acest traseu al omului. Eu am ales ca ochii să spună și să atragă mai mult, prin privirea lor și de aceea am micșorat restul figurii. Iar când am un corp întreg, îl micșorez intenționat, pentru ca atenția să se concentreze pe capul personajului, pe chipul lui.

Dar oamenii din picturile dvs nu râd…

Da, mi s-a spus că sunt un autor trist. Nu folosesc culori vii, chiar dacă mai scap un roșu, el nu este viu, nu este acrilic. Culorile vii țin de exterior, de puterea lor de a rupe privirea, dar această putere nu e reală și nici nu ține mult. Atragi cu lucrurile mai domoale și cu forma.

Câte lucrări aveți?

În această expoziție, aproape 40. În total însă, aproximativ 1000. Am și vândut din ele prin Spania, Statele Unite, Suedia…

Culorile vii țin de exterior, de puterea lor de a rupe privirea, dar această putere nu e reală și nici nu ține mult.

 

În timp ce lucrați sunteți comunicativ?

Nu, dimpotrivă. Nu suport pe nimeni în preajmă, nici pe soție, pe nimeni. Așa se întâmplă și cu dirijorii, nu au nevoie de telefoane în sală😊

Stilul dvs a rămas același de-a lungul timpului?

Din facultate am plecat cu pastă și pete. Dar după aceea, s-a întâmplat să văd mai multă pictură clasică, mai multă decât în timpul facultății, când am fost îndepărtați de ea, cu toate că Ciucurencu venea cu Titzian în geantă la cursuri. Și ne explica pe Titzian, nu pe Mondrian și nici pe Kandisky. Mulți au devenit după facultate ciucurenchiști, sau babiști (adepți ai stilului lui Corneliu Baba sau Ciucurencu). Pe mine Baba m-a fascinat mereu când intram la Dalles la expozițiile vechi. În fața lucrărilor lui te opreai.

Acești pictori au fost stigmatizați după Revoluție.

Da, dureros și nedrept. Unii nu au meritat asta…

Cum vi se pare arta modernă?

Îmi plac tendințele moderne, dar stau totuși vis-a vis de ele. Nici arta stradală nu mă atrage, nu mă convinge. Am văzut artă stradală la Timișoara, într-o emisiune tv. Nu mi-a plăcut, arăta ca niște capace de cutii de bomboane puse unele lângă altele…

Poate că avem nevoie să fim agitați vizual.

Nu cred, suntem agitați în interior, nu cred că e nevoie și pe stradă. Trebuie să ne gândim dacă această agitație ne ajută cu adevărat la ceva, dacă tragem concluzia că nu, atunci trebuie să ne îndepărtăm de ea.

Cum ați descrie oamenii din picturile dvs?

Unii dintre ei, ca actori și personaje, îmi plac foarte mult.

Actori? De ce le spuneți actori?

Da, tot timpul fac apropierea asta, pentru că și spațiul pânzei este ca o scenă. Așa cum actorii intră în scenă și își fac treaba, așa și personajele mele fac ce le spun eu și stau unde le pun eu. Nu ele îmi dictează, ci eu le dictez. Și dacă reușesc să-i fac pe actorii mei să joace așa cum le spun eu, regizorul lor, atunci e bine, dacă nu și „pânza”, adică „piesa” coboară, e mai slabă…

Deci sunt actori, ce joacă ei?

Ce le spun eu să joace. Dar scriitura piesei nu o fac în cuvinte, deși mai scriu uneori, ci pe niște foi, cu creionul, mai ales cel cu mine foarte subțiri. Creez figuri, le șterg, le dau interpretări diferite, trăiri diferite…

Deci ceea ce vedem aici am putea spune că sunt fragmente înghețate dintr-o piesă de teatru.

Da, asta este forța unei piese, ea lucrează în timp, poate fi bună, sau foarte bună, din păcate, poate fi și proastă. Am văzut de pildă finaluri foarte bune ale unor filme care erau foarte proaste! Dar am ieșit bucuros din sală, că am văzut ceva, că am rămas măcar cu un final foarte bun.

De aceea fiica dvs a devenit director de casting?

Da, poate, a fost atrasa de teatrul, și fiul meu la fel…

Cum ați început dvs să desenați?

De mic, de pe la 15 ani am început să desenez pe foi mari diferite scene, Mihai Viteazu, scene de luptă, apoi Rubens, după care făceam foarte multe copii. Și acele chipuri mi-au rămas cumva în minte. Tata, fiind croitor, avea un atelier în centru și pe pereții lui îmi expuneam eu lucrările, aceea a fost prima mea galerie. Expuneam câte două desene mari și, când veneau clienții se uitau, se mirau…

 

Suntem agitați în interior, nu cred că e nevoie și pe stradă. Trebuie să ne gândim dacă această agitație ne ajută cu adevărat la ceva, dacă tragem concluzia că nu, atunci trebuie să ne îndepărtăm de ea.

Am întâlnit și artiști împliniți, dar și artiști care se considerau ratați. Ce anume îl face pe un artist să se simtă ratat?

E foarte greu de răspuns la întrebare… Cred că ratat este acela care nu a reușit să trasmită mesajul lui interior celui care îi vede lucrarea.

Oamenii pictați de dvs acum 20 de ani seamănă cu cei pe care îi vedem azi în lucrări?

Nu, la început chipurile erau cam schematice, în timp le-am adăugat carne, emoții, expresii… Le-am exagerat de-a lungul timpului anumite trăsături, și acele exagerări au fost cele care au transmis mai mult. Acum, orice personaj are nevoie de ceva care să-l ajute, o muză care să fie lângă cel care cântă, sau lângă femeia care citește. O pânză te ajută, te inspiră să îți faci realitatea ta când o vezi, când te cufunzi în ea. E nevoie deci ca personajul să nu fie singur, pentru că altfel suferă.

E iubire în lucrările dvs?

E începutul ei. Nu este procesul iubirii cum este la Courbet, sau la alții. Eu am suprins mereu începutul. Îmi plac începuturile și cred că place tuturor😊

Hainele pe care le poartă personajele dvs au multe cute… Și sunt neutre, atemporale…

Tata era croitor și mă fascina când croia. Întindea stofa pe masă, o desena cu creta pătrată și apoi tăia. Și mi se părea extraordinar felul în care se poate construi o haină care să stea și bine! Așa se explică hainele din picturile mele și, mai ales cutele lor, pentru că ele reprezintă, pe lângă elementul vestimentar, și trăirile personajelor. Observ că în arta modernă cutele nu prea mai există…