Eugene Buică : "Eu văd în cearta părinților mei mai mult decât o ceartă. Văd o simfonie, poate chiar o rapsodie română"

Eugene Buică
În curând veți auzi despre un film documentar, „Mrs Buică”, care este realizat de actorul și regizorul român cu o carieră americană de succes, Eugene Buică. „Documentarul, zice el, a început de la nevoile mele, ale fostului copil neauzit, neiubit, neîncurajat, și a continuat datorită revelației adultului și convingerii ca regizor că este un subiect foarte interesant.”
În ceva mai mult de o oră sunt prezentați pe ecran părinții lui Eugene Buică, oameni needucați, simpli, care au lucrat în alimentația publică și care au plecat în America atunci când Eugene avea 10 ani. Eugene mai are un frate, Georgică, la nunta căruia, în 1998 încep filmările acestui documentar, filmări care aveau să continuie până în 2017.
Am văzut filmul, deși nu este încă terminat. Certurile, felul în care cei doi oameni vorbesc unul cu celălalt, în care se acuză sau își aruncă cuvinte dure, oribile pe alocuri, relația lor care nu este nici pe departe ceea ce visează un copil să vadă la mama și tata, au dat filmului o putere aproape hipnotică.

 

E greu de imaginat că cineva și-ar pune părinții pe ecran în felul acesta, dezbrăcat de orice filtru, priviți cu o sinceritate de cristal!


Eugene Buică, am avut privilegiul de a vedea filmul „Mrs. Buică” înainte chiar de a fi terminat, înțeleg că urmează să găsești formula lui finală. Este un film despre familia ta, mai exact despre părinții tăi care sunt filmați de-a lungul anilor și care sunt prezentați în lumina cea mai crudă: un cuplu în scandal, sau în divergențe… Nu e foarte măgulitor felul în care îți prezinți părinții. De ce ai făcut acest film? De ce ar face cineva un astfel de film?

Este o întrebare complexă și poate cea mai importantă… Încep prin a vorbi despre memoria părinților mei. Amândoi s-au dus și nimeni nu va numi vreo stradă sau vreo clădire după ei. Nu au fost niște oameni importanți, ci au fost oameni de rând, cum s-ar spune. Au fost oameni needucați, dar care s-au străduit, având limitările lor, să dea tot ce a fost mai bun copiilor, ca să aibă o viață cât se poate de bună. În general, copiii își văd părinții ca pe niște persoane speciale. Pentru mine ei au fost totul.

După moartea lor mi-am dorit ca ei să nu dispară de pe planeta asta în anonimat. Alt motiv ar fi că eu, fiind actor și regizor, i-am văzut ca pe cei mai buni actori care au existat vreodată. Am lucrat cu peste 4000 de actori în L.A și nu am văzut unii mai buni ca părinții mei care știau în mod natural ce să spună și ce să facă atunci când se aflau în fața camerei de filmat. Au fost niște spirite foarte puternice și nu aș vrea ca ei să fi dispărut fără să fie văzuți și de alții.

Rușinea este prezentă foarte mult în România. Se spune mereu uite, această persoană este dintr-o familie „bună”, cu alte cuvinte face parte din partea de sus a ierarhiei sociale, în care dacă familia nu este „bună” înseamnă că este inferioară. Și nu este așa.

Da, dar nu îi prezinți într-o lumină favorabilă…

Uneori, nu, uneori, nu… Așa este… Și asta este parte din ce am vrut să fac. Mie, de multe ori în viață, mi-a fost rușine de ei, când eram mai tânăr. Dar ca adult, acum, îi iubesc. Îi celebrez, vreau să fiu mândru de ei. Asta s-a schimbat în timp.

Am început să-i filmez în 1998 și atunci țin minte că mă apăram cumva de ei cu ajutorul camerei de filmat. Ne adunaserăm cu toții la nunta fratelui meu, Georgică, și aveam în minte să fac un film din care ei să iasă vinovați, că uite cum sunt și ce mi-au făcut ei mie. În același timp eram conștient și de un anume geniu pe care îl aveau, un geniu de tragicomedie… În timp ce filmam, vedeam asta. Deci filmul a început de la nevoile mele, ale fostului copil neauzit, neiubit, neîncurajat, dar și de la revelația de adult, de regizor asupra unui subiect foarte interesant.

Ce vrei să vadă spectatorul, cu ce să rămână? Ce să simtă?

Eu vreau să vadă acest film oamenii care poate au avut aceeași dinamică acasă și să înțeleagă că asta este ok. Și că pot face ceva cu viața lor, chiar dacă au trăit într-o asemenea dinamică și, mai ales, să nu le fie rușine cu ea și cu familia lor. Rușinea este prezentă foarte mult în România. Se spune mereu uite, această persoană este dintr-o familie „bună”, cu alte cuvinte face parte din partea de sus a ierarhiei sociale, în care dacă familia nu este „bună” înseamnă că este inferioară.

Și nu este așa. Noi suntem oameni cu toții și mândria noastră vine din faptul că avem puterea de a ne asuma pe noi înșine. Nu suntem „doamna inginer” sau „domnul doctor”, ci suntem autentici, suntem cei de sub aceste titluri. Adică este ok că avem profesii și că suntem cineva, dar cine suntem noi acasă? Ei bine, asta niciodată nu expunem…

Apropo de rușine. Se vor întreba oamenii: nu i-a fost rușine să-și arate părinții certându-se?

Eu văd în cearta lor mai mult decât o ceartă. Eu văd o simfonie, o rapsodie română, poate… În înjurăturile lor, în cearta lor era și dragoste, dar și un mod de a comunica. Ei și râdeau în timp ce se certau, dacă ți-ai dat seama de asta, se întorceau spre cameră și spuneau „vezi ce i-am făcut?”…

De la 10 ani ai trăit în America. De ai ales actoria?

Pentru că am avut parte de puțină actorie în familie în copilăria mea, și pot spune că niciodată, nici când am jucat eu la televizor sau pe Broadway, nu am fost la fel de bun ca ei, asta este cert:), cu toate școlile pe care le-am făcut. Dar actoria a venit mai ales din dorința mea de a fi altcineva, de a juca alte persoane! Pe urmă, nu am fost auzit și apreciat copil fiind, așa că am simțit nevoia să fiu auzit și apreciat de mult mai multă lume ca actor. Nu era destul pentru mine să conving o persoană să mă iubească, puteam face asta la nivel global.

Cu Sydney Pollack

Ce ai învățat de la ai tăi despre iubire?

Am învățat că este prea prețioasă ca să fie aruncată la gunoi. Și că e foarte rară.

Crezi că românii vor râde sau vor plânge la acest film?

Eu sper că amândouă, dar mai ales sper să râdă și să plângă pentru că se văd pe ei.

Cât timp ai filmat pentru documentarul „Mrs. Buică”?

În 1998, 2000, 2002, 2007, 2011, 2014, 2015 și acum, la parastasul de 7 ani de la moartea mamei.

De ce ai ales ca titlul să fie acesta: „Mrs Buică”, deși e vorba despre amândoi părinții tăi în acest film?

Pentru că mama ar fi dorit să rămână în amintire ca doamna Buică. Cred că toată viața ei și-a dorit să fie o doamnă. Ce înseamnă o doamnă? Poate o femeie care are niște probleme de sânătate mintală cu care se luptă elegant, poate o femeie care face totul pentru copiii ei…

Ea a mers înainte.

Da. Și eu și fratele meu suntem doi oameni care nu au făcut umbră pământului degeaba, deci contribuția părinților mei nu a fost zadarnică.

Veneau la spectacolele tale de pe Broadway?

Nu, nu prea erau interesați de ceea ce făceam eu în cariera mea, ceea ce la început m-a durut, dar apoi am început să-i înțeleg… Ei mă vedeau mereu ca pe copilul lor de 5 sau 6 ani… Se lăudau cu mine la ceilalți, dar mie nu mi-au spus niciodată „bravo”. Nu era în vocabularul lor, pur și simplu și a trebuit să accept asta. Așa cum nici „te iubesc” nu am auzit în casă până pe 18, 20 de ani.

Ce părere aveau despre meseria ta?

Îmi spuneau că-mi pierd timpul și mai bine mă fac chelner, că sigur voi câștiga mai bine. Însă după ce mama a văzut că vin și bani din meseria mea a zis „bravo, ai reușit, ai făcut ceva cu viața ta.” Odată ce au venit banii, nu mai eram o rușine, ci un om care s-a realizat. Era nevoie de o astfel de confirmare, e ok, am făcut pace și cu asta.

Ai divorțat.

Da. Ea m-a lăsat pe mine.

Care este regretul legat de acest divorț?

Că nu am fost persoana de care avea nevoie soția mea.

De ce?

Pentru că exact ca tatăl meu, aveam nevoie să am mai multe prietene. Nu eram gata să fiu doar cu o singură femeie. Nu eram gata să am o familie, așa cum dorea ea, și nu puteam aprecia o persoană ca ea, deși este cea mai fenomenală femeie pe care am cunoscut-o vreodată.

S-a recăsătorit?

Da, are și doi copii.

Dacă eu jucând, nu mă pun în pericol, nu-mi asum riscuri, nu scot din mine ce nici nu știam că am, mă întreb de ce o fac?

 

Ai repetat în viață modelele părinților tăi?

Da, dar m-am și luptat cu ele. Și mă lupt în continuare! Vreau să fiu un altfel de bărbat decât tatăl meu, mă lupt cu tot felul de dependențe, dar am ajutor în această luptă. Am un mediu de suport, ceea ce părinții mei nu au avut niciodată. Dar mie nu-mi place să mă dau cu capul de același perete spunând „asta este”. Nu! Este ok să te lupți ca să ai o viață fericită, să ai satisfacții, să ai viața pe care ți-o dorești!

Vorbește-mi puțin despre activitatea ta din Statele Unite unde ai avut o școală de actorie de mare succes. O mai ai?

Nu, am renunțat la ea.

De ce?

După atâta timp nu a mai meritat, pentru că actorii vor acum un succes foarte rapid, nu sunt îndrăgostiți de artă. Se dorește expunere publică foarte rapidă, bani și cam atât. Apoi au fost niște probleme cu cei cu care lucram și, pentru că nu m-am mai putut concentra pe artă, m-am retras.

Ți-e dor să te întorci la asta?

Nu. Mi s-a propus să fac și în România, dar dacă cineva nu iubește meseria asta ca mine, de ce să ne pierdem timpul împreună? Prin cursurile pe care eu le fac, schimb filosofia de viață a celui care vine la mine, ori nu se vrea asta. Se dorește ca numele meu să apară pe Cv-ul lor, și cu asta, gata. Ori nu este așa.

Actoria este o meserie în care se învață mereu?

Absolut.

Și ce actori ți-ar plăcea să antrenezi?

Ori foarte tineri, 18 ani, ori actori care au trecut prin industrie și care vor să schimbe ceva ce nu merge, sau au un gol în suflet. Pentru că, dacă eu joc și nu mă pun în pericol, nu-mi asum riscuri, nu scot din mine ce nici nu știam că am, mă întreb de ce o fac?

Cum este industria americană de film?

Bazată pe profit, clar. În Europa există o mare diferență față de America și anume că aici, pentru unele proiecte banii vin de la stat, ceea ce oferă o anumită relaxare. Aici sunt două lucruri de remarcat: pot face ceva numai pentru mine și prietenii mei, că nu mă interesează publicul, eu sunt deja plătit. Pe de altă parte, am libertatea să spun ceea ce vreau. În America, dacă primești 100 de milioane de dolari pentru un film, trebuie să produci cel puțin 150 de milioane. Artă, neartă, nu interesează pe nimeni. De aceea, filmele mai mici dispar din Los Angeles.

Revenind la film… A avut un rol terapeutic această expunere a familiei tale?

Da. Orice persoană creativă care face un proiect simte că efectul lui este și terapeutic. În cazul meu, finalizarea acestui proiect după 24 de ani, mă ajută să merg mai departe, îmi dă această libertate, deci efectul este clar terapeutic, pentru că acum pot să închid un capitol.

Am transformat femeia în obiect, pentru că așa era mai simplu

 

Și ce capitol vei deschide?

E de văzut. Sunt foarte emoționat să văd ce va veni, ce-mi va prezenta viața de acum înainte. Am fost prea ocupat cu memoriile, cu amintirile, cu toate astea ca să fiu atent la ce-mi oferă viața.

Care este partea ta favorită din film?

Cea în care, cu o lună înainte de a muri, mama mea a văzut momente din film și a râs. Spunea „uite, astea nu sunt scrise dinainte, astea sunt de la mine!”referindu-se la faptul că găsise niște texte pe care le-a spus ca să râdă oamenii… S-a apreciat pe sine ca actriță, a și vrut de altfel să fie actriță. Chiar a jucat puțin prin anii 50. Însă în acest film ea văzut cine ar fi putut să fie și asta m-a făcut mândru.

Cui îi este dor de tine în America? Pe cine ai lăsat acolo?

Prieteni, desigur. Unul dintre ei a și murit, Andrei Belgrader, un regizor american de origine română, foarte special… Mi-e dor de toți cei cu care am lucrat vreodată, 4000 de copii, de tineri, uite că nu am avut copii, dar i-am avut pe ei. I-am ghidat pe toți cu dragoste, pentru că fără ea nu se poate în meseria asta…

Ce ai învățat despre femei de la tatăl tău? Și apoi din experiența proprie?

Tatăl meu spunea că trebuie să ai experiențe sexuale cu femei cam tot timpul… Că ea este un fel de obiect. E clar că asta am făcut și eu, după care mi-am dat seama că nu merge așa. Și am avut, ca și în film, o discuție cu el în care îl întrebam cum să te însori cu cineva dacă nu ești îndrăgostit?

Îmi spunea că întâi o plimbi cu mașina, apoi o duci la dans și apoi faci sex cu ea și pe urmă să te însori cu ea. Nu înțelegea chestia asta cu atracția mutuală… Am încercat să nu fac ca tatăl meu, dar nu am avut succes tot timpul. Am transformat femeia în obiect, pentru că așa era mai simplu. Pentru un bărbat este mai simplu să se țină departe de femeie, să nu se deschidă în fața ei.

De ce?

Ca să nu fie vulnerabil, așa cred mulți bărbați! Că dacă mă deschid în fața unei femei, atunci ea, din obiect, devine persoană și asta implică altceva.

Românii joacă într-o comedie absurdă, iar fascinant este că își dau seama de asta

Cum respiri aerul din România?

Dificil, în special vara:) E un amestec de căldură, umiditate și gaze care mi-au făcut foarte rău, am și ajuns la spital din cauza asta…

În afară de asta, ca să îți răspund la întrebare, am avut așteptări enorme când am venit aici. Mă așteptam să fiu primit ca fiul risipitor întors acasă. Dar nu a fost așa.

Uneori îmi place, uneori nu-mi place, dar nu poți vorbi despre România, ci despre oamenii din România. Am fost mai atent la alegerea celor din preajma mea și acum „respir” mai bine…

Românii au un fel de umor. Parcă jucăm cu toții într-o comedie…

Da, românii joacă într-o comedie absurdă, iar fascinant este că ne dăm seama de asta. Oamenii se ceartă pe stradă, dar în același timp, așa cum făceau și părinții mei, în timpul ăsta râd, rar se ajunge la pumni sau poliție. Dar ne place jocul ăsta, avem teatrul în noi, ca români. Ne place să jucăm mereu…

Mama ta vorbea în film deseori despre Dumnezeu, avea icoane în camera ei. Ai moștenit asta?

Nu am aceeași relație pe care a avut-o mama mea cu biserica, din punctul meu de vedere popii și biserica se interpun între om și Dumnezeu. Sunt ca niște agenți ai lui Dumnezeu, iar Dumnezeu nu are nevoie de agenți. Uite, am făcut parastasul mamei de 7 ani și au fost multe momente în care am simțit că este Dumnezeu acolo, dar preoții se grăbeau că aveau mai multe parastase la care să ajungă și asta a transformat totul în ceva cotidian, banal…

Pentru un om care a crescut fără cuvântul „iubire” în casă, l-ai pronunțat deseori în acest interviu. Asta este o formă de vindecare?

Este o formă de supraviețuire.

 

Lasă un comentariu:

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *