Irina Petrescu : "Am fugit de la Hollywood pentru că eram îndrăgostită"

Irina Petrescu

În iulie 1997 realizam la Radio Total o emisiune care se numea „Clubul de vară” în care, zilnic, aveam invitați actori și oameni de scenă care răspundeau la întrebările mele și ale ascultătorilor și cu care stăteam de vorbă cam o oră, ascultând și muzică, desigur.

Printre invitați, pe o casetă (da, o casetă audio, cu bandă din aceea din alte vremuri, da), dintr-o cutie veche, am găsit-o pe actrița Irina Petrescu într-un interviu  pe care vi-l dăruiesc cu emoție… Mă intimida, era o actriță de talie mondială, avea o frumusețe ieșită din tipare și, mai ales, era rece și aparent inabordabilă.

Irina Petrescu avea o eleganță extraordinară. Te ridicai automat în picioare când intra pe ușă. Irina Petrescu avea atunci 56 de ani, iar peste 6 ani avea să dispară dintre noi…

Luna aceasta se împlinesc 8 ani de când nu mai este…

Era misterioasă, frumoasă, serioasă, chiar gravă… Se știau tot felul de istorii despre ea, povești de iubire fantastice, fusese iubita lui Ștefan Iordache, a lui Virgil Ogășanu, dar, mai ales a lui Adrian Pintea, un actor cu 13 ani mai tânăr decât ea. Ce povești, ce secrete…


Un chip expresiv, o fascinantă putere emotivă, o prezență care onorează, actrița Irina Petrescu este aici, în studio. Bună dimineața, doamnă!

Bună dimineața!

Iată, aveați, n-aveați treabă, la 11 fix ați ieșit în târg:)

Nuuuu, am ieșit chiar de la ora 10, ca să fiu aici la 11:)

Corect. Vă treziți devreme de obicei?

Nici prea devreme, nici prea târziu, mai ales că acum sunt, în mod „clandestin”, într-o vacanță…

Cum adică?

Noi nu am intrat în mod oficial în vacanță, asta se va petrece la 1 august, dar cum spectacolele în care joc eu nu mai sunt deocamdată, iar în ce se repetă nu am rol, sunt într-un fel de vacanță anticipată și diminețile le petrec într-un program lejer: fac piața, gătesc…

Ce gătiți?

În general, lucruri care nu necesită procese îndelungate de fierbere sau coacere și care nici nu consumă mult timp. Nu-mi place să pierd timpul.

Doamnă Irina Petrescu, vă considerați o femeie puternică?

Cred că da.

Ce înseamnă, de fapt, asta?

O femeie care nu se sperie prea ușor. Și eu nu mă sperii prea ușor, deși ultima oară când m-am speriat a fost acum două săptămâni când a fost o furtună teribilă care, pe măsură ce se apropia de locul unde stăteam, undeva în afară Bucureștiului, căpăta proporții de catastrofă.

Romanian film actress Irina Petrescu (1941 – 2013), UK, 11th September 1968. (Photo by Evening Standard/Hulton Archive/Getty Images)

De oameni vă e teamă?

Nu, niciodată.

V-ați găsit un echilibru? Cum? Cum se ajunge la echilibru?

Cred că echilibrul e un dat natural, e ceva ce ține de temperament, dar se poate și educa dacă acasă, în familie, ești învățat să fii atent nu numai la ce-ți dorești tu, ci și la ce-și doresc ceilalți… Momentul de criză apare în viață atunci când simți neputința de a face ceva, de a avea ceva, ori înțelepciunea de a aștepta, de a răbda, de a te mulțumi cu ceea ce ți se oferă este salvatoare și se poate educa. Dar cred că, înainte de toate, este o chestiune de „dat” personal.

Eu cred că omul ar trebui să facă un efort concentrat pentru a exista cu folos în timpul ce i-a fost dat.

Actorii intră în politică, se manifestă în acest domeniu. Cum vedeți asta?

Actorul este un cetățean, chiar dacă este actor, are dreptul de a spune ceea ce crede, are dreptul de a amenda realitatea strâmbă. Eu salut asta. De ce un actor nu ar avea dreptul de a face politică?

Poate pentru că politica pătează?

Nu, ea este o vitrină care expune și mai violent personalitatea unui individ. De asta poate că „spectatorul cetățean” este uneori deranjat de „actorul cetățean” care este și un om politic afișat. Eu am încredere însă în actorul care face politică…

Cum vă simțiți în București? Sunteți argeșeancă, sunteți o mare iubitoare de natură…

Mă sufoc de cald și mi se pare un oraș mult prea murdar pentru gustul meu, dar asta se poate repara fără să așteptăm ceva de la vreo primărie, ci chiar de la semenii noștri de la care am speranța că se vor lumina, că vor ajunge să iubească locul în care trăiesc, să-l respecte…

Există vreun oraș în care v-ați simțit ca acasă, sau ca în București?

Mult mai bine decât la București m-am simțit la Piatra Neamț unde am stat de curând 10 zile, invitată fiind la Festivalul Teatrului Tineretului și unde am petrecut un timp de vis. M-am bucurat de liniște, de curățenie, de deschiderea oamenilor din jur. Absolut minunat, a fost exact așa cum găsim în cărțile lui Sadoveanu. Și apoi, la vreo 7 zile de la Piatra Neamț, am ajuns la Sibiu, un oraș pe care l-am redescoperit cu uimire! L-am găsit neschimbat, „nebuticarisit”, neinvadat de mărfurile de târg care umplu și mânjesc Bucureștiul ăsta sărman cu toate sclipirile de mucava (în acei ani erau tot felul de „buticuri”, adică un fel de coșmelii pe trotuare unde se vindeau lucruri multe și de proastă calitate, peisaj dezolant pe atunci-n.m). Ei bine, la Sibiu, exact din locul de unde am cumpărat pâine și smântână delicioasă acum 15 ani, când făceam un film acolo, am cumpărat și acum pâine și smântână și am descoperit că erau la fel de bune ca atunci.

Iar din afara țării, cred că Dublinul m-a făcut să mă simt foarte bine, dar și Sankt Petersburgul la fel. Și, de curând, am fost la New York unde am înțeles conceptul de oraș „buricul pământului”, fiindcă acolo orice om, oricât ar fi de bogat sau de sărac material sau spiritual, își găsește locul. Este orașul tuturor oamenilor.

Și Valentin Uritescu îmi spunea asta ieri…

Da, cred că oricine merge acolo, ajunge la aceeași concluzie…

Criză apare în viață atunci când simți neputința de a face ceva, de a avea ceva, ori înțelepciunea de a aștepta, de a răbda, de a te mulțumi cu ceea ce ți se oferă este salvatoare.

Nu v-ar tenta să plecați?

Nu, nu m-a tentat la 20 de ani, de ce m-ar tenta acum?

Ce faceți cu timpul dvs?

Îl folosesc cum cred că este mai bine. Mi se pare că asta este marea provocare a omului, să-și folosească timpul cu înțelepciune… Și revin la întrebarea despre echilibru care aștepta un alt răspuns poate, și anume că eu cred că omul ar trebui să facă un efort concentrat pentru a exista cu folos în timpul ce i-a fost dat. Nici să nu termine ce are de zis și de făcut înainte de vreme, nici vreme lui să nu se termine înainte de a spune ce are de spus. Acesta este echilibrul…

Întâlnirea dvs cu regizorul Liviu Ciulei a fost cea mai importantă, cea care v-a determinat cariera… Cum l-ați descrie pe Liviu Ciulei?

Cea mai covârșitoare personalitate pe care am întâlnit-o. Întâlnirea cu Liviu Ciulei a fost definitorie pentru cariera mea și cred că orice tânăr cu care a lucrat a rămas marcat definitiv de stilul lui de lucru, de blândețea, de insistența cu care știa să capete tot ce voia de la un actor.

Evident că sunt îndrăgostită de el, așa cum era și este orice făptură feminină care intră în conul de lumină al acestei mari personalități. Dar dacă ați citit cumva revistele care titrează că actrița Irina Petrescu a fugit de la Hollywood pentru că era nebunește îndrăgostită de Liviu Ciulei, să știți că e pe jumătate adevărat. Am fugit de la Hollywood pentru că eram nebunește îndrăgostită, da, dar nu de Liviu Ciulei:)

Lasă un comentariu: