Am avut ocazia (mulțumesc editurii Humanitas) de a-i lua un interviu telefonic domnului Eric-Emmanuel Schmitt. S-a întâmplat acum câteva zile și momentul a coincis cu ziua sa de naștere. Pe 28 martie scriitorul a împlinit 59 de ani.

Autor a peste 40 de cărți, iubitor de muzică și credincios în Dumnezeu care i S-a revelat într-o noapte, în deșertul Sahara în urmă cu 31 de ani, domnul Schmitt crede că omenirea pierde ocaziile de a se plictisi și, deci, pierde literatura ca o compensație împotriva plictiselii.

De curând am citit „Răzbunarea iertării”, cartea care m-a pus pe gânduri, așa cum se întâmplă cam cu tot ce scrie domnia sa, de altfel.

Încep prin a spune că ultima dvs carte de nuvele tradusă în România, „Răzbunarea iertarii”, apărută la Editura Humanitas, m-a luat prin suprindere. Nu m-aș fi gândit niciodată că cele două cuvinte se pot alătura. Răzbunarea și iertarea. Cum se poate? Ori ne răzbunăm, ori iertăm. Sau?

(râde) Ei bine, în viață, când ni se face un rău, avem două reacții: fie de răzbunare, fie de iertare. Și sunt niște reacții omenești. Și, în fine, dacă examinăm foarte precis ce se întâmplă în mintea și în sufletul nostru, ajungem la concluzia că totul este mai complicat decât atât. Există tot felul de iertări. Există iertarea altruistă, generoasă, dar există și iertarea, să îi zicem, pragmatică, și există chiar iertări egoiste. Iertăm pentru a avea pace, pentru a face pace cu celălalt sau pentru a face pace cu noi înșine. Mai sunt însă și alte forme de iertare care sunt, de fapt, forme subtile de răzbunare. Acesta a și fost intenția mea cu cartea acesta și cu cele câteva povestiri din ea: să studiez iertările ca pe fațetele unui diamant. Unele sunt foarte pure, altele foarte impure.

Care este rolul scriitorului azi, într-o lume care se schimbă cu atâta viteză? Are el puterea de a opri timpul?

Nu, nu-l poate opri, dar îl poate explora. Scriitorul este cel care îl face pe cititor să călătorească prin condiția umană, prin complexitatea umană, prin labirinturile psihologiei umane, până la urmă. Scriitorul este un fel de ghid care îl ia de mână la cititor și îl face să descopere profunzimea, complexitatea și bogăția naturii omenești.

Cred că aceasta este o funcție importantă a scriitorului. Poveștile pe care le spunem nu sunt doar povești, ci sunt moduri de a aprofunda percepția realității, moduri prin care îi descoperim pe ceilalți. Eu cred realmente în necesitatea poveștilor și ficțiunii pentru a simți și înțelege lumea.

Pentru mine, adevăratul marker al timpului nu este matematica, cifrele și anii, ci să văd cum dispar oamenii iubiți care erau și care nu mai sunt.

Un regizor roman îmi spunea ca teatrul suferă azi, ca nu se mai creează personaje puternice, care să rămână în istorie. Numai unul este Hamlet, numai unul este Richard, dar un erou modern nu există. De ce?

Cred că acestea sunt perspective false. Epoca noastră produce narațiuni care vor rămâne, dar pentru a le cunoaște trebuie să fim atenți la ele. E o greșeală să credem asta.

Dar nu mai sunt eroi precum Regele Lear…

Pentru ca un Lear sau un Hamlet să apară în secolul XVI a fost nevoie ca ei să „trăiască” în acel secol … Când a murit Molière, nu se știa că a dispărut marele geniu al artei dramatice din Franța. Oamenii au spus : actorul Molière a murit. Apoi, progresiv, în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, se vorbea despre el ca despre un bun autor de comedii al secolelor precedente. Apoi au descoperit că merita să intre în istorie, iar la Revoluție s-a uitat că el scria pentru nobili, despre aceste personaje de balet, despre servitoare și țărani, apoi, în secolul al XIX-lea s-a descoperit profunzimea unor piese ca Mizantropul, sau Tartuffe… Franța avea nevoie să se opună Angliei, deci dacă Shakespeare a fost un geniu al artei dramatice engleze, francezii au spus noi îl avem pe Moliere. Deci avem și noi un geniu de aceeași anvergură. Aceste lucruri se construiesc. Posteritatea se construiește în prezent. Cine a spus că azi nu se mai nasc personaje memorabile, deși sunt sigur că este cineva foarte inteligent, greșește, din punctul meu de vedere.

„Vârsta e ceva despre care îmi vorbesc ceilalți”

La ce lucrați acum?

Sunt pe cale să scriu o carte foarte intimă, care se numește Jurnal al unei iubiri pierdute, este jurnalul pe care îl scriu în ultimii 2 ani care au trecut de la moartea mamei mele. Sunt pe cale să dau formă acestui jurnal, scot din el ceea ce este foarte personal, dar vreau să împărtășesc cititorilor mei intimitatea durerii, a amintirilor, a melancoliei și a nevoii de a trăi.

Mama mea credea că avem o datorie să fim fericiți. Când ea a plecat, mi-a fost foarte greu să exersez această datorie. Este o carte în care povestesc despe doliu și datoria de a fi fericit și despre cum mergem către lumină atunci când avem impresia că totul este întunecat.

Scrieți cu bucurie și plăcere. De unde vine energia aceasta pozitivă ce se simte în carțile dvs?

Pe de o parte ea este în firea mea, am un temperament optimist și fericit, apoi e reflexivitatea, apoi sunt credința și conștiința acesteia. Cred că e și gândirea mea „de vină”, pentru că eu sunt filosof prin educație și meserie, și nu văd interesul filosofic în a cultiva pesimismul, tristețea. Nu văd interesul social și politic în a-mi deprima contemporanii. Cultiv bucuria în mod voluntar, uneori cu dificultate, pentru că este dificil.

În cartea mea, Noaptea de foc, am povestit că la 28 de ani am intrat în deșertul Sahara ateu și am ieșit credincios. Ce este credința? Este încrederea în mister. Când credem, nu știm nimic în plus, dar avem încredere.

Ce doriți să transmiteți cu fiecare carte pe care o scrieți ?

Pentru mine, fiecare carte e o aventură, dar și o călătorie diferită în umanitate. Cultiv viața, bunăvoința, toleranța și înțelegerea altora, folosesc o morală și o filosofie care sunt și criterii, dar și un veritabil sol în care îmi înrădăcinez poveștile.

Ați împlinit 59 de ani. La mulți ani! Ce înseamnă vârsta pt dvs?

O abstracție. Cifrele pe care ni le dăm ca vârstă sunt o abstracție. Nu le simt în suflet și aproape deloc în corp. Mi se pare că cineva îmi face o glumă proastă spunându-mi că am împlinit 59 de ani. În mintea mea nu am această vârstă. Vârsta e ceva despre care îmi vorbesc ceilalți.

Dar timpul trece, nu-i așa ?

Timpul trece, evident. Dovada este că cei pe care îi iubim dispar. Acesta e adevăratul marker al timpului. Pentru mine, adevăratul marker al timpului nu este matematica, cifrele și anii, ci să văd cum dispar oamenii iubiți care erau și care nu mai sunt. Aceasta e adevărata percepție a timpului.

De ce vă este teamă? Timpul ne duce către un sigur final…

Nu prea avem de ales… Dar putem alege cum ne ducem spre acel final: trăind sau așteptând. Eu prefer să trăiesc. Eu accept cu înțelepciune vârsta, cred că este un cadou. E un cadou să ai ani de viață și aș primi și mai mulți, atâția câți îmi vor fi dați în plus.

Dumnezeu. I-ați scris scrisori, dar El v-a răspuns?

Mereu și de fiecare dată. Dumnezeu nu răspunde cu cuvinte, el răspunde prin bucuria cu care trăim pe lume, Dumnezeu răspunde cu forța pe care mi-o dă să scriu, cu forța de a trăi și a iubi, pentru a avea credință. M-a întrebat cineva dacă mă îndoiesc de Dumnezeu și am răspuns că nu, eu mă îndoiesc ÎNTRU Dumnezeu. Credința este precum valurile mării. Există flux și reflux, valuri care vin și care pleacă. Este mai puternică sau mai slabă uneori, dar ea nu cedează niciodată. Deci mă îndoiesc ÎNTRU Dumnezeu, precum un val se mișcă în mare.

„Sunt destul de îngrijorat pentru cei de azi care nu prea mai au ocazii de a se plictisi”

De ce credeți că vi s-a revelat Dumnezeu ?

E o grație, ceva inexplicabil. Nu e ceva ce merit, și nu e ceva ce eu să fi cerut. Eu am fost ateu, îmi era bine așa și nu îl căutam pe Dumnezeu. Este o grație incomprehensibilă și nejustificată, dar, după ce am primit-o, am încercat să mă arăt demn de ea. Înainte nu fusesem demn de ea. Însă de atunci încerc să mă arăt demn.

Ce părere aveți despre culpabilitate? Suntem noi niște vinovați?

Da, mai ales în ultima povestire vorbesc despre culpabilitatea acestui aviator care l-a ucis pe Saint Exupery și care nu poate să se ierte pe sine. Este mereu vinovat în ochii săi proprii.

Va încerca să găsească un fel de mântuire prin sacrificiu. Eu sunt foarte aproape de acest mod de gândire. Răul pe care l-am făcut în viață, căci am făcut rău, prin indiferență, uitare sau inconștieță, pentru că viața mă obliga să fiu altundeva decât acolo unde trebuia să fiu, pe scurt răul aceasta, nu mi-l iert. Mă simt mereu vinovat. Apropiații îmi spun că ar trebui să mă iert, căci am dreptul la fericire. Și le răspund că prefer să fiu vigilent, decât fericit. Amintirea răului mă face vigilent să nu-l repet și prefer așa decât amnistia și iertarea. Vreau să fiu o persoană mai bună, decât să fiu una mai fericită.

Tinerii spun azi totul în câteva secunde de video. Cuvintele devin tot mai scurte. Sunteți pesimist în legătură cu viitorul cititului?

Sunt destul de îngrijorat pentru cei de azi nu prea mai au ocazii de a se plictisi. Lectura era ceva ce ne servea pentru când ne plictiseam. Luam o carte, pentru că nu știam ce să facem și ne trezeam în altă lume. Era o bogăție foarte mare. Eu am citit, pentru că eram singur în casa cea mare a părinților mei, care se găsea în mijlocul câmpiei și lângă o pădure. Am citit, am citit, am citit, prietenii mei erau Dumas, muschetarii, cărțile. Cred că epoca noastră nu mai are acces la plictiseală. Și, deci, nu mai are acces la lectură ca o compesație a plictiselii.

Prefer să fiu vigilent, decât fericit. Amintirea răului mă face vigilent să nu-l repet și prefer așa, decât amnistia și iertarea.

Ați vorbit public despre „Carmen” de Bizet, despre care ați spus că este unul misterior. De ce?

Carmen este personajul cel mai puternic din literatură, după părerea mea. Nietszche ne vorbește despre Supraom în filosofie, dar în literatură, Carmen  este acest Supraom. Nietszche adora această opera și se plimba cu partitura la el. A scris texte pentru Bizet și împotriva lui Wagner și s-a vindecat de Wagner prin Bizet. Ce nu a spus însă este că acest Supraom era Carmen. De fapt, Supraomul era o Suprafemeie.

Credeți că există, sau se va ajunge la Supraom?

Ceea ce contează este că avem mai multe modele de împlinire. Putem avea modelul lui Carmen și pe cel al Lui Isus, în același timp. Este cazul meu. Carmen, pe de o parte, ca ființă care e ea însăși, independent de legile societății, de norme și conveniențe, un exemplu magnific de ființă solară. Și, în același timp, pot avea în mine o imagine a lui Isus care e generozitatea, împlinirea, înțelegerea celuilalt. Sunt modele care merg împreună, deși sunt la poli diferiți. Dar omul este plin de paradoxuri și de tensiuni.

Vă multumesc domnule Schmitt și închei reamintindu-vă și eu că, da,  aveți dreptul la fericire:)

(râde) Da, mulțumesc, câteodată chiar mă descurc destul de bine cu asta…