Mădălina Preda : "Creierul este cel mai important organ în #anatomiabinelui"

Mădălina Preda

Împreună cu colegele mele din #ACinceaPutere am decis să scriem despre #anatomiabinelui. Adică despre oamenii care ajută la scară mare. Cum este și Mădălina Preda pe care am descoperit-o prin Ovidiu Mureșanu pe care l-am văzut, pe Instagram, firește, ducându-se la ea acasă unde se adunau ajutoare pentru refugiați.

Am văzut-o apoi pe Mădălina mutându-și activitatea într-un depozit de pe bd Iuliu Maniu unde ajutoarele, din ce în ce mai multe s-au adunat din ce în ce mai des.

Mădălina are o capacitate specială, o calitate rară, anume aceea că știe să organizeze lucrurile în mod profesionist. Adică asta este meseria ei! A făcut școală de profesionist în organizare și îmbină, în felul în care face lucrurile, empatia cu pragmatismul și calculul rece. Spune că binele colectiv este haotic și că este nevoie de oameni ca ea care să trieze, să clasifice și să eticheteze lucrurile pentru ca ele să ajungă EXACT acolo unde sunt necesare.


Mădălina Preda, te-am întâlnit cu ocazia colectării de ajutoare pentru refugiații ucrainieni. Mai întâi ai făcut asta acasă la tine, apoi într-un depozit din Militari. Iar felul în care îți faci treaba este foarte organizat. Transmiți exact de lista de lucruri de care este nevoie unde și când. De unde îți iei informațiile?

De pe teren. Din spitale și nu numai. Eu comunic cu directori de spitale din Odesa și din alte orașe, mai vin la mine și informații de genul „8 tabere de refugiați de lângă Odesa au nevoie de următoarele lucruri…” Am început prin a trimite foarte multe alimente, apoi medicamente prin Crucea Roșie. Și nu mă întreba cum au ajuns la mine contacte ale unor primari ucrainieni sau ai unor directori de unități medicale, dar au ajuns…

Tipul ăsta de organizare îți este obișnuit? Așa ești tu?

Nu, nu cred… Mama mea îmi spunea că sunt dezordinea întruchipată. Dacă ar fi știut mama ce urma să fac, ar fi râs:) A murit înainte să mă apuc eu de organizare. Dar mintea mea a fost mereu structurată, de aceea am și putut face două facultăți în paralel.

Ce facultăți?

Regia de Teatru pe care am terminat-o cu 10 și ASE-ul, la Relații Internaționale.

Și ai făcut regie de teatru?

Nu, nu am apucat… Începusem un proiect la Creangă, „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” , dar a făcut mama primul ei cancer, așa că m-am oprit.

Ce joburi ai avut?

Am lucrat în televiziune, mai întâi am fost clachetistă, adică am bătut clacheta, apoi am ajuns destul de repede regizor, apoi am ajuns la conținut. Realizez conținut pentru showuri tv, adaptez formate internaționale la valorile și tipicul mediului cultural românesc.

Japonezii se uită la spațiul lor ca la o bucată de aur, noi ne uităm la al nostru ca la un hambar.

Dar de 4 ani ești un organizator profesionist.

Corect. Asta este o meserie care s-a transformat într-o industrie în vest. Organizarea profesionistă există de prin anii 70, de când au apărut consultanții într-ale organizării, cei care ajutau oamenii să-și pună casele în ordine. Ce făceau ei? Creau sisteme personalizate pentru client în funcție de etapa vieții în care se afla acesta. De prin anii 90 meseria a început să fie și teoretizată.

Marie Kondo este unul dintre professional organizer?

Da, și a fost una dintre personalitățile vizibile ale acestui domeniu, a apărut în multe documentare și interviuri la televizor. Ea este o japoneză care a învățat la școală despre organizare! Japonezii sunt, de altfel, cei mai buni în planning și organizare de pe planetă, pentru că fac asta încă de mici.

Ce nu am ști noi să facem în casa noastră și de ce am avea nevoie de ajutor?

Pentru că noi relaționăm în general foarte prost cu spațiile noastre. Căutăm spații mari pe care să le umplem, pe când japonezii caută spațiile mici pe care să le cinstească. Japonezii se uită la spațiul lor ca la o bucată de aur, noi ne uităm la al nostru ca la un hambar.

Organizarea începe cu psihicul.

Și atunci organizarea este mai degrabă fizică?

E prea puțin fizică, adică a lucrurilor! Este o organizare mai întâi a psihicului! Trebuie să fii ordonat în interior, să știi care sunt prioritățile, să știi care sunt obiectivele, să te întrebi cum vrei să fie casa ta, cum să faci ca să fie așa cum o vrei? Care sunt obiceiurile mele de consum? Care sunt valorile mele care se exprimă în mediul meu? Ce vreau eu să încurajez eu în perioada asta?

Cum sunt casele din România?

Halte cu puncte fixe. Noi nu suntem obișnuiți să mutăm lucrurile prin casă. Dacă schimbăm mobila o dată în viață e mult! Casa trebuie să fie un organism care se mișcă împreună cu tine!

Dă-mi niște exemple!

Uite, noi suntem perfect echipați să luăm lucruri. Dacă tu îmi dăruiești ceva, eu voi primi cu bucurie!

Dar…

Dar acum am un obiect în plus în casă! Eu, la rândul meu sunt perfect echipată să primesc, dar nu sunt pregătită să dau și drumul! Și, odată cu înaintarea în vârstă, crește și numărul de obiecte pe care le avem în casă. Dar câte dăm din ele? De câte ne și despărțim? De foarte puține, sau de niciunul… Noi nu suntem învățași să facem un flux, să lăsăm „râul” să curgă.

Și unde ai învățat să faci asta?

Sunt școli pentru asta. Prima școală pe care am făcut-o a fost International Association of Professional Organizers, un curs ușurel, de introducere, acum studiez la el pentru master, dar fac și niște cursuri mult mai serioase de „dezorganizare cronică unde învăț să lucrez cu psihicul omului. Aici învăț despre traume, despre așteptări, neputințe, tendințe maniacale…

Fără să fii psiholog…

În străinătate , cu „hoarderii” (adică cu acei oameni care strâng totul și își umplu spațiile de locuit până la refuz, inclusiv cu gunoaie) se lucrează în echipe: psiholog, professional organizer, pentru că această afecțiune este „diagnosticată” pe grade. Hording-ul este manifestarea unei imense suferințe. Și noi avem în România. Am intrat în case de hoarderi, știu cum arată. Dar această afecțiune nu este tratată, nu este recunoscută.

Dar cine devine hoarder?

Cei care moștenesc acest tip de comportament sau chiar lucrurile de la familie. Studiile mele sunt despre americani, noi nu avem în România astfel de studii. Comportamentul se manifestă din adolescență, cel puțin la americani. La noi l-am văzut la seniori.

Expresia „nu-l arunca, nu știi când îți va folosi”, este tipică?

Da, dar mai sunt! Hoarederul este cel care merge la ghenă de unde salvează un obiect. Asta și spune, că-l „salvează”.

Binele colectiv este haotic, oamenii reacționează emotiv și este nevoie de cineva ca mine care să discearnă, care să întâlnească cererea cu oferta.

Și cum faci exact? Cum lucrezi cu clienții tăi?

Mi se spune: „mă sufoc”, „m-am săturat de felul în care arată casa mea”. Oamenii ajunși la o limită folosesc cuvinte puternice: „urăsc casa”, „nu mai suport”, „nu mai pot să respir”. M-a sunat o doamnă și mi-a spus: „trebuie să plec în Deltă cu băiatul meu și nu găsesc costumul de baie, deși știu sigur că am vreo 40! Am nevoie de tine!” O altă doamnă al cărei bebeluș a făcut febră într-o noapte m-a sunat și mi-a spus că nu a găsit antitermicele în casă.

Sunt un amestec de empatie și pragmatism.

Dar de ce se întâmplă asta?

Pentru că lucrurile nu au un loc predestinat în casă, deși așa ar trebui. Eu cred cu tărie că fiecare dintre noi poate fi un profesionist într-ale organizării. Așa cum eu am învățat, așa poate învăța oricine. „Periuță în căsuță”.

Poftim?

(râde) Adică organizarea trebuie să meargă pe același principiu pe care și tu îi respecți, deși a devenit un automatism. Îți pui seara periuța de dinți la loc după ce te-ai spălat?

Da!

Exact! Și, dacă stai să te gândești un minut la asta, ce înseamnă? Că ai un loc alocat unui obiect pe care îl respecți, nu? Periuța de dinți este un obiect care folosește unui singur scop. O folosești dimineața și o pui la loc. De ce? Pentru că seara vei avea nevoie de ea din nou și trebuie să știi de unde o iei. Paharul în care o pui îți oferă „structura”, faptul că o găsești acolo unde o pui îți oferă „predictibilitate”. Aceștia sunt pilonii unei minți organizate.

De ce te-ai apucat să strângi ajutoare pentru refugiați?

Pentru că am luat eu refugiați în casa mea. E o casă foarte mare în care au intrat în jur de 16 oamneui. Și am pus pe Instagram, uite ce e aici, ce avem nevoie și am primit mesaje că oamenii vor să ajute cu conserve, provizii, cu ce au vrut ei să aducă. Așa a început. Apoi am organizat debaraua pentru ei, am pus etichete în limba ucraineană, erau foarte timizi și circumspecți la început, în prima zi nici măcar nu au ieșit din camere! Și aveam nevoie de saltele pentru ei și am primit de la oameni, care pe lângă saltele au venit și cu conserve, pe urmă au mai adus câte ceva și așa am ajuns să am surplus. Și așa am ajuns să mă gândesc să dau și eu, la rândul meu.

Binele este contagios?

Da, și ce bine e că e așa! Mă gândesc mereu, mai ales în aceste zile, dacă forța binelui este mai mare decât a răului.

E o luptă dintre bine și rău, e cea mai veche luptă…

Da… Și, știi? Eu primesc fotografii din spitale, pentru că întreb: „au ajuns produsele la dvs?” Și mi se răspunde prin fotografii, dar pe lângă răspunsuri, mi se trimit și fotografii cu copii răniți sau cu bărbați răniți… Este îngrozitor! Nu știu de ce mi le-au trimis, dar am văzut copii de vârsta copiilor mei victime ale atacurilor cu bombe.

Simți că ai o misiune?

Da, să fiu eu cea care organizează și care trimite țintit spre cei care au nevoie. Binele colectiv este haotic, oamenii reacționează emotiv și este nevoie de cineva ca mine care să discearnă, care să întâlnească cererea cu oferta. Oamenii donează saci de lucruri, dar beneficiarul final, copilul din spital, de exemplu, nu are nevoie acum de săndăluțe. Din 10 saci, poate lucrurile din două sunt necesare acum, restul de 8 vor fi gunoaie pentru ei. Nu că nu ar conține lucruri necesare, dar nu și din punctul de vedere al beneficiarului și al momentului.

Și este nevoie de cineva care să trieze, să eticheteze, să pună pe categorii, să dezambaleze corect. Eu scot și etichetele de pe produse, am primit blugi noi pentru bărbați și am desfăcut etichetele, tocmai pentru ca omul ăla care primește blugii să nu mai stea să facă și asta.

Te-a suprins această solidaritate românească?

Nu m-am întrebat asta.

De obicei ne plângem de noi…

Da, ne plângem, ne plângem, dar uite ce iese. Acum s-a văzut o altă Românie.

Tu ai o minte în excel, vezi lumea în tabele, ca în Matrix?:)

Da! (râde) Cred că aș fi bună de Ministru de Operațiuni🙂 Sunt un amestec de empatie și pragmatism.

În anatomia binelui, ce organ ți se pare a fi cel mai important?

Lasă-mă să mă gândesc. Creierul. Am ezitat între el și inimă, dar cred că tot creierul rămâne cel mai important.

#ACinceaPutere nu este un site, nu este un blog, este un grup de 5 voci, Cristina Stănciulescu, Ana Bîtu, Diana Cosmin, Mara Coman și Noemi Meilman care se reunesc editorial atunci când lumea e strânsă cu ușa de câte un subiect care devine fierbinte ca un cartof.

#ACinceaPutere este despre bun simț, cinste, caracter, cultura și demnitatea care, dacă (și atunci când) lipsesc, declanșează vocile acestei „platforme”editoriale.

Lasă un comentariu:

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *