Oppenheimer, omul care a dat lumii forța de a se distruge

Oppenheimer, omul care a dat lumii forța de a se distruge

Regizorul Christopher Nolan a revenit în forță! După „Tenet” (2020) a semnat acum încă o peliculă extraordinară de 3 ore, „Oppenheimer”, dedicată părintelui bombei atomice, genialul fizician american, J. Robert Oppenheimer.

Mai întâi de toate, mă opresc asupra sintagmei „părintele bombei atomice” care mă șochează de fiecare dată când o aud sau o văd pe undeva.  „Părintele” e ceva bun, care dă viață, care are grijă. Bomba atomică cea dătătoare de moarte, cea distrugătoare, este „copilul” care se transformă în ucigașul omenirii… Să fii lăudat ca „părintele” unui instrument al morții, care la vremea la care a fost creat era considerat salvator și aducător de libertate, iată o dilemă, un paradox care amețește mintea oricui se gândește la asta mai mult de 5 minute.

Am văzut filmul la cinema într-o seară, la ultima proiecție din zi. Fusese foarte cald în timpul zilei, așa că am decis să ieșim seara. Am luat bilete în ultimul rând, în capul scărilor. Mare greșeală. Au intrat și au ieșit oamenii de parcă filmul nu urma să înceapă, sau nu începuse deja de 20 de minute, urcând și coborând scările suprapunându-și siluetele pe imaginea luminoasă a ecranului fix în fața noastră.

Vânzoleala de pe trepte, popcornul crănțănit, sucurile supte cu zgomot din paie, telefoanele mobile scoase des din buzunare m-au enervat și m-au împiedicat, în primă fază, să intru în film. Pe urmă lucrurile s-au liniștit cât de cât și publicul, sătul și satisfăcut, s-a abandonat, în sfârșit, poveștii, mai degrabă decât mesajelor de pe telefoane.

Nu ai cum să te foiești prea mult la acest film, pentru că pur și simplu el nu te lasă. Fiecare secvență din cele 3 ore pe care de altfel nici nu le simți, se justifică în economia filmul, are sens și profunzime, chiar dacă durează 30 de secunde sau 3 minute.

Dilema cea mare cu care pleci din sala plină de oameni, care apropo, după ce luminile s-au aprins au rămas tăcuți și încremeniți vreo 2 secunde, ca un tribut adus filmului, dar și ca o scuză indirectă pentru deranjul de la început, este: a făcut bine, a făcut rău?

Iar întrebările curg neobosit pe buze: a oprit războiul, dar oare el nu se termina oricum? Genialitatea scuză orice? Vanitatea de a descoperi, satisfacția de a fi aflat taina atomului și de a-l face distrugător eliberându-i forțele imense sunt de ajuns pentru a a justifica ororile care au urmat?

Istoria nu se poate rescrie. Ce a fost, a fost, dar ceea ce se întâmplă chiar și în ziua de azi are legătură cu ceea ce a fost. Războiul rece care a urmat, cursa înarmărilor pe care Oppenheimer a prezis-o și despre care a atras atenția foarte vocal până la anihilarea vocii sale publice chiar de  către americani,  fac parte din post-istoria acelor momente în care două orașe, Hiroshima (6 august) și Nagasaki (9 august) au dispărut de pe fața pământului.

După ce dai drumul morții în lume, așa cum a făcut echipa lui Oppenheimer, nu mai poți să o oprești, să atenționezi, să avertizezi… Iar Oppenheimer s-a simțit vinovat toată viața pentru victimele din Japonia. Asta i-a spus-o și Președintelui Truman, care i-a răspuns cinic: „crezi că dă cineva doi bani pe cine a inventat bomba atomică? Contează cine a lansat-o!”…

Pe de altă parte, el și echipa lui de oameni de știință au răspuns cererii făcute de guvernul american de a construi bomba atomică în „Proiectul Manhattan”, lucru de care s-au achitat cu succes după 3 ani și 2 miliarde de dolari cheltuiți.

Și-a servit țara. Dar era nevoie să o facă în acest fel? Și-a iubit țara, dar a dat lumii un instrument al morții și urii.

Filmul este cerebral, evită clișeele și prezintă faptele punând marea întrebare publicului: voi ce ați fi făcut?

Distribuția este una pe măsură: Cillian Murphy, Emily Blunt, Matt Damon, Robert Downey Jr. Florence Pugh, Rami Malek, Kenneth Branagh, Casey Afleck. Practic cam tot ce are Hollywood-ul acum mai bun. Christopher Nolan, cunoscut ca unul dintre regizorii care nu fac lucrurile cum se fac de obicei, a cerut ca filmarea să se realizeze cu camere Imax, în alb-negru. Ceea ce a fost cu totul revoluționar, rezultând imagini de o profunzime incredibilă.

Am plecat pe gânduri din sală, am discutat mult după aceea și am ajuns la concluzia că Oppenheimer a avut dreptate cel puțin într-o  privință, și anume atunci când a spus despre bombă: „Nu le va fi frică, pânâ când nu vor înțelege. Și nu vor înțelege, până când nu o vor folosi.” 

Și așa a fost.

Cel puțin până acum…

Lasă un comentariu:

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *