Lionel Duroy : "Nu am scris „Eugenia” ca să-i judec pe români pentru pogromul de la Iași"

Lionel Duroy

L-am întâlnit pe Lionel Duroy cu ocazia lansării cărții sale, „Eugenia”, la București. Este o carte răscolitoare despre întunecata și cruda istorie a României din anii ‘40 când a avut loc unul dintre cele mai îngrozitoare acte de exterminare a evreilor, pogromul de la Iași.

Lionel Duroy este jurnalist și scriitor francez care, fascinat fiind de personalitatea și scriitura lui Mihail Sebastian, a reprodus în „Eugenia” atmosfera și principalele momente ale istoriei acelor ani, documentându-se cu acribie din presa și sursele vremii.

Eugenia este un personaj fictiv, o tânără din Iași îndrăgostită de Mihail Sebastian și care este, în acelși timp, martora crimelor și a atrocităților din 1941 de la Iași, a manifestărilor antisemitismului prezent atunci nu numai în România, ci în toată Europa.

 

Cum vă simțiți acum, când ați lansat cartea „Eugenia” aici, în România, în limba română, subiectul ei fiind România anilor 40?

O să vă spun ce cred cu adevărat. De la începutul scrierii acestei cărți, a acestui roman, am un fel de jenă și confuzie față de România, pentru că nu aș vrea ca românii să își imagineze că vin să-i judec, său că le țin predici. Sunt francez și povestesc despre anumiți ani ai Românie, despre pogromul de la Iași, dar scriind această carte, mi-am dat seama că mulți români ar putea să se simtă răniți, pentru că m-am gândit cum ar fi ca un român să vină în Franța și să prezinte o carte despre episodul petrecut la Vedodromul de Iarnă, Vel’ d’Hiv’, de la Paris când, într-o noapte, jandarmii francezi au strâns foarte mulți evrei, i-au arestat și apoi i-au trimis în Germania pentru a fi exterminați.

Deci, dacă un român ar scrie despre acest episod, ar fi ca un fel de judecare a francezilor și un fel de explicație a ceea ce s-a întâmplat atunci în timpul acestor episoade monstruoase. De când am început să scriu romanul, am această confuzie și vreau să le spun cititorilor români că eu nu sunt judecătorul evenimentelor întâmplate în România, pentru că tot ce s-a întâmplat atunci în România, s-a întâmplat în toată Europa. Pentru mine, a scrie această carte, a scrie despre evenimentele din România a fost ceva  foarte personal, pentru că mă interesează evenimentele pogromului de la Iași încă de când am citit cartea lui Curzio Malaparte, Kaputt, când eram foarte tânăr. Am vrut de atunci să știu ce s-a întâmplat în 1941 în această țară. Deci am scris cartea din aceste motive și în niciun caz pentru a fi un fel de judecător a ceea ce s-a întâmplat.

Ce s-a întâmplat la Velodromul de Iarnă din Paris? Câți evrei au fost arestați acolo?

S-a întâmplat în 16-17 iulie 1942, a fost un fel de „pogrom de la Paris” când jandarmii și poliția franceză au strâns 13000 de evrei dintre care 4000 copii, 6000 femei și 3000 bărbați, i-au adunat pe acest velodrom de iarnă și i-au trimis în lagărele de exteminare din Germania. Dintre acești 13000 de evrei, sub 100 au supraviețuit și e vorba de cifre comparabile cu cele ale pogromului de la Iași.

 

În Europa de azi ar trebui să existe voci, voci curajoase, care să reamintească principiile umanității și ale moralei publice.

 

Noi nu am învățat la școală nici că au existat deținuți politici și nici că evreii au fost exterminați de către români. Ne e greu să ne acceptăm cruzimea.

Da, pentru că România vine după 40 de ani de comunism și e vorba de o istorie care nu a fost scrisă nici în alte țări care au trecut prin comunism. E foarte complicat să redactezi o memorie colectivă  a acestor țări. Chiar și în Franța unde nu au existat 40 de ani de comunism, încă nu au fost admise anumite realități istorice, cum ar fi că armata franceză a torturat algerieni în timpul războiului din Algeria. De abia în ultimii 20 de ani am început să vorbim despre „războiul din Algeria”, înainte, perioada aceea era numită „evenimentele” din Algeria. Deci chiar într-o țară liberă ca Franța este foarte complicat să spui cum s-au desfășurat lucrurile în realitate, fără să stârnești o reacție foarte puternică. În ceea ce privește evenimentele despre care am vorbit mai devreme, cele de la Vel’ d’Hiv’, abia la 30 de ani după, președintele Franței a cerut scuze comunității evreiești, Jacques Chirac a făcut asta. Chiar dacă Franța este o țară foarte liberă, sunt și în istoria ei acte foarte violente, prea violente, care nu pot fi înțelese.

Gândiți-vă la Polonia care avea pe teritoriul ei lagăre de concentrare ca Auschwitz, Birkenau și era foarte dificil pentru polonezii care locuiau în proximitatea lagărelor să admită ce se întâmpla atât de aproape de ei.

Lucrul asta este reprezentat foarte bine în documentarul său, de Claude Lanzmann, „Shoah” („calamitate” în limba ebraică) în care dă cuvântul unor polonezi care admit că lucrurile erau prea violente și eu pot înțelege de ce te poți feri să recunoști ce s-a întâmplat atunci. Când lucram la scrierea cărții „Eugenia”, am fost invitat de Institutul Francez din Iași să vorbesc despre munca mea, deși romanul nu fusese încă scris, dar mă documentam. Și am vorbit atunci puțin despre pogromul din 1941 și o doamnă, cam de vârsta mea, a început să plângă și mi-a reproșat: „nu aveți dreptul să spuneți asta, să spuneți toate lucrurile astea îngrozitoare”. „Dar eu nu le spun împotriva dvs sau a cuiva anume, e despre realitate și despre cum s-au întâmplat evenimentele”– i-am răspuns. În toate țările au existat oameni capabili de atrocități și toate țările trec prin perioade în care dovedesc că sunt capabile de lucruri atât de grave.

După aceea m-a împrietenit cu doamna respectivă care, la un moment dat, mi-a spus „nu puteți să-i acuzați pe părinții mei, care locuiau la momentul respectiv chiar pe strada Lăpușneanu pe care se întâmplă lucrurile din carte, c-ar fi fost asasini. Nu am spus asta, dar s-au întâmplat lucruri atunci care, pentru cei de azi, sunt greu de suportat.

Credeți că Euopa, primind azi mulți imigranți, ar putea da dovadă din nou, la un moment dat, de manifestări extremiste?

Cee ce cred este că astăzi ar trebui ca personalitățile politice să aibă mult mai mult curaj, la fel cum a avut Generalul de Gaulle în 1940, 1941. În Europa de azi ar trebui să existe voci, voci curajoase, care să reamintească principiile umanității și ale moralei publice, pentru că astăzi este o lipsă totală de voci puternice care să vorbească de etică. Azi, când în Europa vin refugiații pe mare în condiții foarte grele și bat la ușa noastră, este un principiu moral să-i primim și să le acordăm ajutor, ceea ce s-a întâmplat și cu francezii care au plecat din calea germanilor în 1940 și au fost bine primiți în Spania.

În afara de Angela Merkel, nu prea mai există astfel de voci, nici președintele Macron nu este o voce… Croația, Ungaria, Italia resping refugiații, își închid granițelele și atunci apare întrebarea ce sens mai are UE, dacă fiecare țară își închide granițele, ce sens mai are viața noastră în comun, pentru că trăim cu toții la un loc, cu o morală comună, cu o etică comună, dar care iată, nu este valabilă în momentul în care trebuie să îi primim pe alții care sunt în impas.

 

„Există în noi o parte întunecată, de neasumat, despre care nu vrem să vorbim și nu vrem s-o cunoaștem”

 

Eugenia, care dă titlul cărții, este o femeie. Nu am simțit nicio secundă că această carte a fost scrisă de un bărbat…

Cred că în fiecare bărbat există o parte de feminitate și eu am preferat mereu în viața mea compania femeilor mai mult decât pe cea a bărbaților. Am scris vreo 20 de biografii ale unor persoane cunoscute, dintre care 17 sunt femei și 3 bărbați. Cu bărbații este mai complicat, pentru că ei trebuie să vă explice în primul rând cât sunt de importanți, de aceea nu prea îmi place să frecventez bărbați, în timp ce femeia are o sinceritate imediată mult mai mare și, când vorbește despre viața ei, vorbește despre lucrurile profunde și nu se apără cum se apără bărbații. Am câteva prietene bune pe care le apreciez pentru spiritul lor, de aceea a scrie din perspectiva unei femei mi s-a părut mai interesant decât a scrie un roman pur și simplu.

Când scriu, nu am un plan, nu știu dinainte cum o să fie cartea mea, romanul începe să existe exact când încep să scriu. Pentru că în viață nu am avut plăcerea de a fi femeie, mi-am spus că pot să fac asta în timpul scrierii acestei cărți, ca să am și cealaltă privire pe care în viața de zi cu zi nu o am.

Scrierea „Eugeniei” mi-a permis să explic felul de a fi al unei femei. Cum se îndrăgostește, cum se trezește în ea conștiința lucrurilor și a întâmplărilor istorice, cum devine o mare militantă, o mare rezistentă, deci a fost o mare bucurie pe parcursul acestui an cât am scris Eugenia, să trăiesc ca pe o femeie.

De ce acest nume?

Doamna aceea despre care v-am vorbit mai devreme, pe care am întâlnit-o la Institutul Francez la Iași și care a plâns când am povestit despre pogrom, este cea care mi-a sugerat acest nume. Am revăzut-o de mai multe ori după episodul de la Institutul Francez și, într-o zi am rugat-o să-mi alcătuiască o listă de prenume din anii 30. Multe dintre prenumele acelea nu se mai folosesc azi. Între ele era și Eugenia.

Îmi place mult Eugenie din franceză și îmi pare rău că nu am dat acest nume niciuneia dintre fetele mele, deci când am auzit Eugenia, mi-am spus că acesta va fi prenumele eroinei mele.

Vorbiți-mi puțin despre Mihail Sebastian. Ați spuns că ați citit jurnalul lui de câteva ori. De ce? Cu ce v-a impresionat această personalitate?

Am fost foarte impresionat când am citit Jurnalul lui Mihail Sebastian și în mai multe rânduri mi-am spus că aș fi putut scrie și eu aceleași lucruri. M-a impresionat, pentru că gândea la fel ca mine în privința scrisului, în privința locului pe care îl ocupă acesta în viața lui. Apoi, melancolia lui care îmi aduce aminte de melancolia mea, fiindcă și eu sunt foarte melancolic și, și eu, ca și el am simțit că e foarte dificil să fii în viață, e foarte dificil să trăiești, așa că am citit și recitit Jurnalul lui Sebastian care este tot subliniat. Toată acestea dificultate de a se exprima în scris exista și la el și există și la mine. Ceea ce m-a mai apropiat de el a fost felul în care l-au cutremurat relațiile amoroase. Sebastian este foarte sincer în jurnalul lui. Eu cred că nu se gândea vreodată că acesta va fi publicat, pentru că vorbește în el despre lucruri foarte personale care țin de intimitatea sa de bărbat, de sexualiatea lui, de privirea asupra femeilor și mai este ceva… acest triunghi amoros în „Eugenia”. Ea îl iubește pe Mihail Sebastian, Sebastian o iubește pe Leni Caler și este exact ce cred și eu despre realațiile din viață și anume că va exista mereu o neînțelegere amoroasă, că niciodată nu ne aflăm în locul bun într-o relație.

 

Când scriu, nu am un plan, nu știu dinainte cum o să fie cartea mea, romanul începe să existe exact când încep să scriu.

A fi intelectual nu înseamnă neapărat a și gândi corect, având în vedere că și Emil Cioran, chiar și Mircea Eliade, sau Nae Ionescu au avut păreri extremiste legate de evrei în perioada aceea, nu?...

Da, cred că asta este și problema cea mai stringentă în societatea noastră în momentul de față. S-au întâmplat astfel de cazuri și în Franța, îmi vine în minte scriitorul Drieu La Rochelle care a fost sedus de Hitler și de nazism, așa cum au fost și Eliade și Cioran și întrebarea pe care mi-am pus-o a fost cum poate un intelectual prin excelență să adere la aceste idei?

Fiindcă Eliade, oricât de inteligent ar fi fost, nu a avut conștiința faptului că prelua idei fruste, le lua de-a gata, idei îngrozitoare, cum ar fi denunțarea celorlalți pentru probleme tale, ceea ce înseamnă, în fond, antisemitismul. Și au existat în toate țările astfel de intelectuali care, fără niciun pic de emoție, au aderat la antisemitism și la nazism.

Suntem cu toții ambivalenți și, dacă ești intelectual, asta nu te salvează de a fi sedus de idei cum ar fi autoritatea sau forța. Cazul lui Eliade este totuși special pentru că el, în anii 20, era deja un intelectual cunoscut. Călătorise în Asia, în multe alte țări, după care s-a întors în România și atunci mă întreb: cum un om atât de inteligent să adere la sloganuri legionare ca „România românilor” sau „afară cu evreii”? În toate țările, repet, au existat astfel de intelectuali, există și acum un Franța un pseudogânditor, Eric Zemmour care teoretizează rasismul.

Dacă e să am un regret în cazul Eliade, este că el nu a mai avut înțelegerea sau dorința de a reflecta asupra poziției sale din timpul războiului și nu a mai scris nicio carte în care să explice că s-a înșelat, dar cred că i-a fost, de fapt, rușine. Păcat, pentru că am fi avut o explicație din partea unui intelectual care s-a înșelat, cum a fost și cazul lui Drieu La Rochelle care a înțeles că nazismul și antisemitismul erau lucruri greșite și care, în momentul în care Germania a pierdut războiul, s-a sinucis.

De aceea insistați atât de mult ca Eugenia să caute explicații pentru atrocitățile de la Iași chiar din partea celor care le-au făcut?

Da, pentru asta o confrunt pe Eugenia cu cei care au participat la pogromul de la Iași, pentru că eu însumi am fost reporter de război în Iugoslavia și, la 15 ani după ce acesta s-a terminat, m-am întors să vorbesc cu criminalii de război ca să înțeleg cum au putut să comită astfel de acte, scriind și o carte, Iarna bărbaților, inspirată de ce mi-au povestit ei. Eugenia are același parcurs, și ea revine la Iași după război, încercând să-i găsească pe cei care și-au ucis vecinii, dar nu primește niciun răspuns, așa cum, în istorie, nu s-a primit niciodată un răspuns la întrebarea asta, nici măcar după procesul de Nuremberg, toți dând vina pe alții, sau pe ordinele primite. Există în noi o parte întunecată, de neasumat, despre care nu vrem să vorbim și nu vrem s-o cunoaștem. La fel s-a întâmplat și cu criminalii de război sârbi.

Mi-am petrecut nopți întregi cu ei, ascultându-i cum se justifică pentru ceea ce făcuseră. Vedeam cum ceea ce povesteau îi îmbolnăvea la propriu, amintirea lucrurilor comise îi distrugea fizic, dar încercau să găsească o explicație coerentă pentru cum mitraliaseră un grajd întreg plin de bosniaci, de exemplu. Numai că explicațiile lor nu țineau! Era toate stupide. E vorba că nu poți să-ți asumi complicitatea la violență și partea aceea din tine va rămâne nespusă, întunecată și neasumată.

Traducător Nadine Vlădescu

Foto Daniel Anghelescu

Lasă un comentariu: