Ana Maria Popescu este o spadasină, o muschetară, o campioană, o voce. Mai cu seamă o voce ce se ridică din când în când spre înaltul cerului ocupat de autoritățile statului.

După ce s-a întors de la Tokyo, de la cele mai reci jocuri olimpice postapandemice, am întâlnit-o la o cafea și am privit-o cu ochii mari, în timp ce vorbea, pe această sportivă vie, cu o minte care i se mișcă în cap ca un luptător ninja pe acoperișurile caselor.

E ambițioasă, frământată, veșnic într-o provocare aruncată de alții sau creată de ea însăși, mereu luptând cu sine, adversarul ei cel mai serios.

Ana Maria Popescu, ce te face pe tine să nu renunți? Ce ne poate face pe noi să nu renunțăm?

Cred că în ceea ce mă privește este lupta mea cu mine. Întotdeauna m-am gândit ce pot face mai bine, cum pot fi mai bună? Și asta s-a întâmplat mai cu seamă după perioada junioratului, perioadă în care câștigam competițiile cu ușurință, ideea era doar să mă lupt și să aprind becul. Nu aveam un bagaj tehnico-tactic atât de stufos, dar dorința mea era atât de mare, încât treceam peste orice obstacol!

Când am trecut la seniori și mi-am dat seama că toate acțiunile mele de bază nu mai dau randament, aveam altă forță, altă viteză, altă experiență, am trăit un an în care nu m-am mai regăsit, nu înțelegeam despre ce este vorba că nici nu fusesem sportivul care să se omoare cu munca.

Eram talentată, prindeam cu ușurință tot ce-mi spunera antrenorul, dar… nu înțelegeam de ce am nevoie de alergare la scrimă, de ce am nevoie de genoflexiuni sau abdomene! Mie îmi plăcea să mă bat! Eu de aceea am și mers la scrimă, ca să mă bat! Eram o războinică! În momentul în care am conștientizat că munca este cea care va susține acel talent dacă vreau să am rezultate, a intervenit și această luptă cu mine, de a fi mai bună în fiecare zi, de a face mai mult azi decât am făcut ieri.

Pentru mine nu adversarul este cel care îmi poate frânge visul, ci eu! Singura care mă poate trăda pe planșă sunt doar eu. Adversarul este acolo pentru a-mi întrerupe drumul spre podium, dar prima care poate face asta, înaintea lui, tot eu sunt.

Sportul nu face altceva decât să te pregătească pentru viața cea adevărată.

Eu nu am făcut sport, de aceea întreb: de ce toți sportivii de performanță, orice ar face după ce termină cu sportul, fac bine și au succes? Se spune că sportul formează oameni, dar întrebarea mea este cum face asta? Ce formează el?

Sportul nu face altceva decât să te pregătească pentru viața cea adevărată. Te învață ce înseamnă responsabilitatea, te învață să comunici, îți antrenează spiritul de echipă, ceea ce este important în orice domeniu pe care îl alegi mai departe! De mic ești crescut în spiritul performanței și nimic nu poate fi prea greu pentru a-ți atinge obiectivul.

Ce-ți dă scrima?

Curaj. În momentul în care îmi pun masca pe față, în spatele ei pot fi cine vreau eu să fiu! Acolo nu mai sunt Ana, ci sunt cine vreau eu să fiu în ziua respectivă și știu că în spatele măștii am putere. Tot ce am învățat de la antrenorii mei, de la colegii mei, acolo pot să aplic, în spatele acelei măști, iar când câștig și-mi dau masca jos, pot fi din nou cine vreau eu să fiu, fiindcă succesul ține doar de mine și de felul în care mă poziționez față de mine în viața mea și în viața altora.

Și cine îți spui că ești în spatele măștii?

Copilul care vrea să se joace. Noi, adulții, avem prostul obicei să ne luăm foarte tare în serios și uităm că joaca este esențială! Cel mai bun sfat pe care eu l-am primit înainte de Jocurile Olimpice de la Rio de Janeiro în 2016 a venit din partea unui psiholog și a fost „să merg acolo și să mă bucur”. Și am fost foarte revoltată, pentru că mi se părea că mi-a dat un „bagaj” foarte mic pentru competiția supremă! Nu mă puteam duce doar să mă bucur! Am muncit atât, nu poate fi doar despre bucurie! În momentul în care am reușit să trec de emoțiile care mă țineau în loc și care mi-au făcut foarte greu primul meci pe care l-am jucat împotriva Statelor Unite și pe care l-am câștigat la o singură tușă, am simțit o mare descătușare și bucuria și-a făcut loc și ne-a condus pas cu pas către medalia de aur.

Și atunci am simțit cu toată ființa mea că este doar despre bucurie. În momentul în care îți dai voie să te bucuri doar pentru faptul că ești acolo, toate resursele tale vor ieși la suprafață!

Ești o bătăioasă și asta s-a văzut și la Jocurile Olimpice de la Tokyo, dar și după ce te-ai întors… Cum vezi acum episodul neplăcut cu Ministrul Sportului, Eduard Novak?

S-a scris mult despre acest incident și de aceea eu am hotărât ca, din tot ce s-a spus și ce s-a întâmplat, să iau partea bună. Și în scrimă prefer să-mi iau lecțiile bune… Iar ce s-a întâmplat bun în urma acestei întâlniri a fost că s-a vorbit despre sport. Altfel s-ar fi vorbit vreo două zile despre medalii sau despre „nereușita” delegației, pentru că mulți cred că cele patru medalii obținute sunt, de fapt, un eșec …

În rest, da, îmi reproșez tonul cu care am transmis mesajul care, de altfel rămâne valabil și anume că e de datoria noastră, a fiecăruia în parte, să ne facem treaba. Eu am trăit în sport ultimii 25 de ani de viață și știu care sunt problemele. Am ridicat tonul față de Ministrul Sportului pentru să simțeam cum lacrimile mă sugrumă și, dacă nu aș fi făcut asta, aș fi devenit o plângăcioasă care ar fi fost acuzată că se victimizează. Cât despre gest, acela de a nu strânge mâna ministrului, a fost un gest asumat, de revoltă, un gest conștient, dar care nu mă caracterizează și pentru care mi-am cerut scuze ulterior…

Nu mă mândresc cu ceea ce am făcut, dar m-a și deranjat faptul că nu s-a văzut că eu nu am răspuns atunci la salut nimănui, inclusiv Violetei Beclea Szekely! Nu am salut pe nimeni, am văzut negru în fața ochilor când am ieșit din avion. Am simțit o revoltă imensă, m-am purtat în consecință, lucru pe care mi-l asum în continuare! Am văzut atunci când am coborât din avion toate momentele grele, de la copilul care împrumuta echipamentul de la copiii mai mari, inclusiv adidașii și șosetete (!) ca să meargă la competiții, copilul care învingea și care îl întreba pe antrenor când va primi și el un echipament alb strălucitor. Nu am nimic nici cu omul, nici cu sportivul Eduard Novak! Nu a fost vorba despre asta, ci despre ceea ce reprezintă el.

Am fost acuzată că am cerut acele 5 milioane, da, le-am cerut, dar pentru noua sală pe care îmi doresc tare mult să o construim. Nu, numai eu, ci întreaga Federație de Scrimă își dorește asta. E un plan ambițios cu care am mai cochetat și în trecut și, dacă pe planșă mă ambiționez să câștig medalii, acum chiar mă încăpățânez câte zile voi avea să văd sala aia în picioare.

Din punctul meu de vedere, câtă vreme orgoliile vor fi mai mici decât dorința de performanță, o să facem treabă.

Prevăd și alte gesturi și alte știri de acum încolo:)

Nu, niciodată nu mi-a plăcut și știu că sunt o fire temperamentală, sunt o tipă vocală. Și nu e prima dată când atrag atenția asupra problemelor din sport. Am mai făcut-o și anii trecuți, eu îmi aduc aminte și acum un lucru foarte dureros și anume că la 16 ani voiam să mergem în Statele Unite, la Boston, la Campionatul Mondial de Scrimă și nu am putut din cauză că nu am avut o mie de dolari să plătim participarea. Și asta mă doare și azi! Atunci acest fapt m-a ambiționat și anul următor am mers și am câștigat medalia de aur la Campionatul Mondial organizat de data aceasta la Gdansk în Polonia. Și eu nu vreau să treacă prin asta copiii care sunt azi la noi în sală. Eu nu am copii, nu vorbesc aici din instinct matern, ci din experiența mea. Pe lângă asta, vreau să degrevez părinții care susțin activitatea copiilor și tot din experiență vă spun că acel copil care este dispus să muncească, nu este unul care are prea multe acasă. Exact acei copii sunt cei care vor perfoma mai târziu.

Puțină lume înțelege că la Jocurile Olimpice nu vine nimeni invitat și, de multe ori, criteriile de calificare sunt mai dure decât competiția în sine.

În familie am un mic spadasin, nepotul meu care are 9 ani și care cucerește locuri din ce în ce mai sus la competițiile de gen. Dar el a avut noroc, la Pitești există o selecție pe care o fac cei de la club. Mai există centre olimpice în țară?

Eu sunt produsul unui centru olimpic! Și din fericire da, mai avem centre olimpice, deși nu atât de multe câte ne-am dori. Părinții mei au acceptat ca eu, la 13 ani să plec de acasă la Craiova unde să fac școala, antrenamentele și să mă pregătesc pentru viața de sportiv departe de ei.

Azi părinții nu-i mai lasă să meargă singuri pe copii nici până la sala de antrenament, nu mai vorbim de relocarea lor! Și cel mai trist este că nu ne mai interesează deloc ce se întâmplă în mediul rural! Și, dacă ne uităm puțin în cartea de istorie a campionilor români, vom vedea că mulți dintre ei vin din acel mediu. Munca în sala de antrenament pentru ei e mai ușoară decât să meargă la câmp. Nu mai avem profesori de educație fizică dispuși să meargă la țară.

Sportul depinde de politică. E ok?

Nu, nu este, dar trebuie să acceptăm că avem nevoie unii de alții. Din punctul meu de vedere, câtă vreme orgoliile vor fi mai mici decât dorința de performanță, o să facem treabă. Cu toții trebuie să facem echipă, despre asta este vorba.

Vei fi ajutată, veți fi ajutați să faci/faceți sala nouă de scrimă?

Da, eu cred că da, mai ales din mediul privat, noi asta vrem, dar dacă autoritățile își vor dori să fie alături de noi, le vom primi cu brațele deschise. Medaliile pe care noi le-am câștigat nu durează, nu țin de foame nimănui, pe când o sală de scrimă rămâne, este ceva ce lăsăm în urmă!

Mama, când a aflat că m-am clasat penultima, mi-a spus, „dacă întorci clasamentul, atunci poți să te consideri vicecampioană. De acum, spor la treabă!” Acesta a fost modul ei de a mă susține:)

Ce-i face pe sportivii de performanță să rămână modești? Să nu li se urce medaliile la cap?

Eu, din câte am auzit, sunt o sportivă căreia i s-au urcat medaliile la cap:))).

Sportul te învață să fii smerit. Când am ajuns pentru prima dată într-un sat olimpic, la Atena în 2004, mă uitam cu ochii mari la sportivii pe care îi văzusem doar la televizor. Îi divinizam și eram și eu acolo printre ei, iar asta mă făcea mândră, că de fapt eu îmi câștigasem locul acolo, nu mă trimisese nimeni în vacanță! Puțină lume înțelege că la Jocurile Olimpice nu vine nimeni invitat și, de multe ori, criteriile de calificare sunt mai dure decât competiția în sine. Pe măsură ce am acumulat experiență, mi-am dat seama că în satul olimpic nu contează că ești Bolt sau Serena Williams, nu, acolo toți suntem egali și nu contează că ești la prima competiție din viața ta sau la a zecea, toată lumea pleacă în mod egal. Fiindcă asta te învață sportul: că azi poți fi pe podium luând medalia de aur, iar data viitoare te poți clasa ultimul.

Deci sportul te învață să pierzi!
Da, este prima lecție pe care trebuie să o înveți ca să te bucuri de reușită. Eu mi-am învățat lecția chiar de la prima competiție națională la care am participat, aveam 11 ani. M-am clasat penultima, am plâns ca niciodată și de atunic mi-am jurat că nu voi mai plânge niciodată de față cu adversarele mele. Atunci i-am spus domnului antrenor că voi munci atât cât trebuie să muncesc și anul viitor ne vom întoarce să câștigăm.

Nu mi-a spus niciodată ce i-a trecut prin minte când m-a văzut spunând, printre lacrimi, războinică, cum mă voi întoarce eu și voi câștiga medalia de aur!:) Cert este că anul următor câștigam medalia de aur!

Și cea mai importantă lecție tot atunci a fost de la mama…

Mama a fost mereu omul din umbră, nu m-a însoțit niciodată la competiții, nu venea nici când se țineau în București. Ei bine, mama, când a aflat că m-am clasat penultima, mi-a spus, „dacă întorci clasamentul, atunci poți să te consideri vicecampioană. De acum, spor la treabă!” Acesta a fost modul ei de a mă susține:)

Cum te repezi asupra adversarului? Cu strategie, impulsiv?

Scrima este despre strategie, în primul rând.

În secunda în care trebuie să iei o decizie, ce faci, strategie sau impuls?

Pui în practică ceea ce ai repetat de mii de ori la antrenament! Sunt momente în care nu mai gândești, doar acționezi! Timpii sunt atât de mici în scrimă, încât indiferent ce plan elaborat ai, pentru că ai un plan când urci pe planșă, dar și adversarul are și atunci doar acționezi, e despre impuls. Secretul este cum îl faci pe adversar să greșească, să se abată de la strategia lui. Pentru mine, scrima este un dialog cu adversarul pe care îl port prin intermediul lamelor.

Și în care este implicat totul!

Da, este un sport foarte complex, antrenorul meu, omul care m-a făcut mare, domnul Dan Podeanu, îmi spune și acum, la o vârstă venerabilă, că mai are atâtea de învățat despre acest sport! Și este omul care a creat atâția campioni! În scrimă posibilitățile sunt infinite, asta îmi place, mai ales în proba de spadă pe care eu o practic, îmi pot folosi creativitatea, așa cum a fost ultima tușă de la Rio, realizată din săritură. Pentru mulți a părut o inspirație de moment. Nu, era o acțiune verificată, testată în alte competiții care nu s-au văzut la televizor:). Dar această săritură a devenit atât de faimoasă pentru că am găsit momentul ei. Până atunci, deși am mai executat-o, nu au fost ochi s-o vadă…

Cum a fost Tokyo și cum este sportul după pandemie?

Tokyo a fost o aventură chiar înainte să înceapă. Noi eram deja acolo și erau voci care începuseră să întrebe dacă nu cumva jocurile se vor anula… E greu să trăiești în nesiguranță, indiferent cine scornește aceste idei, nu ai cum să nu te pui în pat seara cu întrebarea „dar dacă mâine vom afla că plecăm acasă? Am muncit 5 ani ca să ajungem aici!”

Sportul de după pandemie nu mai are atâta emoție. Pentru mine, sportul trebuie să fie un spectacol, chiar dacă vin dintr-unul de nișă cu spectatori puțini (acum nu au fost deloc), el trebuie să fie un spectacol. E o competiție, până la urmă, și la Tokyo a fost totul atât de distant, atât de rece… Până și noi am simțit asta în satul olimpic. De obicei, acolo este bucurie, vezi sportivii, chiar și pe cei mari cum se antrenează, unii chiar în fața blocurilor, totul forfotește, e viață! Acum, din spatele măștilor sanitare, noi ne feream și să ne salutăm, frica ne sufla în ceafă, ne gândeam „dacă un singur test iese pozitiv, ratăm șansa care ni se ivește o dată la 4 ani!”

Și care a mai fost frumusețea? Ce a rămas din ea?

Frumusețetea sportului în general este că nu oferă garanții. Indiferent cât de bun ești tu! Mie asta mi se pare fascinant! Când ești jos, ai o singură variantă: te ridici, te scuturi și mergi mai departe. Nu e frumos?

Un an și jumătate de pandemie ce ai făcut? Ți-ai ascuțit sabia?

Da, și limba:)

În primă fază m-am bucurat de pauză. Începusem să am probleme cu genunchiul, venisem de la Budapesta și, când am auzit că trebuie să stau 2 săptămâni în casă, mai că nu am dat o petrecere de bucurie. Stai, să nu fiu înțeleasă greșit, nu e vorba că m-am bucurat de pandemie, ci de neașteptata pauză pe care ea a impus-o.

Apoi am început să mă tem pentru noi toți, pentru ce se întâmplă sau ce se poate întâmpla… Nu știam de niciun caz apropiat, dar toată treaba părea foarte serioasă. Am început cu Pavel, soțul meu, să învățăm să ne gospodărim, niciodată nu mai stătusem atât de mult împreună în casă! A trebuit să învățăm cum e să fii casnic! A fost o experiență care m-a și bucurat, dar m-a și îngrijorat. Auzeam cum se spunea că vor fi amânate competițiile, cred că nici lor nu le venea să spună „anulate”. Era prea dur! Am început să ne antrenăm, și eu și soțul meu, până când a sărit parchetul din living:)

Livingul era sală de antrenament, dormitorul cameră de recuperare. Și tot așa câteva luni bune. În momentul în care am aflat că jocurile vor fi amânate, am decis să mă și operez, pentru că problema devenise prea serioasă și riscam să merg mai departe cu ea până când genunchiul urma să „crape” poate chiar înainte de jocuri. Și țin minte că am fost „livrată” de fratele meu în fața spitalului, iar Pavel a venit a doua zi să mă ia după ce operație.

Să fii într-un spital, chiar și privat, în timpul pandemiei, nu e o experiență pe care ți-ai dori-o… Când m-am întors în cârje acasă, am realizat brusc că toată viața mea se va schimba. Fusesem avertizată dinainte că va trebui să învăț să merg din nou, ceea ce tindem să o luăm ca pe o glumă atunci când o auzim, dar…

Am fost imobilizată la pat 3 săptămâni! Și am realizat ce înseamnă să depinzi de cineva, că nici un pahar de apă nu-mi puteam lua… Mă deplasam cu cîrjele, neavând voie să pun piciorul în pământ, iar când am început recuperarea, eram mai ceva ca Bambi, puiul de căprioară. Atunci am simțit ce înseamnă durerea, nu numai cea fizică, ci mai ales cea sufletească, cea izvorâtă din faptul că nu mai pot face nimic din ceea știam!

Mă întrebam mereu dacă voi mai putea să revin la ce făceam… Când am ajuns la antrenament și am vrut să stau în poziția de gardă, mi-am dat seama că nu mai pot, darămite să fandez pe planșă! Am avut multe momente în care m-am întrebat dacă voi mai putea face scrimă. Dar de fiecare dată în astfel de momente, s-a ridicat din mine acea motivație care-mi dădea curajul să nu mă dau bătută. Campionul nu este cel care ajunge pe podium, ci acela care nu renunță la visul lui. Înăuntrul fiecăruia dintre noi există un campion. Ține de fiecare în parte cum are grijă de el și cum îl ajută să performeze.

În ce stare ești acum?

Acum sunt liniștită. Știi? Sportivii români au, de multă vreme, o hibă: nu știu să se bucure de rezultat. În interiorul meu eu urlu de fericire, e o petrecere continuă, dar nu iese nimic în afară. Și asta pentru că mereu ni s-a spus: „ai cîștigat acum, dar trebuie să repetăm rezultatul.” Mă uit la adversarele noastre: chiuie, se bucură, consumă momentul! Noi nu am învățat să cosnumăm, nici eșecul nici succesul ceea nu este bine.

Prin scrimă ai învățat să te prinzi de felul oamenilor din fața ta?

Cred că am venit în sport cu această abilitate pe care o am din naștere, dar pentru mine lucrurile sunt foarte simple: sunt oamenii care nu-mi plac, sunt oameni care îmi plac și sunt oameni pe care vreau să-i cunosc pentru că mă incită.

M-am întrebat mereu, cum ar fi scrima fără mască? Cum ar fi să vezi fața adversarului?

Nu m-am gândit… Cred că ar mai interesant, cred că m-ar avantaja acest lucru, pentru că mereu mi-au plăcut tușele pe mână, picior, tușele la mască, nu. Dar… nu știu cum ar arăta scrima fără măști, probabil ca un duel.

Dacă ai fi fost bărbat, te-ai fi duelat în timpurile când acest lucru era permis?

Da, dar și dacă aș fi fost femeie nu m-aș fi sfiit…

Și pentru ce anume ai fi aruncat mănușa?

Pentru multe…

Spune-mi trei…

Pentru dreptate, pentru oamenii care nu pot, care nu au o voce și care sunt mulți și, nu în ultimul rând, pentru copiii care nu pot să decidă, care nu au susținerea necesară să-și urmeze calea și care ajung, din acest motiv niște adulți neîmpliniți.